Strigoiul

Astă noapte fu ger de crăpau pietrele. Apa din tuciul câinelui îngheţase bocnă. Gardul din curte nici nu se mai vedea, bunicul aruncase toată zăpada peste el. Pe la colţurile casei, gheţuşurile sticleau în soarele dimineţii. Aveam treabă la magazia unde spânzurau cârnaţii la afumat. Baraca de lemn fumega pe la toate încheieturile.

Un fum gros să-l tai cu cuţitul năvăli afară pe uşă. Ȋn mijloc, mărginite de căramizi şi pietre, pe un strat de rumeguş, ardeau mocnit bucăţi mari de iască şi de lemn. Pe două bârne groase care traversau încăperea dintr-un capăt în altul odihneau cârnaţii şi caltaboşii făcuţi din carnea lui Gicu. Fumul mă zăpăcise şi tot felul de năluci jucau în el. Uşa scârţâi şi vru să mă închidă înăuntru. Ieşii val vârtej şi trăsei zăvorul la loc. Să intre acolo cine-o vrea!

Ȋn bucătărie, pe un fund de lemn aburea o mămăliguţă cât două palme deschise.

— Staţi, staţi, strigai şi mă repezii la o noptieră unde ştiam că sunt aţele şi papiotele. Alesei una subţire şi o testai să văd cât e de rezistentă. Când mă întorsei în bucătărie, mămăliga fusese deja tăiată cu cuţitul. De ce nu m-aţi aşteptat? îngânai supărat şi mă trântii în scaun.

— Dacă n-ai zis ce vrei să faci!

Ȋmi alesei o bucată aburindă şi o pusei în farfurie. O tăiai cu aţa până o făcui zob. Apoi, de ciudă că nu tăiasem toată mămăliga, îmi luai o bucată de pâine. Dar n-o mâncai nici pe asta, gândindu-mă că oricum mă voi duce la colindat şi îmi voi umple traista cu covrigi şi eugenii. Ȋnşfăcai o sacoşă de rafie dintr-un cui de după dulap şi fugii în stradă, îndesându-mi căciula peste urechi, că era un frig al naibii.

La staţie nu era nimeni. Ȋl fluierai pe Antenă şi acesta ieşi numaidecât, ţinând o desagă pe umăr.

— De unde încep ăştia?

— Ȋncep din capăt, de pe Săliştea Nouă, răspunse el, arătând cu mâna spre terenul de fotbal. Hai.

Pornirăm pe lângă magazin şi, ceva mai încolo, ne întâlnirăm cu Hotă şi cu Vrăbeţ. Gaşca se  mări, la propriu, când apăru Calu. Purta o vestă largă şi fără nasturi, care nu-i cădea mai jos de buric. Se ascundea de tot sub căciula cu urechi.

— Unde ai plasa? ne mirarăm noi.

— Păi n-o vedeţi! ridică el braţele, arătând sacul de sub braţ. Vesta aceea scurtă era, de fapt, traista lui. Cât răscolii toata casa s-o găsesc, clătină el din cap.

Merserăm pe Săliştea Nouă până la casa pădurarului. Se auzeau până la noi zbierete şi lătrături. Câţiva copii, nu mai mult de zece, întărâtau un câine dintr-o curte cu o bâtă, acolo unde stăpânul nu voise să le deschidă. Ne unirăm cu ceata şi pornirăm înapoi către terenul de fotbal. Ȋnaintam repede, pentru că unele porţi rămâneau închise. Până să ajungem la staţie, sacoşele noastre se umpluseră aproape de jumătate cu mere şi covrigi uscaţi. Ȋmi clănţănii dinţii într-unul şi, de ciudă că era tare, îl aruncai într-o  poartă. Nu după mult timp apărură Crăcănel, Guţanu şi Țârdel.

Când ne apropiarăm de magazinul Savana, îl zării pe bunicu-meu trăgând sania mea după el. Se ducea să schimbe butelia, că se terminase de la pârlitul porcului. Cotirăm la stânga şi luarăm casele la rând până la Ion Colţatul. Ȋn curte la mine vrui lege şi ordine şi pusei mare vătaf pe Calu. Imediat înşelesei că nu făcusem mare brânză. Copiii i se strecurară printre picioare şi rezultă aceeaşi buluceală ca peste tot. Bunica lui Mielu ne servi gogoşi calde. Țârdel plescăi din limbă de poftă şi îi promise lui Mielu cea mai bună carte a lui, numai să mai scoată ceva la interval. După ce milogii se cărară la cealaltă poartă, gazda aduse din casă o farfurie plină şi înghiţirăm ca vulturii câte trei de căciulă. Lui Guţanu îi plăceau mult gogoşile. O luarăm apoi pe drumul spre pădure şi poposirăm în curtea lui Moş Bobină. Acesta era ajutat de o nepoată. Parcă creştea inima-n el văzându-şi curtea plină de copii.

— Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi? începu să cânte grădiniţa, din toată inima.

— Pâine cu cârnaţi şi castraveţi muraţi, urlarăm şi noi cei de la staţie. Ca întotdeauna, nimeni nu băgă de seamă că schimbaserăm cântecul. Odată şi odată tot o să ni se înfunde!

Uşa magaziei lui Moş Bobină era întredeschisă, parcă invita la o misiune clandestină. Gazda îşi făcea de lucru pe la poartă şi nu avea cum să ne observe dacă dădeam o raită prin ea. Ȋi făcui semn lui Guţanu şi pornirăm amândoi în recunoaştere, să aruncăm un ochi înăuntru. O sorcovă era agăţată într-un cui. Uneltele erau toate la locul lor. Un fior mi se prelinse pe spinare privind pe masă.

Ceea ce văzurăm pe masă ne stârni o grămadă de amintiri şi, pentru început, nu ne dădurăm seama din ce motiv. Fiecare îşi aminti în sinea lui serile în care venea Moş Crăciun şi ne pasa cadouri. Ne strângeam cu toţii în camera de la drum şi aşteptam înfrigurat să văd dacă părinţii trimiseseră scrisoarea moşului. Dacă o făcuseră, atunci aveam să primesc tot ce-i înşirasem acolo cu scrisul meu de mâna stângă. Aşteptam trimiţând la înaintare auzul meu fin. Dacă începea câinele să latre, ştiam că îşi parcase sania în curte sau poate în faţa porţii, în stradă. Animalul lătra scurt şi apoi se oprea, părea obişnuit cu mirosul moşului. Pe vecini nu-i lătra deloc. Pe cei aflaţi la câteva case distanţă, cam până la staţie, îi lătra de două ori. Iar pe necunoscuţi îi lătra de mai multe ori până îi dădea cineva gură. Dacă ar fi fost om, atunci moşul locuia undeva între staţie şi izlaz, dar nu  gard în gard cu noi.

Schimbai cu Guţanu priviri nostalgice. Moş Bobină ne cunoştea, deci, mai bine decât credeam noi. Ieşirăm din curtea lui purtând o povară grea în suflet. Nepoată-sa ne băgă în sacoşă câte un covrig tare ca piatra. Nu mai conta acum, ar fi putut la fel de bine să nu ne dea nimic, am fi fost mulţumiţi. Iscodirăm ochii lui Moş Bobină, dar el nu ne dădu nicio atenţie. O ajută pe fată să termine lădiţa şi rămase în poartă petrecându-ne cu privirea. Pe masa din magazia lui văzuserăm un costum de Moş Crăciun.

Cu traista aproape plină, plecarăm spre alte case, la început cu sufletul mai greu din cauza recentei revelaţii. Trecurăm prin dreptul casei străbunicilor mei, văzui semnul negru lipit sub streaşină şi becul aprins. Ȋmi amintii că tataie bătrânul murise cu două zile în urmă. Deseară aveam să merg şi eu la priveghi. La câteva case mai încolo, o femeie scosese o oală mare de ceai aburind în poartă şi ne turnă în pahare. Mestecam tăcuţi covrigi băgaţi în ceai. Era singurul lucru din sacoşă pe care îl puteam mânca. Eugeniile, mai gustoase, le păstram pentru orele lungi de săniuş. Merserăm până la panoul de baschet din capătul uliţei care dădea spre piramidele de pământ. Cu traista şi buzunarele pline ochi, ne întoarserăm la casele noastre. Degetele îmi amorţiseră şi le ţinui deasupra plitei fierbinţi. Sprijinii picioarele cu ciorapii uzi de sobă şi aţipii. Mă trezii spre seară.  Bunicii se pregăteau să meargă la priveghi. Mă luară cu ei.

Casa străbunicilor avea tavanul foarte jos. Nici nu trebuia să mă ridic pe vârfuri ca să mă mânjesc  pe degete de var. Un bec ardea în curte. Sicriul era aşezat în mijlocul camerei. Pe lângă pereţi se înşirau  scaunele. O masă era în colţul de lângă uşă. Câteva lumânări ardeau la capătul mortului. Tata mare era alb şi tras la faţă. Câţiva vecini stăteau de vorbă şi, în curând, veniră şi alţii. Şopteau „Dumnezeu să-l ierteˮ şi se aşezau pe scaune, să schimbe câteva vorbe. După un timp, rămaserăm numai noi, cei ai casei. Bunica plecă până la o soră, să mai aranjeze din lucruri. Bunicul se aşeză lângă cumnaţii lui. Toţi trei erau nedespărţiţi la orice petrecere, nuntă sau botez. Erau prieteni buni cu sticla şi nu pierdeau nicio ocazie să se cinstească reciproc.

— Leşcule, tu vezi ce m-am tăiat eu cu barda aici? întrebă bunicu-meu şi întinse palma. Leşcu se aplecă să se uite, dar becul era în cealaltă parte a camerei. Nu vedea nimic şi se chiora. Ȋn spatele lui, Gavrilă luă câteva firimituri de pâine şi le presără, fără să fie văzut, în paharul cu ţuică al cumnatului.

— N-ai, bă, nimic. Tu-ţi baţi joc de mine?

— Nu mai vezi bine. Ai orbul găinilor! zise bunicul şi sorbi cu vârful buzelor din paharul lui. Leşcu îşi luă paharul şi-l dădu pe gât. Mestecă de câteva ori şi se încruntă la Gavrilă.

— Ce mi-ai pus în el? Gavrilă ridică din umeri. Izbucniră toţi în râs. Bunicul dădu din picioare şi răsturnă sticla cu ţuică de pe podea. Noroc că avea dopul pus.

— Nu vă e ruşine! strigară femeile. E mortul aici şi voi n-aveţi stare. Moşnegii îşi dădură coate, râseră pe înfundate, dar nu ziseră nimic. Ȋncepură cu amintirile. Hăhăiau câteodată de se zgâlţâiau scaunele.

Ȋntr-o cameră alăturată era o sobă veche cu un cuptor închis cu un grilaj. Acolo cocea străbunica mere şi usca poame. Pe o bârnă agăţată de tavan erau şiraguri de aţă pe care erau poame uscate. Am desprins unul şi m-am întors în casă.

— Nu îi e somn lu’ ăsta mic? întreabă o soră de-a bunică-mii arătând către mine.

— Nu, tanti, că am dormit azi după-masă. Mie îmi place să stau aici, îi răspunsei. Mă ghemuii pe o pernă lângă perete şi mă uitai la firicelul de fum care se prelingea pe lângă uşa plitei. Uşuliţa de aerisire aproape se închisese. O desfăcui cu vârful piciorului şi mă aşezai la loc.

— Voi îl mai ţineţi minte pe Ciozvârtă? sparse tăcerea o cumnată.

Linişte. Moşnegii lăsară paharele din mână şi celelalte femei se schimbară la faţă. Toată lumea rămase îngândurată.

— Nu, fată, eu nu ştiu ce s-a-ntâmplat, zise cineva. Ia povesteşte.

— Bărbatu-meu a fost acolo. Ştie şi el, vorbi femeia arătând către Gavrilă. Bătrânul aşeză paharul cu grijă pe marginea mesei şi încuviinţă din cap. Ia zi, Gavrile, îl îmboldi ea.

— Lasă femeie, povesteşte tu, se încruntă el.

— Să fi fost vreo cinci ani, era tot aşa mai frig. De Sfântul Andrei sau Sfântul Nicolae. Ciozvârtă ăsta era om tânăr, n-avea şaizeci de ani. Da’ de ce îi zicea aşa? întrebă ea pe moşneag. Acesta dădu a lehamite din mână. Aşa, şi după o ceartă cu nevastă-sa i se face rău omului la inimă şi peste noapte îl găseşte ţeapăn. Dăi cu pregătirile, veniseră mai multe femei s-o ajute la treburi. Stăteau tot aşa cum stăm noi acum la priveghi când una dintre ele spune:

— Auzi, fă, da’ am auzit că bărbatu-tău s-a născut cu căiţă pe cap.

Asta cum a auzit, a simţit că o ia cu ameţeală. Şi-a adus aminte ce-i zisese soacră-sa:

— Mamă, ce-ţi spun acum pentru tine rămâne. Vezi că Voinea s-a născut cu căiţă pe cap.

— Păi şi ce-nseamnă asta, mamă? întrebă femeia.

— Ȋnseamnă că atunci când are să se întâmple, trebuie să fiţi cu mare băgare de seamă. Te ajuţi şi tu cu femeile bătrâne, că ele ştiu rostul. Dacă nu faceţi ce trebuie, atunci are să se-ntoarcă noaptea la tine. N-o să te mai lase să dormi şi are să-i supere pe toţi ai casei. Trebuie să te-ngrijeşti să aibă linişte când s-o-ntâmpla, auzi, fată?

— Da, mamă, zise femeia, dar uită după un timp.

Când se întâmplă, veni pe nepregătite, ca orice moarte. Veniră câţiva bărbaţi mai cu frica lui Dumnezeu şi se înţeleaseră din ochi. Gavrilă al meu era printre ei.

— Da’ mâine e înmormântarea, cum de nu ne-am adus aminte mai devreme? vorbi o rudă. Lumânările de la capul mortului începură să pâlpâie. Uşa era închisă, geamul la fel şi toţi erau traşi la faţă. Unul dintre ăi bătrâni, care ştia rostul, îl luă pe Gavrilă să-l ajute. Nu-i aşa, Gavrilă, tu ştii mai bine? se întrerupse femeia. Moşneagul dădu iar din mână să povestească ea. Femeia continuă să spună.

— Nene, mă iei şi pe mine? se rugă fiul femeii de ei. Se uitară la el de parcă nu l-ar fi cunoscut.

— Stai aici şi ai grijă de mort, tată, îi zise bătrânul. Apoi îl trimise pe Gavrilă să caute o bardă în magazie.

Plecară pe poteca dinspre grădină după ce se lăsă noaptea. Ajunseră dincolo de pământuri, undeva într-o livadă. Luna era mare cât gura la găleată. Nu mai lătra niciun câine. Ieşiră în drumul forestier şi apucară către pădure.

— Nene, mai mergem mult?

— Nu. Colea. Mai avem un pic, răspunse el. Dar colea era un termen ciudat pe limba oamenilor din sat. Colea putea însemna dincolo de pârâu şi, la fel de bine, la mlaştina din pădure, adică la cale de-un ceas.

— Ce trebuie să facem, nene? îl întrebă Gavrilă. Noaptea schimba locul şi parcă nici el nu mai ştia unde se află. Se auzeau păsări ciudate dinspre pădure, dar moşneagul nici nu tresări.

— Avem de făcut un ţăruş, răspunse el până la urmă. Ştiu eu de unde să cioplesc unul. Dar avem timp, zise el şi se aşeză pe marginea drumului. Ai luat sticla aia pe care ţi-am arătat-o?

— Uite-o, răspunse Gavrilă, scoţând-o din haină.

Moşul o desfăcu şi o adulmecă un timp. Luă un gât, apoi îl îmbie şi pe bărbatu-meu. Nu ştiu cum se face că lui i se făcuse lehamite de băutură tocmai atunci. Ce n-aş da să i se aplece şi-acum, zise cumnata şi îi aruncă o uitătură încruntată. Gavrilă înghiţi în sec.

Se duse cu ţuica şi moşul uită după ce plecaseră.

— Lasă că-ţi spun eu ce trebuie… mormăia omul. Până la urmă, Gavrilă află secretul – un lemn tăiat pe întuneric, în lumina lunii. Când văzu că moşneagul mai avea puţin şi golea sticla, Gavrilă îl luă de după umeri şi îl scutură. Țuica făcea pe nebuna. Colo, colo… arăta cu mâna înainte. Dar omul meu nu ştia dacă era vorba despre copacii din pădure sau despre prunii ăia din livadă. Ȋl lăsă pe marginea drumului, apucă barda şi intră în pământul de dincolo să caute un prun uscat din care să reteze un lemn.

Povestestea Gavrilă, care nu-i om care să se sperie cu una cu două, că auzi un fel de lătrat din pădure şi se grăbi pasul. Găsi un prun pe jumătate uscat şi tăie o cracă bună de-un ţăruş.

— Unde ai fost, mă? vorbi moşneagul când Gavrilă se întoarse în drum. Vru să-i zică ceva, dar nu reuşi. Ȋl luă de după umeri şi abia îl duse acasă.

Se întoarse la priveghi şi dădu unuia creanga de prun uscat să cioplească un ţăruş. Trimiseră pe ăi tineri acasă şi mai rămăseseră numai câţiva care ştiau rostul. Ȋl dezbrăcară pe mort la piept şi o babă bătrână rosti un descântec. Apoi făcură ce trebuia făcut. A doua zi dimineaţă, Gavrilă se duse să-i ajute. Aşeză o masă de lemn în curte, sub nuc şi ajută la scoaterea mortului. Veni popa şi citi din carte. Le făcu semn să pornească şi ieşi în drum. Patru bărbaţi, printre care şi Gavrilă, apucară de coşciug şi atunci se întâmplă ceva greu de crezut. Mortul nu se lăsa dus de pe masă. Oamenii se forţau să ridice sicriul, dar parcă era umplut cu plumb. Se uitară unii la alţii câţi erau acolo şi se vorbiră să nu le dea de veste femeilor care intraseră în casă pentru ultimele pregătiri. Unul dintre ei se îngălbenise la faţă şi începură să-i tremure picioarele. Ȋi aduseră un scaun, dar îl luase cu ameţeli şi se întinse în iarbă. Oamenii începură să se agite şi se gândeau dacă dădea necazul peste ei – să moară cineva tocmai la înmormântare. Se aşternu liniştea. Moşul din seara trecută nu se pierdu cu firea, ci strigă unia să aducă un levier. Ca să apuce mai bine de levier trebuia mutată masa câţiva paşi. Apucară de colţurile ei şi săltară. O gălbeneală se aşternu pe feţele tuturor când masa nu se urni din loc.

— Paştele mă-sii, apucaţi bine ea! urlă bătrânul la ceilalţi.

— Moşule, nu e lucru curat, strigară ei.

Picioarele mesei parcă prinseseră rădăcini. Unei femei care tocmai ieşise din casă şi văzu ce se întâmpla îi veni rău şi începu să strige la celelalte care ieşiră în goană. Bătrânul se aplecă la un picior al mesei şi căută în iarbă să vadă de ce nu se desprind lemnele de pământ. Se ridică şi se scărpină în  barbă. Nu zise nimic. Apucă levierul şi îl perpeli în focul dintr-o vatră.

— Gavrile, de unde ai tăiat tu, tată, lemnul de astă noapte? îl întrebă pe bărbatu-meu.

— Dintr-un prun uscat, răspunse el.

Moşul se schimbă la faţă şi încleştă din dinţi.

— D-acolo ţi-am spus eu să-l tai? bombăni el şi înfipse levierul sub marginea coşciugului. Ia veniţi încoace, strigă, şi doi oameni se repeziră să-l ajute. Apăsară şi lemnul pârâi. Până la urmă îl desprinseră şi-l scoaseră în drum. Popa tocmai venea la ei să vadă ce întârzie atâta. Îl duseră la cimitir şi îl îngropară. Atunci când se întoarseră în curte, moşul luă un baros şi rupse picioarele mesei de sub nuc. Unul dintre ei apucă un hârleţ şi săpă pământul de scoase resturile picioarelor. Intraseră vreo două palme în pământ.

Peste o săptămână, văduva le povesti femeilor că găsise iar masa aia în curte. Ȋl întrebase pe fiu-său dacă nu cumva o scosese el şi îi răspunse că nu. Era tot sub nuc, în locul în care puseseră sicriul înainte să plece la cimitir. Nu era lucru curat. Femeile o încurajată, spunându-i să nu-şi facă griji, că oamenii se ocupaseră de treaba aia. Peste un timp, femeia iar găsi masa în curte în acelaşi loc. Atunci se duse la bătrânul care ajutase la înmormântare şi îi povesti necazul. Moşul se scărpină în barbă şi până la urmă îi spuse că s-ar putea ca Ciozvârtă să nu aibă parte de odihnă, pentru că lemnul din care făcuse ţăruşul nu fusese din sânger sau din altă specie din pădure, ci fusese lemn de casă, dintr-un pom. Femeia se duse la preot şi îi ceru o slujbă la mormântul lui bărbatu-său. După ce popa citi cele trebuincioase, femeia se duse acasă şi îl visă pe Voinea dormind în iarbă la umbra nucului din curte. De atunci nu mai mişcă masa aia.

Cumnata se opri din povestit şi băgă un lemn în jarul care aproape se stinsese. Focul începu să pocnească.

— Cumnate, ia de bea, ce eşti aşa palid! îl îmboldi Leşcu pe bunicu-meu. Acesta ridică paharul şi-l sorbi dintr-o înghiţitură. Nu văzuse când moşnegii îi presăraseră nişte sare.

— Ce-aţi făcut, mă, aţi schimbat sticla? plescăi bunicu-meu din limbă. Cei doi se ţinură serioşi câteva clipe, apoi iar izbucniră într-un hăhăit care sparse tăcerea femeilor.

— Hai gata, ajunge! se proţăpi o femeie în faţa lor şi le luă sticla de ţuică. Moşnegii se îmbufnară.

— Unde ai ascuns, fă, ceasu’ ăla din perete? întrebă Gavrilă pe nevastă-sa.

— Ce voiai, să-i ticăie în cap mortului? se strâmbă ea.

— E doişpe fără un sfert, răspunse bunicu-meu, uitându-se la ceasul de la mână.

— Hai să mergem, strigară moşnegii şi se ridicară în picioare. Bunicu-meu se balansa ameninţător şi Gavrilă sări să-l ia de sub braţ. Căzură amândoi peste un scaun. Femeile îşi puseră mâinile-n cap.

— Stai, bă, că n-am nimic! mormăi bunicu-meu ridicându-se.

— Gavrilă, îl duci tu acasă! hotărî bunică-mea. Acesta, nici el prea treaz, acceptă.

— Ia staţi aşa, îi opri o femeie. Ştiam şi eu de ăsta bătrânu’, arătă ea către mort. Cine trebuie să ştie? se frământă ea. Cumnata? ridică ochii către bunicu-meu care se întunecă la faţă. Dacă şi ăsta bătrânu’… se opri ea la mijlocul vorbei şi duse o mână la gură. Toţi rămaseră nemişcaţi.

Mă repezii spre poartă şi fugii în stradă. Alergai pe mijlocul drumului, de frică, până acasă. Luna rămăsese înfiptă în salcâmii de pe pârău. O bufniţă se auzi dinspre dudul din mijloc.

Despre Bogdan ANDRONACHE

Bogdan ANDRONACHE a scris 5 articole în Revista de suspans.

Mi-ar plăcea să locuiesc într-un tablou al pictorului Aert van der Neer. Pânzele lui arată momentul acela în care ziua se îngână cu noaptea, în care lumina capătă accente ciudate, gotice, în care se aude urlet de lup ca-n prozele lui Voiculescu, în care ai vrea să fii mai degrabă îndărătul geamului decât dincolo de el. E amurg şi nu ştii de unde bate lumina, încotro s-a ascuns luna sau de ce te sperii întrezărind silueta aceea care vrea cu tot dinadinsul să rămână în umbră. Mă simt fericit atunci când tună şi când cerul parcă înnebuneşte. Lumina stranie care cade peste dealul din spatele casei de la ţară înaintea unei furtuni este cea mai frumoasă culoare din lume. Dacă mai aud şi ceva crengi uscate trosnind în pădure sau zgomote îndepărtate, parcă visez cu ochii deschişi.

Print Friendly

Un comentariu

  1. Foarte faină povestirea! Mi-a plăcut teribil de mult. Felicitări!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *