Uluyan Taşlar — Pietrele care urlă

Umbra se scurge pe un cadran de piatră
E dansul mut al morţii secundelor ce pier.
Auzi, iubito, Timpul din ceruri cum ne latră
Şi picură rugină din colţii săi de fier…

În noaptea aceasta, stelele au coborât mai aproape de pământ, pentru a privi scânteile ce se înalţă din focul pe care l-am aprins între pietrele vechi, adunate din ruinele bătrânei cetăţi. Sunt singur, iar iedul pe care l-am cumpărat din sat se rumeneşte deasupra jarului, amestecându-şi aroma de carne friptă cu cea a cimbrului, rozmarinului şi untedelemnului cu care i-am uns trupul fraged. Umplu iar ulciorul de lut, pe care îl ţin la îndemână, şi vinul, negru şi parfumat, îmi ţine loc de tovarăş şi de sfetnic. Cei din sat se tem să vină aici, la Uluyan Taşlar, se spune că în nopţile cu lună se văd siluete de făpturi, pe jumătate oameni, pe jumătate ţapi ce dansează printre mormintele acoperite de licheni gălbui. Netulburat, astfel, îmi petrec aici, în linişte, ultimele zile ale tinereţii. Nu ştiu când au trecut anii, luând cu ei speranţele deşarte şi visurile de copil, nopţile în care sărutam trupul fierbinte ca o pâine scoasă din vatră al Arianei, cea pe care am coborât-o, cu aceleaşi mâini ce îi mângâiaseră pletele de chihlimbar, în tăcerea întunecată a mormântului. Câtă dreptate avea bătrânul Omar, viaţa este umbra unui vis, şi lutul din care olarul a plăsmuit ulciorul e poate mâna unei cerşetoare sau chipul unui rege, iar aburul din care zeii orbi i-au plăsmuit iubitei mele soarta pluteşte acum în jurul meu, în ceţurile dimineţii, lăsând în iarba crudă lacrimi de rouă….

Când soarele asfinţeşte, înecat în apele însângerate ale lacului, mă îndrept către ruinele albe ale cetăţii ce îşi doarme somnul de milenii în valea pustie, însoţit de ulciorul de vin şi de flautul de os pe care l-am cules, cu ani în urmă, de pe taraba unui negustor de vechituri. Al cui a fost oare, ce meşter din vechime a cioplit în osul gălbui arabescurile dantelate umplute cu argint?  Nu-i ştiu povestea, dar tânguitul grav şi melancolic pe care îl scoate îmi aminteşte de dureri tainice, cărora nu le pot da altfel glas…

Hotărât să-i ţin la distanţă pe cei care ar îndrăzni să tulbure pacea acestor locuri, am dezvelit dintre licheni marmura tocită a chipului unui faun, cu dinţi rânjiţi fioros şi cu zâmbet batjocoritor. Am curăţat cu grijă lutul roşcat ce îi acoperea ochii şi i-am lustruit cu mâneca hainei corniţele răsărite din pletele încâlcite. Am făcut o treabă atât de bună, încât eu însumi m-am înspăimântat de ceea ce descoperisem.

O noapte de vară la Uluyan Taşlar e ca un strop de eternitate, în bolta unui portal antic un greier cântă, ameţit de pulberea luminoasă de pe cer şi îmbătat de parfumul trandafirilor sălbatici ce au crescut printre ruine. Nimeni nu ştie cine au fost cei ce au ridicat cetatea, cum au trăit aici şi de ce au plecat. Valuri de nomazi au răscolit apoi ţinutul şi praful s-a aşternut peste temple şi peste coloanele decorate cu frunze de piatră, îngropându-le în uitare. Când primii ciobani au ajuns aici cu oile, se mai vedea doar etajul de sus al unei case, îngropat în pământ. Apoi oamenii au început să vină şi au ridicat câteva colibe pe malul lacului. Dar noaptea un vaiet de moarte părea să se audă de sub pământ,î şi vânturile puternice dinspre miazăzi ridicau pulberea de pe bătrânele ziduri, aşa că satul s-a mutat la câţiva kilometri distanţă, iar locul acesta a fost numit Uluyan Taşlar – Pietrele care urlă. Multă vreme a servit ca loc de întâlnire pentru cei ce doreau să-şi ascundă iubirea de ochii lacomi ai vecinilor, dar fetele se plângeau din ce în ce mai des că simt o tristeţe adâncă, o melancolie fără seamăn, aşa că a fost repede dat uitării. Şi praful a început iarăşi să se aştearnă pe uliţele enigmatice, pietruite, din care răsăreau tufe mici de muşeţel şi pe capitelurile tocite şi-au făcut iarăşi sălaş cucuvelele şi corbii….

*

Am găsit aceste însemnări melancolice printre lucrurile rămase de la bătrânul meu profesor de latină. Era un om singuratic şi în ultimii săi ani de viaţă căzuse adânc în patima băuturii. Îl vizitam, uneori, şi citeam împreună din vechii poeţi, apoi ne petreceam restul serii admirându-i colecţia de fluturi şi golind câte o sticlă de Merlot, pe care o aducea din pivniţă. Am fost surprins, la moartea sa, aflând că îmi lăsase moştenire căsuţa sa de la marginea oraşului. Multă vreme am fost plecat din ţară, ocupat cu diverse afaceri ce nu suportau amânare şi când m-am întors, am hotărât să îmi iau un scurt concediu şi să inventariez lucrurile care îmi rămăseseră de la el. Am decis să mă mut pentru câteva zile în casa aceea pustie, ce îmi amintea cumva de o povestire a lui Poe, aşa cum zăcea acolo, cu zidurile mucegăite umbrite de tufe sălbatice, crescute în voie şi cu ţiglele şubrede ale acoperişului înnegrite de ploi. Voiam să obţin un preţ rezonabil pe teren, deşi nu îmi făceam mari speranţe, căci era în apropierea cimitirului şi nu mulţi erau aceia care ar fi dorit să locuiască lângă un loc atât de trist. Casa era, aşa cum am spus, o paragină jalnică, şi nu aş fi avut nici un profit de pe urma sa. Părea că a fost lăsată intenţionat să se degradeze, bătrânul profesor îi permisese naturii să-i invadeze curtea, scaieţi şi ciulini creşteau în voie în curtea din spate şi treptele de la intrare erau acoperite de un strat gros de găinaţ de la porumbeii care îşi făcuseră cuiburi sub acoperiş. De la fereastra dinspre asfinţit se vedea peste gardul cimitirului, iar noaptea candelele aprinse pentru cei defuncţi străluceau până la orizont în bezna densă, asemenea unor ochi roşii, tulburători. Poarta scârţâia lugubru în bătaia vântului, amestecată cu vaietele şi scâncetele unui cor de pisici ce îşi făcuseră sălaş printre morminte. Nu puteam adormi, aşa că am hotărât să cobor în pivniţă în căutarea unei sticle de Merlot. Nu îl însoţisem niciodată pe bătrânul meu prieten atunci când pleca să aducă vinul, aşa că am bâjbâit cu o lumânare în jos, pe scările putrede, neştiind prea bine ce urma să descopăr acolo. Am găsit un raft pe care se mai aflau câteva sticle prăfuite, când m-a lovit gândul că mă aflu la acelaşi nivel cu criptele din vecinătate, ceea ce m-a înfiorat şi m-a făcut să mă grăbesc înapoi, izbind cu umărul ceea ce în întuneric părea un bloc masiv din piatră. Ce căuta un bolovan în pivniţă? m-am întrebat, urcând treptele care îmi gemeau sub tălpi. M-am hotărât să cercetez dimineaţa şi am deschis sticla de vin, căutând zadarnic un pahar curat. Am intrat în camera de zi, care era înţesată de cărţi, şi m-am aşezat în fotoliul în care mă aşezam de obicei, atunci când îl vizitam pe bătrânul profesor.

În sertarul biroului am găsit aceste pagini, scrise pe un caiet obişnuit, pentru şcolari, şi le-am frunzărit, distrat, în timp ce sorbeam din vinul vechi şi dulce. Acest om, cu care petrecusem atâtea seri frumoase, discutând despre Ovidiu şi Anacreon, despre Saturnalii şi misterele eleusine nu îmi vorbise niciodată despre viaţa sa, iar aceste rânduri păreau că întregesc puntea neterminată rămasă între noi.

*

Am rătăcit în voie printre zidurile vechiului templu, atingând pereţii decoraţi cu mozaicuri şi admirând măiestria cu care sculptorii din vechime dăduseră viaţă pietrei. Mă aşteptam ca templul să fie închinat unui zeu local, aşa că am fost surprins când am văzut înălţându-se înaintea mea, pe un piedestal înalt de aproape doi metri, o statuie a lui Pan. Din câte ştiam, pentru greci era totuşi un zeu minor, dar aceşti oameni păreau să îl venereze ca zeu suprem. Ce straniu, mi-am spus, ca oamenii din sat să vadă siluete de satyri dansând noaptea printre ruine, poate că totuşi ceva păzeşte locul acesta şi m-a chemat să mă alătur…

Mi-am amintit apoi legenda care spunea că în după-amiezele de vară Marele Zeu Pan doarme într-o peşteră ascunsă în adâncul pădurii şi că aceia care îndrăznesc să-I tulbure liniştea sunt cuprinşi de o groază fără seamăn. Şi am îngenuncheat la picioarele zeului şi am jurat, acolo, în penumbra ce domnea peste liniştea ruinelor, să apăr taina vechii cetăţi, sub care se căsca o fioroasă şi îngrozitoare grotă subterană, coborând sub apele lacului şi pierzându-se în adâncurile pământului, acolo unde larvele zeilor chtonieni dorm, încastrate în cuiburi de aur şi de flori de mină. Nu pot să descriu ceea ce am văzut acolo, când am coborât treptele din spatele statuii, ce creaturi oribile şi diforme, făpturi ce nu au văzut vreodată lumina soarelui se ascund în tenebre, căci nici o limbă omenească nu are cuvinte pentru a le descrie şi gândul omului nu are putere să le cuprindă, am privit şi m-am prosternat în faţa copiilor întunericului, iar Domnul Umbrelor mi-a dat poruncă să păstrez taina cu orice preţ.

Cu orice preţ, îmi spuneam, în timp ce aprindeam acoperişurile de paie ale caselor din sat, cu orice preţ, auzeam, în timp ce înjunghiam femeile şi bătrânii adormiţi afară, pe prispe şi zdrobeam ţestele bărbaţilor ce se repezeau, buimaci, să scape din flăcări. Iar dinspre bătrâna cetate se auzeau pietrele urlând cu glasul a mii de fiinţe, însoţite de tunetele ce însoţeau o teribilă furtună. Iar în zori, când m-am întors, lacul acoperise templul şi colonadele de marmură. Şi am coborât în adâncuri să păstrez ca amintire statuia lui Pan, pierdută în lumea din neguri. Şi mi-am schimbat numele în Mirtuman, ca să nu uit niciodată întunecatul secret ce mi-a fost încredinţat…

*

Am adormit, convins că tot ceea ce citisem era doar rodul plictiselii unei minţi fascinate de misterele antice. Dar dimineaţa, când m-am întors în pivniţă, am văzut, ridicată pe un soclu de piatră, statuia, veche, acoperită de mucegaiul în care sălăşluise zeci de ani. Cu orice preţ, am auzit glasul bătrânului profesor şi i-am revăzut chipul blajin, bărbiţa de ţap şi degetele subţiri, cu unghii ascuţite, picioarele acoperite mereu de pantaloni lungi, oricât de cald ar fi fost afară, şi turbanul înalt cu care îşi acoperea capul, în semn de respect, spunea el, pentru poezia persană. Cu orice preţ, aud acum, în timp ce completez formularul. Prenume: Vladimir. Nume: Mirtuman.

Despre Alin DĂRÂNGĂ

Alin DĂRÂNGĂ a scris 1 articole în Revista de suspans.

Alin Dărângă s-a născut pe 27 iulie 1985 în Medgidia, jud. Constanța. A terminat Liceul Teoretic Nicolae Bălcescu și a obținut Premiul II + Premiul Special la Olimpiada de Filosofie. A urmat cursurile universitare în cadrul Universităţii Ovidius, Facultatea de Psihologie și Științele Ed ucației, specializarea Psihologie, Constanța. A publicat și a colaborat ca grafician la revistele Metamorfoze, Medgidia și Amurg sentimental, București și a publicat în GazetaSF povestirea "Copiii negurilor". Este membru al Societății Soarelui de Obsidian (www.singleplayer.ro)

Print Friendly

5 Comentarii

  1. Cred ca ti-am spus deja parerea mea referitoare la aceasta poveste. Creezi niste imagini foarte puternice si o atmosfera extrem de intensa… Cred ca as citi la nesfarsit ceva in stilul asta :)

  2. Felicitari, Alin! Ca intotdeauna, un scris impecabil si un cadru vizual deosebit :) Nu stiu daca ti-am mai spus, dar iti admir foarte mult munca.

  3. O povestire care m-a captivat de la primele cuvinte prin atmosfera fin tesuta din mister si melancolie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *