Teaser: “Ultimul om”, de Mary Shelly

În secolul XXI, omenirea, devastată de ciumă, se află în pragul extincţiei. Și, pentru că nu există leac, evenimentele se precipită, iar protagoniştii, în încercarea de a‑şi salva vieţile, pleacă în căutarea unui tărâm iluzoriu, a unui nou eden care să prezerve umanitatea.
În final, rămas singur, naratorul trăieşte cu speranţa că undeva, într‑un colţ al planetei, există măcar un supravieţuitor şi porneşte în căutarea lui.

Mary Wollstonecraft Godwin (1797‑1851), cunoscută mai târziu sub numele de Mary Shelley, s‑a născut în familia lui William Godwin, jurnalist, filosof şi romancier, şi a feministei Mary Wollstonecraft. În 1814, a început o relaţie cu poetul şi filosoful Percy Bysshe Shelley, pe atunci căsătorit. După sinuciderea soţiei acestuia, cuplul, care timp de doi ani fusese nevoit să înfrunte ostracismul societăţii şi o situaţie financiară precară, s‑a căsătorit. După moartea prematură a soţului ei, Mary Shelley s‑a dedicat editării şi publicării operelor lui.

Autoare de eseuri, biografii, cărţi de călătorii, povestiri şi romane, Mary Shelley a rămas în istoria literaturii în special datorită romanului său Frankenstein sau Prometeul modern, considerat a fi un amestec de science fiction şi roman gotic cu influenţe din mişcarea romantică. Dar nu Frankenstein, care i‑a adus celebritatea, a fost romanul ei favorit, ci The Last Man (Ultimul om), publicat în 1826.

*

CAPITOLUL I

M‑am născut în preajma unui mic golf înconjurat de mare, a unui tărâm ascuns de nori care apare minţii mele, când îmi închipui toată suprafaţa globului, cu nesfârşitele sale oceane şi continentele sale neexplorate, cât un mic grăunte în nemărginirea întregului pământ; totuşi, când îl pun în cumpăna minţii, e mult mai însemnat decât ţările cele mai întinse şi cu cele mai numeroase populaţii. Aşadar, adevărul este că mintea omului e cea care a creat tot ceea ce e bun şi măreţ pentru om, iar natura însăşi a fost doar cel dintâi dintre slujitorii săi. Anglia, cea care sălăşluieşte departe, către nordul oceanului învolburat, îmi străbate visele ca o corabie uriaşă şi înţesată de marinari, stăpânind furtunile şi încălecând mândră pe coama valurilor. În timpul copilăriei mele, era întregul meu univers. Când mă căţăram pe dealurile copilăriei şi urmăream cum se întind câmpiile şi munţii până la capătul privirilor mele, presărate cu sălaşele neamului meu şi făcute să rodească prin truda lor, locul acela a devenit pentru mine chiar buricul pământului, iar restul globului pământesc a rămas doar o istorie, care putea fi lăsată pradă uitării fără prea multă osteneală pentru mintea mea.

Soarta mea a fost, încă de la bun început, o pildă a puterii pe care nestatornicia o are asupra cursului felurit al vieţii unui om. În ceea ce mă priveşte, lucrul acesta a venit aproape ca o moştenire. Tatăl meu a fost unul dintre acei oameni asupra căruia natura şi‑a revărsat cu prisosinţă pizmuitele daruri ale spiritului şi imaginaţiei, iar apoi i‑a lăsat coaja de nucă a vieţii să fie mânată de furtuni, fără a‑i da şi raţiunea care să‑i slujească drept cârmă, ori judecata drept cârmaci pentru călătorie. Obârşia lui era nedesluşită, dar întâmplarea l‑a adus curând în atenţia publicului, iar cea mai mică înclinaţie paternă a lui s‑a risipit, iute, pe scena fastuoasă a modei şi luxului pe care devenise actor. De‑a lungul acelor puţini ani de tinereţe nechibzuită, fusese adorat de oamenii fără căpătâi ai vremii, chiar şi de necoptul suveran, care se descotorosea de intrigile petrecerilor şi de îndatoririle apăsătoare ale treburilor regale spre a găsi distracţie nesfârşită şi bucurie pentru suflet în compania sa. Impulsurile tatălui meu, pe care nu şi le putea stăpâni niciodată, i‑au pricinuit întotdeauna necazuri din care doar cu ingeniozitatea lui a reuşit să scape, iar noianul de datorii de onoare şi negustoreşti, care ar fi doborât orice alt om la pământ, îl îndura cu inima uşoară şi cu o veselie de nestăpânit, astfel încât compania lui era atât de căutată la mesele şi sindrofiile celor bogaţi, că rătăcirile sale erau considerate scuzabile cu uşurinţă, iar el primea totul cu o linguşeală ameţitoare.

O astfel de popularitate, ca oricare alta, e trecătoare; iar greutăţile de toate soiurile cu care trebuia să lupte creşteau cu o viteză înspăimântătoare faţă de modestele sale mijloace de salvare. În astfel de momente, regele, însufleţit de pasiunea pe care o nutrea faţă de el, îi sărea în ajutor, iar apoi îşi dojenea aspru prietenul. Tatăl meu îi făcea cele mai înflăcărate făgăduieli de schimbare, dar natura lui sociabilă, pofta lui nestăpânită de a fi admirat şi, mai mult decât atât, viciul jocurilor de noroc, al cărui sclav deplin era, făceau ca hotărârile să fie trecătoare, iar făgăduielile deşarte. Cu acel dar de a presimţi repede specific temperamentului său, a înţeles că puterea sa asupra acelui cerc strălucitor începea să scadă. Regele se căsătorise, iar trufaşa prinţesă de Austria, cea care, de îndată ce a devenit regina Angliei, devenise şi o regină a modei, îi privea cu asprime defectele şi cu mult dispreţ afecţiunea pe care soţul ei, regele, o nutrea pentru el. Tatăl meu îşi simţise apropiata cădere, însă, în loc să profite de calmul dinaintea furtunii spre a‑şi găsi scăparea, încerca să facă uitată urgia ce avea să vină aducând ofrande şi mai mari zeiţei plăcerilor, acea înşelătoare şi crudă judecătoare a destinului său.

Regele, care era un om cu o inimă de aur, dar uşor de influenţat, devenise acum un supus discipol al arogantei consoarte. Fusese împins să privească cu dezaprobare profundă, iar în cele din urmă chiar cu dezgust, imprudenţele şi smintelile tatălui meu.

E adevărat că prezenţa acestuia din urmă reuşea să împrăştie norii adunaţi. Sinceritatea şi căldura inimii sale, genialele vorbe de duh şi purtarea lui încrezătoare erau irezistibile: doar când nu era aproape şi greşelile lui de dată recentă ajungeau la urechea amicului de viţă regală, abia atunci îşi pierdea înrâurirea. Regina îşi folosea toată dibăcia să‑i facă lipsurile să pară mai mari şi să adune acuzaţii. În cele din urmă, regelui i s‑a insuflat ideea că el ar fi o sursă de nelinişte fără sfârşit, ştiind că trebuia să plătească pentru plăcerea efemeră a companiei sale prin predici plictisitoare şi printr‑o înşiruire ceva mai dureroasă a exceselor, iar el n‑avea cum să contrazică ceea ce era adevărat. Rezultatul a fost că mai putea face o încercare ca să‑l aducă pe calea cea bună, iar în caz de neizbândă, să‑l izgonească pentru totdeauna.

O astfel de scenă trebuie să fi fost una de profund interes şi de o pasiune lucrată cu mare migală. Un rege puternic, cunoscut tuturor pentru o bunătate care până acum îl făcuse blând şi nobil în mustrări, pe rând, cu stăruinţă fierbinte şi dojană, şi‑a implorat prietenul să‑şi vadă de adevăratele interese, să ocolească cu înverşunare acele ispite care, de fapt, îl părăseau cu repeziciune şi să‑şi întrebuinţeze toate puterile acolo unde merita, acolo unde el, suveranul, să‑i fie sprijin, stâlp de nădejde şi deschizător de drum. Tatăl meu a simţit această bunătate; pentru o clipă, visele lui ambiţioase au plutit înaintea sa şi s‑a gândit că ar fi bine să‑şi schimbe preocupările de moment cu îndatoriri mai nobile. Cu sinceritate şi fervoare i‑a făcut făgăduiala cerută: drept gaj al continuării favorului, primi de la stăpânul său de viţă regală o sumă de bani care să‑i acopere datoriile cele mai urgente şi să‑i îngăduie să se apuce, sub bune auspicii, de noua lui carieră. Chiar în seara aceea, cât încă mai era însufleţit de recunoştinţă şi de hotărâri bune, toată suma, care la un moment dat se şi dublase, a fost pierdută la masa de joc. În dorinţa lui de a recâştiga totul, tatăl meu a riscat şi a jucat mize duble, iar astfel a mai adăugat şi o datorie de onoare pe care n‑avea în nici un chip cum s‑o plătească. Fiindu‑i ruşine să mai apeleze o dată la rege, a întors spatele Londrei, cu deliciile sale false şi nenorocirile care se ţinuseră scai de el şi, cu sărăcia drept singur tovarăş de drum, s‑a îngropat în singurătate printre munţii şi lacurile din Cumbria. Isteţimea lui, acele bon mots ale sale, amintirea farmecelor personale, a manierelor fascinante şi a deprinderilor de societate au zăbovit multă vreme în memoria tuturor şi s‑au transmis din vorbă în vorbă. Dacă te‑ai întreba unde se află acum acest favorit al modelor, acest însoţitor al celor nobili, această rază strălucitoare ce‑şi răspândea splendoarea suprapământeană asupra petrecerilor unor curteni plini de veselie, ai afla că a căzut în dizgraţie, un om pierdut. Nimeni nu credea că s‑ar fi cuvenit să i se răsplătească plăcerile cu ceva concret sau că îndelungata domnie a isteţimii lui ar fi meritat o rentă la retragere. Regele îi deplângea absenţa, îi făcea mare plăcere să‑i repete spusele, să povestească peripeţiile prin care trecuseră împreună şi să‑i ridice în slăvi înzestrările. Însă aici se opreau amintirile despre el.

Între timp, tatăl meu, cel uitat de toţi, nu putea să uite. Deplângea pierderea unui lucru ce îi era mai trebuincios decât aerul sau hrana: fiorul plăcerilor, admiraţia nobililor, viaţa luxoasă şi rafinamentul aristocraţilor. După toate acestea rămăsese doar cu o febră nervoasă, de care era îngrijit de fiica unui fermier sărman, sub al cărui acoperiş îşi găsise adăpost. Era o fată minunată, blândă şi, mai presus de toate, bună cu el. Nu‑i de mirare că acel idol decăzut în rang şi frumuseţe putea, chiar şi în acea stare, să pară de viţă bună şi minunat în ochii unei biete ţărăncuţe. Legătura lor a dus la o căsnicie nefastă, al cărei vlăstar am fost chiar eu. În pofida sensibilităţii şi bunătăţii mamei mele, soţul încă‑şi mai deplângea starea jalnică. Nefiind obişnuit cu truda, n‑avea idee cum să contribuie la întreţinerea familiei ce nu înceta să crească. Uneori îi trecea prin minte să apeleze la rege, dar mândria şi ruşinea l‑au oprit o vreme s‑o facă şi, înainte ca necesităţile să devină atât de poruncitoare încât să‑l silească să caute o cale de scăpare, a murit. La scurtă vreme înaintea nenorocirii, a privit către viitor şi a contemplat cu nelinişte situaţia jalnică în care soţia şi copiii săi aveau să rămână. Cu ultimele puteri, i‑a scris o scrisoare regelui, plină de elocinţa mişcătoare şi de pâlpâirile trecătoare ale spiritului strălucitor care nu‑l părăsise întru totul. Îşi lăsa văduva şi orfanii la mila alesului său prieten şi se simţea împăcat că, astfel, prosperitatea lor era mai sigură după moartea lui decât fusese cât trăise. Încredinţă scrisoarea unui nobil care, fără urmă de îndoială, avea să facă un ultim şi necostisitor favor, acela de a i‑o înmâna direct regelui. Muri înglodat în datorii, iar puţinul pe care îl avea îi fusese confiscat de îndată de creditorii săi. Mama, rămasă fără nici o leţcaie şi împovărată cu doi copii, aşteptă săptămâni şi luni în şir, arzând de nerăbdare, un răspuns care n‑avea să ajungă niciodată. Ea nu ştiuse niciodată ce se petrece dincolo de bordeiul tatălui ei, iar conacul stăpânului fermei era singurul lucru de lux pe care‑l putea gândi. În timpul vieţii tatălui meu, aflase numele feţelor regale şi ale curtenilor, dar astfel de lucruri, care nu aveau legătură cu ce ştia ea, îi păreau, după moartea celui care le dădea substanţă şi realitate, vagi şi închipuite. Dacă, printr‑o întâmplare ieşită din comun, ar fi găsit destul curaj să apeleze la nobilii de care pomenise soţul ei, lipsa de izbândă a vorbelor lui o făcuse să‑şi alunge definitiv din cap o astfel de idee. Astfel că nu mai vedea nici cea mai mică scăpare din cumplita sărăcie: grijile necontenite, laolaltă cu tristeţea pierderii acelei minunate fiinţe, la care nu încetase să se gândească cu admiraţie fierbinte, munca grea şi sănătatea ei şubredă de la natură au eliberat‑o, în cele din urmă, de sub jugul nesfârşit al lipsurilor şi mizeriei.

Starea orfanilor era de‑a dreptul deplorabilă. Tatăl ei venise acolo dintr‑o altă parte a ţării şi murise de multă vreme: nu aveau alte rude care să‑i ţină de mână. Erau proscrişi, calici, fiinţe fără prieteni, pentru care cel mai mărunt câştig însemna un favor; lumea‑i trata doar ca pe nişte copii de ţărani, dar mai săraci decât ultimul sărman, care, după moarte, i‑a lăsat, drept moştenire ingrată, la mila ţinutului lipsit de generozitate.

Eu, cel mai mare dintre cei doi copii, aveam cinci ani când a murit mama. Amintirea discuţiilor dintre părinţii mei şi cuvintele frumoase despre prietenii tatălui meu pe care mama se străduise să mi le întipărească în memorie, cu slaba nădejde că voi putea să trag foloase, într‑o bună zi, de pe urma lor, încă mai plutea prin mintea mea ca un vis nedesluşit. Pricepusem că sunt diferit şi mai vrednic decât protectorii şi tovarăşii mei, dar n‑aveam idee nici cum şi nici de ce anume. Sentimentul de nedreptate, asociat cu numele regelui şi al nobilimii, îmi zăbovise în suflet, dar n‑am putut să găsesc înţelesuri care să‑mi slujească drept călăuză pentru acţiunile mele. Prima amintire reală pe care o am despre mine e că sunt un biet orfan fără căpătâi de prin văile şi ţinuturile friguroase ale Cumbriei. Mă aflam în slujba unui fermier, cu un toiag în mână şi cu dulăul alături, păstoream o turmă mare pe coastele munţilor din apropiere. Nu voi lăuda prea mult o astfel de viaţă, pentru că suferinţele îi depăşesc cu mult plăcerile pe care le oferă. Te bucuri de libertate, de tovărăşia naturii şi de o singurătate lipsită de griji, dar acestea, romantice cum erau, nu se împăcau cu pasiunea acţiunii şi cu dorinţa de a te simţi acceptat de ceilalţi, specifică tinerilor. Nici îngrijirea turmei mele, nici trecerea anotimpurilor nu erau îndestulătoare pentru a‑mi îmblânzi spiritul sălbatic, viaţa sub cerul senin şi timpul liber erau ispite destul de mari ca să mă ducă spre obiceiuri nelegiuite. M‑am înhăitat cu alţi inşi lipsiţi de prieteni la fel ca mine şi le‑am devenit căpetenie. Păstori cu toţii, în vreme ce turmele noastre se răspândeau pe păşuni, puneam la cale şi înfăptuiam multe nelegiuiri, care au atras asupra noastră mânia şi răzbunarea sătenilor. Eram căpetenia şi protectorul camarazilor mei, iar, pe măsură ce am devenit cel mai cunoscut dintre ei, toate nelegiuirile au început să‑mi fie puse‑n cârcă. Dar, cum înduram cu eroism, în apărarea lor, pedepsele şi durerile, le‑am obţinut drept răsplată lauda şi supunerea.

Şcolit astfel, firea mea a devenit aspră şi neclintită. Pofta de admiraţie şi neînsemnata stăpânire de sine pe care le moştenisem de la tatăl meu, hrănite de necazurile întâlnite, mă făcuseră îndrăzneţ şi nechibzuit. Eram dezlănţuit ca stihiile naturii şi neînvăţat ca animalele aflate în grija mea. Adesea mă comparam cu ele şi găseam că le eram superior cu precădere prin putere, iar în curând m‑am convins că doar prin putere eram mai prejos decât marii suverani ai lumii. Astfel, neştiutor de filosofii rafinate şi hăituit de un chinuitor sentiment de decădere faţă de adevărata mea poziţie în societate, rătăceam printre dealurile Angliei civilizate ca un sălbatic barbar, întocmai ca fondatorul Romei, cel hrănit la piept de o lupoaică. Eram stăpânit de o singură credinţă, legea celui mai puternic, iar fapta cea mai aleasă de virtute era să nu‑mi plec niciodată capul.

Totuşi, îngăduită să‑mi fie o îngrădire a acestui verdict pe care mi l‑am dat. Mama, pe patul de moarte, pe lângă celelalte lecţii pe jumătate uitate şi aplicate prost, mi‑a încredinţat, cu povaţă solemnă, celălalt copil al său spre îngrijirea mea fraternă, iar această datorie a fost una pe care am îndeplinit‑o cât de bine am putut, cu toată străduinţa şi cu toată afecţiunea de care am fost în stare. Sora mea era cu trei ani mai mică decât mine. Am îngrijit‑o de când era mică, iar când diferenţa de sex dintre noi ne‑a dat ocupaţii felurite şi, în bună măsură, ne‑a despărţit, a continuat să facă obiectul iubirii mele pline de grijă. Ca orfani, în cel mai deplin sens al cuvântului, fuseserăm cei mai săraci dintre sărmani şi cei mai dispreţuiţi dintre cei înjosiţi. Dacă îndrăzneala şi curajul meu mi‑au adus un soi de aversiune amestecată cu respect, tinereţea şi sexul ei, care nu stârneau gingăşie, ci îi arătau slăbiciunile, erau pricina unor nenumărate necazuri, iar caracterul ei nu era astfel clădit încât să mai slăbească din efectele nefericite ale neprielnicei origini.

Era o fiinţă stranie şi, la fel ca mine, moştenise mult din caracterul neobişnuit al tatălui nostru. Avea chipul peste măsură de expresiv; ochii nu erau întunecaţi, ci impenetrabil de adânci. În privirea ei inteligentă păreau să apară spaţii nesfârşite, iar sufletul, ce era şi al lor, cuprindea în sfera sa de cunoaştere un întreg univers de gândire. Era palidă şi blondă, iar părul ei auriu era strâns peste tâmple, culoarea bogată contrastând cu marmura vie de dedesubt. Rochia aspră, ţărănească, ce nu se împăca prea bine cu rafinamentul sentimentelor pe care chipul ei le exprima, totuşi, într‑un mod straniu, părea a fi în armonie cu acesta. Era ca unul dintre sfinţii lui Guido, cu cerurile în inima şi în înfăţişarea ei, astfel încât, când o vedeai, te‑ai fi gândit doar la ceea ce poartă în suflet, iar veşmintele şi trăsăturile deveneau neimportante pentru inteligenţa care‑i radia de pe chip.

Cu toate acestea, deşi minunată şi plină de nobile sentimente, sărmana mea Perdita (pentru că acesta era numele bizar pe care sora mea îl primise de la muribundul său părinte) nu era întru totul sfântă ca fire. Manierele ei erau reci şi neîmbietoare. Dacă ar fi fost crescută de către cei ce o iubeau, altfel s‑ar fi comportat; dar, lipsită fiind de dragoste şi neglijată, ea răsplătea lipsa de bunătate cu neîncredere şi tăcere. Se supunea celor care aveau autoritate asupra ei, dar pe fruntea ei sălăşluia necontenit un nor; părea să aştepte vrăjmăşie din partea oricui s‑ar fi apropiat de ea, iar faptele îi erau însufleţite de acelaşi sentiment. Când nu avea nimic de lucru, îşi petrecea vremea în singurătate. Obişnuia să hoinărească prin locurile cele mai puţin umblate, se căţăra pe coaste primejdioase, astfel încât, în acele locuri pierdute, să se poate înfăşura în propria ei singurătate. Adesea obişnuia să petreacă ceasuri întregi plimbându‑se pe cărările din pădure; împletea ghirlande de flori şi de iederă sau admira pâlpâirea umbrelor şi strălucirea frunzelor. Alteori se aşeza lângă un izvor, iar gândurile i se opreau în loc, arunca flori sau pietricele în apă, privind cum cele dintâi plutesc, iar celelalte se scufundă, sau punea să plutească luntre din scoarţă de copaci sau din frunze, cu câte o pană în chip de pânză, şi le urmărea cu interes cum navigau printre şuvoaiele şi peste apele puţin adânci ale pârâului. Între timp, închipuirea ei trează ţesea mii de legături; visa la „dezastre îngrozitoare pe ape şi pe uscat“; se pierdea cu încântare în aceste peregrinări construite de ea şi apoi se întorcea cu inima frântă la detaliile plicticoase ale vieţii sale obişnuite. Sărăcia era norul ce‑i învăluia calităţile, iar tot ce avea ea bun părea să piară din lipsa acelui strop genial de afecţiune. Spre deosebire de mine, nu‑şi putea găsi sprijin în amintirea părinţilor; se agăţa de mine, fratele ei, ca de singurul prieten, dar alianţa îi completa dezgustul pe care protectorii îl simţeau faţă de ea, iar fiecare greşeală pe care o făcea devenea o adevărată crimă. Dacă ar fi fost crescută în cercurile vieţii în care, prin moştenire, delicata fire a minţii şi a ţinutei sale s‑ar fi potrivit, ar fi fost demnă de o adevărată veneraţie, întrucât virtuţile sale îi erau la fel de alese ca defectele. Tot geniul ce‑i înnobila sângele tatălui său îl zugrăvea şi pe al ei; un şuvoi de generozitate îi curgea prin vene, viclenia, invidia şi răutatea erau la antipozii firii sale, chipul ei, când era luminat de căldura sentimentelor, putea la fel de bine să fi aparţinut unei regine, ochii îi erau strălucitori şi ţinuta lipsită de teamă.

Deşi prin stările şi prin firile noastre eram aproape la fel de înstrăinaţi faţă de lume, între noi deosebirile erau cât se poate de mari. Eu căutam întotdeauna tovărăşia şi aplauzele. Perditei, propria persoană îi era îndestulătoare. Lăsând la o parte deprinderile nelegiuite, firea mea era una sociabilă, iar a ei de pustnică. Eu îmi petreceam viaţa printre lucruri reale, a ei era un vis. Despre mine s‑ar fi putut spune că îmi iubeam vrăjmaşii pentru că provocările lor îmi stârneau un soi de fericire. Perdita aproape îşi detesta prietenii, pentru că îi tulburau stările de reverie. Toate sentimentele mele, chiar şi cele de bucurie şi de izbândă, se schimbau în amărăciune dacă nu aveam pe nimeni alături. Perdita, chiar şi când era fericită, fugea către singurătate şi putea să petreacă zile în şir fără să‑şi exprime emoţiile şi fără să caute sentimente pe potrivă în minţile altora. Şi nu doar atât, putea iubi şi stărui cu gingăşie asupra înfăţişării şi glasului vreunei prietene, în vreme ce chipul ei exprima o rezervă plină de răceală. Pentru ea, o senzaţie devenea un sentiment şi nu rostea nimic până când obiectele pe care le percepea nu se amestecau cu cele născute firesc de închipuirea sa. Era ca un soi de pământ rodnic ce sorbea cu nesaţ aerul şi roua cerului, iar apoi le scotea la lumină preschimbate în fructe şi flori, însă de cele mai multe ori era la fel de întunecată şi aspră ca pământul acela, cu brazdele răsturnate şi semănat cu nevăzute seminţe.

*

Traducere de Dan Ciobanu

Fragment reprodus cu acordul Editurii Univers.

Logo Revista de suspans

Despre Revista de suspans

Revista de suspans a scris 3 articole în Revista de suspans.

Print Friendly

Un comentariu

  1. Foarte frumos! Ma gandesc daca sa-mi cumpar si editia in romana! Mi se pare o carte mai buna ca Frankenstein, mai completa (si complexa)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *