Un film mut

catalin.lupuAm tras grătarul înroșit de flăcări cu o vergea metalică, apoi am scurmat jarul din sobă. Am băut o gură de palincă, am mai pus un lemn pe foc și am privit la nepotul meu, Alexe, care aștepta continuarea. Dar eram obosit așa că l-am rugat să o lăsăm pe seara următoare. Adevărul era altul. Amintirile tinereței mele m-au purtat prin cotloane ascunse ale minții, unele prețioase și demne de a fi împărtășite, altele dureroase. Dintre toate, cel mai ascuns colț al minții mele era închis cu un lacăt mare și greu, cel mai ascuns loc al minții mele ascundea și cea mai mare teroare pe care am cunoscut-o vreodată, despre care nimeni nu ar mai fi în stare să povestească vreodată. Poate doar sufletele neîmpăcate ale morților să mai spună ceva. La cei 66 ani de ani împliniți, nu mai sunt atât de ușor de speriat, dar când îmi aduc aminte de acea noapte, sufletul meu îngheață și acum, emoțiile mele se prefac în frică, iar frica îmi biciuie amarnic nopțile.

Era noaptea de decembrie a anului 1957, cu fix 6 zile înainte de Crăciun. Chiar în vara acelui an terminasem o școală de proiecție cinematografică, după o pregătire temeinică de câteva luni, apoi începusem noua slujbă ca „agitator de mulțime”. Treaba mea era să merg din sat în sat pentru a aduna localnicii, de la „faşă la barbă albă” cum îmi plăcea mie să le spun, pentru sosirea caravanei formată dintr-o căruță ori sanie, dintr-un grup electrogen și aparatul care nu era încă pe bandă îngustă, așa cum avea să se utilizeze ulterior. Curentul electric lipsea în acele vremuri ori se găsea doar pe anumite porțiuni; abia la sfârșitul anilor ’60 s-a pus în funcțiune rețeaua electrică pentru oamenii de rând. În acea noapte eram foarte agitat și aveam un presentiment straniu, al neputinței în fața destinului și al destinului în fața inconsistenței timpului. În vreme ce cumnatul meu pregătea sania și caii, eu încărcam materialele propagandiste, comuniste, și trăgeam pânza groasă peste coviltirul căruței. Începuse să fulguiască ușor și știam că nu trebuie să mai zăbovim mult, dacă ne doream să ajungem în zilele următoare prin toate satele de pe fișa de lucru. Ordinul secretarului de partid fusese destul de limpede și nu căutam să ieșim din cuvântul său. Astfel, am pornit la drum veseli, odihniți și curajoși, sania alunecând ca foșnetul unei săbii peste întinderea albă din jur, caii scoțând aburi pe nări, iar noi cântând pentru a ne încălzi celebrul „Partid al inimilor noastre”.

Nici eu nu cunoaștem drumul bine, dar nici cumnatul meu. Străbătusem deja aproape jumătate dintre satele însemnate pe hartă, găsisem de fiecare dată adăpost și hrană în una dintre casele sătenilor, dar timpul ne presa așa cum nisipul presează pereții unei clepsidre, de aceea, din pripă, hotărâsem să călătorim și noaptea. Pe atunci, nu puneam gura pe băutură, poate să o confirme și nevasta mea, stăteau sticlele de băutură cu anii așezate într-o vitrină, în camera de oaspeți. După ce mi-am văzut copiii așezați pe la treburile lor, după am ieșit la pensie, am început să beau, dar asta ar fi o altă poveste. Frigul din acea noapte, gerul precum ghearele unui vultur și blândețea aceea dintre întuneric și albul zăpezii făceau ca drumul să fie greu de suportat și am regretat că nu am adus cu noi o sticlă de tărie. Învelit sub câteva straturi de pânză și haine, tremuram ca un câine urmărit de coșmaruri cu hingheri și regretam decizia de a părăsi căldura unei sobe sau a unei familii de creștini, binevoitori. Radu vorbea de zor. Nu spunea nimic important, desigur, dar îmi plăcea să-l ascult vorbind despre soția lui, sora mea, secretele cele mai comice, cele mai cosmice. Foloseam, de fiecare dată când porneam la clacă, la culesul porumbului ori la orice altă activitate, tot ceea ce dăduse din casă bunul meu cumnat și, de fiecare dată, aceste secrete generau râsete printre cei prezenți. Radu era conștient că avea să se întoarcă împotriva sa tot ceea ce îmi destăinuia, că nu era o decizie înțeleaptă să-mi povestească secretele vieții sale de cuplu, dar îmi recunoștea meritul de a susține o atmosferă plăcută și potrivită muncii pe care o realizam împreună. Și în plus, ceea ce era cu adevărat de ținut sub cheie, era ținut sub cheie doar între noi – aveam buzele pecetluite. Radu vorbea de zor, dar caii intraseră pe un drum de pădure și părea că ne-am rătăcit. Harta nu înfățișa nicio pădure în apropierea traseului nostru. Deznădăjduit, am căutat și în celelalte județe din vecinătate, dar fără succes. Ori harta era învechită, ori pădurea aceea nu era trecută nicăieri. Copacii falnici, de-a stânga și de-a dreapta, își unduiau amenințător crengile, însă, la adăpostul lor, crivățul își mai pierduse din putere. Fulguia lin, ca și cum Dumnezeu ar fi atins cu buricele degetelor corzile vreunei chitare. Drumeagul nostru nu fusese călcat de picior de om ori animal în ultimele zile, zăpada se depusese intr-un strat moale în care sania se adâncea fără a pune în pericol călătoria. Nici măcar urme de porci mistreți nu erau. Și cu toate acestea, când am ajuns la marginea pădurii,  la lumina slabă a lanternei de câmp ne-a fost dat să privim o imagine tulburătoare: o siluetă de statura unui copil care zăcea rezemată de tulpina unui copac. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât inima mea începea să bată ca o tobă stricată, necontrolată. Am strunit caii cu greu, căci nu voiau cu niciun chip să se oprească ci doar să ocolească acel loc. Am așezat lanterna pe acea siluetă, dar caii fornăiau și nechezau și mai neliniștiți și mai nerăbdători să ne îndepărtăm de acel loc cât mai repede cu putință. Caii smuceau de hățuri ca și cum ne-ar fi avertizat de un pericol. La lumina lanternei, silueta s-a mișcat adeverind temerile noastre: era o făptură umană. Îmbrăcată cu un cojoc negru, cu o basma roșie îmbinată cu elemente florale albastre care îi acopereau părul blond, cu ochii de un albastru nesfârșit precum cerul senin, ne privea, indiferentă, o fătucă. Își ținea brațele încrucișate și dârdăia de frig, dar nicidecum nu trăda disperare sau teamă. Din contră, părea că așteaptă pe cineva, cu un chip de o inumană inocență. Un gând sinistru mi-a trecut prin minte ca o săgeată: ne aștepta pe noi! Am zâmbit. Ar fi fost imposibil, era stupid! Cumnatul meu a strigat-o, dar ea părea că nu îl aude,  deși privea în direcția noastră, printre noi, undeva, într-o infinită îndepărtare. Doar când am ajuns în dreptul ei și când pașii noștri au început să scârțâie puternic sub zăpada moale, ea s-a mișcat brusc, pe nerăsuflate, bucuroasă la vederea unor persoane în acel ținut. Scuturându-și zăpada de pe umeri, s-a urnit din loc și s-a urcat în sanie, în spate, printre cuferele pline de afișe. S-a așezat și, fără a scoate vreun cuvânt, și-a închis ochii într-un somn cu spasme. Stând în față, pe capra saniei am inceput să șușotim între noi. Cine era? De unde venea? Încotro mergea? Ce căuta o tânără în sălbăticia aceea, neînsoțită? O urmăream cu coada ochiului și senzația pe care o aveam era că ne adâncisem în viroaga mocirloasă a unor întâmplări necunoscute. Straiele țărănești de sub cojocul gros, opincile, buzele mușcate de ger… toate acestea erau ciudate.  Din când în când, ne opream din șușoteli și o priveam cum doarme. Doar îngerii mai aveau un astfel de somn, iar în acel somn aceștia luptau cu răul și răul ieșea victorios. Sania trasă de cai a străbătut pădurea și a ieșit într-un câmp argintiu. Ne apropiam încet, dar sigur, de următorul sat. În apropiere, se zăreau luminile caselor unui sat, ca o linie a vieții. Eram foarte bucuros. M-am întors să îi împărtășesc și pasagerului nostru bucuria mea, dar fătuca nu mai era în sanie. Cumnatul meu a oprit imediat caii. Am căutat-o împreună cu lanterna în spatele saniei, dar dispăruse ca și cum niciodată nu ar fi existat. De dat jos din sanie, din mers, nu ar fi avut cum, căci ar fi reușit acest lucru doar trecând de noi. Ne-am uitat și în jur, dar zăpada era neatinsă, așa cum o așezase vântul peste pământul înghețat. Când am privit însă sub coviltir, mi-a stat inima în loc ca-ntr-un sicriu locuit de un om viu: în locul în care fata dormise se cunoșteau urme de zăpadă topită și urme de sânge din care ieșeau aburi!

 

**

Am intrat în sat agonizând de frică, gonind caii peste zăpada viscolită ca și cum ne-ar fi urmărit o prezență străină, o prezență din altă lume. În spatele nostru, vântul șuiera ca un monstru cu răsuflarea de gheață, iar mâna îmi tremura pe lanterna ațintită în spatele saniei. Prezența, deși nu mai putea fi zărită, era acolo cu noi, și atât eu, cât și Radu, știam acest lucru, aproape că auzeam acel spirit răsuflând în ceafa noastră și teroarea ne provoca o stare de panică alternând cu un disperat strigăt de supraviețuire. Trăgând de hamuri cu forță, am oprit repede sania și am alergat în fața primei case găsite. Am început să lovim cu pumnii în lemnul scorojit de anotimpuri și ani, dar de dincolo de ușă nu ne răspundea nimeni, ba dimpotrivă, de la lovituri ușa s-a deschis singură. Am intrat nepoftiți înăuntru și am strigat după stăpânul casei. Era o casă bătrânească, ridicată din lut, lemn și bălegar, cu o sobă împărțită la două camere, mijlocită fiind de același perete, continuându-se cu o plită în încăperea ce părea și bucătărie și camera de vară. În sobă, focul era stins, iar pe plită era așezat un ceaun din care se ridicau ușor aburi cu un iz de sarmale. Am strigat după proprietarul casei, dar casa era goală și liniștea era adâncă, doar flacăra unui felinar ardea mocnit cu pocniturile surde ale fitilului, ca sunetele aprinderii unor bețe de chibrit pe nevăzute. Ne-am îndreptat către următoarea casă, dar și acea locuință era pustie; la fel și următoarea, și următoarea… Întreg satul era pustiu. De pe coșurile locuințelor ieșea fum – semn că cineva făcuse focul – dar nimeni nu era acasă, nici femeile, nici bărbații, nici măcar țâncii nu erau prin preajmă. Pe când ne puneam întrebări și ne făceam scenarii legat de ce s-ar fi putut întâmpla cu toți acei oameni, din clădirea bisericii cu turlă din sat s-a auzit un murmur straniu, abia perceptibil printre urletele furioase ale vântului. Ne-am îndreptat cu sufletul greu către biserică. Ne încerca și un sentiment neplăcut de frică și de remușcare: ca atunci când știi că se va întâmpla ceva rău, dar nu te poți opri. Ca în tren, atunci când te apleci pe fereastră ignorând avertismentul E pericoloso sporgersi, deși știi că asta te-ar putea costa viața. Instinctul nostru de supraviețuire striga la noi disperat, dar noi nu îi dădeam ascultare, lupta dintre neocortex și creierul limbic era câștigată de rațiune, de curiozitate. Dacă aș fi fost singur, după toată experiența acelei nopți probabil aș fi fugit mâncând pământul, dar eram doi și mergeam spate în spate și nimic nu ne-ar fi putut înfrânge.

Clădirea bisericii era impunătoare, cea mai înaltă clădire din sat. La intrarea în curte, deasupra porților de fier, scria ușor șters anul ridicării acesteia: 1822. În acele timpuri, religia preponderentă a zonei era catolicismul, prin urmare și biserica în cauză fusese ridicată de catolici și transformată în biserică ortodoxă, cu pereți pictați pe dinafară. Sfinții abia se mai zăreau prin vifor, crivățul sufla cu îndârjire și nepăsare. Când am intrat în biserică, am constatat uimiți că toată suflarea satului se adunase acolo. Preotul, un tip chel, cu o burtă generoasă, împărțea fum de tămâie în stânga și în dreapta în timp ce restul enoriașilor se rugau în genunchi cu o fervoare demnă de Guiness Book. Nu înțelegeam o iotă din bolboroselile lor. Priveam masa de oameni și mă întrebam de ce toți sunt bătrâni, ca și cum toți copiii ori tinerimea acelui sat s-ar fi evaporat pe la orașe. Dar, dincolo de amănuntul acela ciudat care ar fi scăpat unei persoane care nu este obișnuită cu mulțimile, felul în care ne priveau aceștia făcea ca pielea de pe testiculele mele să se încrețească de spaimă. Toți aveau ochii goi, fără expresie, mai reci decât gheața de afară. Ne-au privit pe furiș până ce și-au terminat rugăciunea, apoi preotul a întins mâinile către altar și ne-a strigat amenințător să fugim. În acel moment, s-au ridicat din genunchi toți enoriașii și au început să alerge către noi. Am întors capul către Radu, care paralizase de frică, și l-am tras de mânecă. Ascultam voci în spatele nostru care ne cereau să stăm pe loc, unii huiduiau, alții râdeau într-un haos de nedescris al asupririi. Nu înțelegeam ce vor sătenii de la noi, nu făcusem rău nimănui, străbătusem atâtea și atâtea așezări, dar așa ceva nu mai întâlnisem. Pe treptele bisericii, Radu a alunecat și s-a dus de-a dura în zăpadă. Fusesem mai iute ca el și se crease ceva distanță între noi așa că am vrut să mă întorc să îl ajut, dar Radu era prea departe de mine și prea aproape de vulgul nemilos. Imediat ce l-au ajuns din urmă, l-au încolțit așa cum o șatră de vulpi ar încolți un pui de rață, apoi au sărit asupra lui. Tot ce am apucat să văd prin cercul de vampiri, prin grămada aceea de trupuri atunci trezite la viață, a fost cum Radu este supt și scurs de sânge așa cum un animal este sacrificat de sărbători. Mă gândeam ca un idiot că tabloul seamănă cu o cină de taină pentru un trib de canibali. Ciudat cum mintea se joacă cu gândurile noastre atunci când suntem aproape de moarte. Câțiva dintre acești diavoli, căci altfel nu mai știu cum să îi numesc, și-au ridicat capetele ca o trupă de lei africani care își ridică coama la vederea prăzii, iar în lumina lanternei, ochii lor erau mai negri ca smoala iadului și gurile lor mai flămânde decât gurile a 1000 de ventriloci mirați de poveștile Șeherezadei. Am știut că voi fi următorul în meniul lor, că voi fi cireașa de pe mort, căci de-acum erau sătui oamenii, așa că am continuat să fug cu inima cât pumnul, am continuat să fug peste garduri, peste gospodării, peste câmpuri albe, am continuat să fug până ce sângele meu s-a resemnat, am continuat să fug până durerea mi-a făcut ficații praf și am început să vomit, am continuat să fug fără să mă uit în urmă, am continuat să fug până ce am uitat de mine, până am leșinat. Am fugit întreaga mea viață și de ce am fugit nu am scăpat. Nu am mai auzit niciodată de acel sat.

**

„Mami, mai lasă-mă puțin, te roooog!” se pisici Alexe, trăgând cu amundouă mâinile de poala rochiei mamei sale.
„Dar e târziu, dragule, iar mâine te duci la școală, ți-ai pregătit temele?”
„Îhî!”
„Păi și atunci de ce nu vrei să te bagi în pătuț?” întrebă ea, sărutându-i fruntea transpirată.
„Vreau să-mi mai zică bunicul o povesteeee!”
„Bunicul tău e mort de când aveai 2 ani, ce tot spui acolo? Tu nu l-ai cunoscut niciodată!” răspunse Cristina cu vocea frântă. Trase plapuma peste copil cu mare grijă, dar când dădu să plece, observă cu coada ochiului cum clapa sobei se deschide singură…

Despre Cătălin Lupu

Cătălin Lupu a scris 1 articole în Revista de suspans.

Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Sunt un fan împătimit al povestirilor ciudate și al ficțiunii.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *