Străinul (1)

„Ce am să fac în paradis? Nu ţin neaparat să ajung în acel loc. Acolo sunt preoţii bătrâni, şi şchiopii bătrâni, şi ciungii, cei care sunt îmbrăcaţi în pelerine vechi şi jerpelite şi în zdrenţe. Ci în infern vreau să merg, căci în infern sunt studenţii frumoşi şi frumoşii cavaleri care au murit în turniruri şi în războaie magnifice, şi vitejii bărbaţi de arme, şi nobilii; şi mai sunt acolo şi frumoasele doamne din societatea înaltă, căci ele au doi sau trei amanţi pe lângă soţii lor, şi mai sunt aici şi aurul, şi argintul… şi mai sunt cântăreţii din harpă şi jonglerii şi prinţii acestei lumi; cu ei vreau să merg.”

„Aucassin et Nicolette”

Sufletul. De aici porneşte totul… Uneori mă gândesc că e curios să spun tocmai eu asta. Eu, care nu am mai cunoscut atingerea propriului meu suflet de aproape o mie de ani. Sau mai bine spus a propriului suflet în stare pură… Şi mai ciudat cred că e faptul că, după atâta timp de pus întrebări la care nimeni n-a putut sau n-a vrut să-mi răspundă, încă nu ştiu ce e cu adevărat sufletul. Singurul lucru de care sunt sigur e că fără el aş muri… şi nu vorbesc despre felul cum mor oamenii, pentru că ei nu mor niciodată.

Lucrul ăsta inexplicabil, sufletul, pur şi simplu nu-i lasă. Trupul se ofileşte şi decade, dar esenţa, nu. Într-o manieră modernă, ai putea spune că el e, pe de-o parte, ca o reţea de internet la scară globală. O fiinţă care, odată născută, absoarbe din ce în ce mai multe cunoştinţe şi trăiri, fără vreun scop precis şi fără oprire. Aici comparaţia se încheie. În mod normal sufletul e nemuritor. Poate că sună prostesc de poetic, dar energia asta pur şi simplu nu poate fi ucisă de vreo forţă exterioară. În schimb, poţi alege să-l ucizi tu însuţi…

*

Înainte să pierd ceea ce nu ar trebui să fie posibil să pierzi eram un simplu fermier, sau mai bine zis un agricultor. Trăiam în pace pe coastele roditoare a ceea ce azi este cunoscută ca Marea Mediterană, unde zi de zi îmi vedeam vrejurile de struguri albi întinzându-se tot mai mult şi crescând tot mai falnice. Munca mea de-o viaţă. Aveam o soţie frumoasă, de care uneori nu mă credeam demn, şi un fiu pe cale să se nască. Un fiu care într-o zi va sta în vârful dealurilor ce se pogoară lin până în valurile albastre, cuprinzând cu ochii viile pe care eu le-am îngrijit toată viaţa. Dar lucrurile nu aveau să stea aşa. Poate că nu mi-a fost niciodată sortit sau poate că soarta este doar o altă înşelătorie a oamenilor, la fel ca şi zeii, atât de mulţi, atât de diferiţi şi totuşi atât de asemănători, în faţa cărora m-am rugat inutil de-a lungul secolelor.

Dar niciunul nu-mi putea aduce înapoi lucrul la care de bunăvoie am renunţat.

*

A fost o greşeală. O greşeală de care am fost conştient, dar de care mândria mea nu a vrut să ţină seamă. Un simplu joc. Un pariu ce-mi putea aduce mai mult aur decât ar fi putut vreodată produce plantaţia mea. Dar eu nu aveam ce oferi în schimb. Însă străinul nu s-a arătat deranjat de acest impediment. Am jucat un timp, iar siguranţa mea de sine mă îndruma negreşit spre victorie. Sau cel puţin aşa am crezut atunci. Prost, naiv şi înfumurat…

La un moment dat, străinul a vrut să ridicăm miza. A pus şi mai mult aur, iar eu începeam să mă simt stânjenit. Nu cunoscusem niciodată cu adevărat ce înseamnă foamea sau suferinţa provocată de sărăcie, însă nu eram atât de bogat încât să-mi permit să joc pe mize atât de mari. În acele ultime ore ale existenţei mele credeam că nici măcar viaţa mea nu valora atât de mult aur. Şi, deşi atunci n-o cunoşteam, aveam dreptate. Viaţa mea nu conta. Dar sufletul meu…. ei, asta era o altă poveste. Atunci mi s-a părut o glumă proastă.

— Nu ai pe ce paria? mă chestionase străinul. Ce zici de sufletul tău? Doar el poate şti ce înseamnă să câştigi sau să pierzi.

— Sufletul meu? întrebasem incredul, râzând. Bine, aşa să fie. Şi de ce aş fi răspuns altfel? Eram aproape sigur de victoria mea şi dacă aş fi pierdut „sufletul meu ar fi ştiut”. Orice ar fi însemnat asta. Zarurile se învârteau pe tabla neagră, aducându-mi victoria tot mai aproape. Mai că puteam simţi mirosul şi atingerea rece a aurului pe pielea mea arsă de soare. Şi aşa, jucând tot mai sigur pe mine, privind la străinul care nu părea că ştie ce face, dar nici nu părea prea îngrijorat de asta, am… am pierdut. Nici acum nu-mi pot explica bine cum de s-a întâmplat. Dar aşa a fost.

*

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Este o afirmaţie plină de înţelesuri adânci. Problema este că deseori înţelesurile adânci sunt asociate cu minciuna. Dacă ochii sunt într-adevăr o oglindă către suflet, atunci eu de ce nu am văzut nimic din ce mă aştepta în cei ai străinului?

Oricum, la vremea aceea nu ştiam că acea noapte, în care am plecat singur şi mâhnit spre casă, avea să fie ultima pentru mine. Sau cel puţin ultima din acea viaţă. Nu-mi mai amintesc exact şi nici nu mai ştiu ce am simţit când am văzut flăcările înălţându-se învingătoare spre cerul senin, strălucind straniu pe valurile negre ce se ciocneau de ţărmul aflat mai jos. Şi nici de unde a apărut el, străinul, vorbindu-mi calm, când eu nu puteam decât să urlu, privind neajutorat la casa care ardea ca un rug funerar. Casa în care se afla ea… Elena a mea…

Retrăiesc mult prea des acele momente când sunetul mării şi trosnetul focului s-au pierdut  în întuneric. Când aripile străinului au ţâşnit mai negre ca noaptea şi m-au înfăşurat şi m-au purtat în locuri unde niciunui om nu-i era menit să ajungă, explicându-mi lucruri pe care nicio fiinţă nu ar fi trebuit să le audă. Şoapte complicate într-o limbă pe care o cunoşteam şi nu o cunoşteam. O înţelegeam, dar nu ştiam cum şi de ce.

Iar străinul mi-a dat două variante: fie îmi ia el sufletul şi-l devorează spre a trăi mai departe şi a-şi continua misiunea, fie (şi era clar că asta voia cu adevărat) o să săvârşesc eu acel act de neînţeles şi o să-i iau locul, lăsându-l pe el să moară în linişte. Până atunci credeam că ştiu ce înseamnă să mori. Dar greşisem. Eu deja murisem. El mă omorâse după ce îmi văzusem casa în flăcări… ciudat, dar partea aceasta mi s-a şters din memorie. Singurul motiv pentru care ştiu că aşa s-au petrecut faptele e că străinul a menţionat-o în timp ce-mi prezenta fiecare dintre cele două posibilităţi. Însă nu mai avea importanţă. Eu murisem, dar sufletul meu supravieţuise… însă dacă el dispărea… nu mai rămânea nimic. Nu rai, nici iad, nici nimic. Simpla idee de nimic mă îngrozea. De atunci am încercat deseori să-mi imaginez cum e să nu exişti, dar este pur şi simplu imposibil… Îmi era atât de frică… Şi am acceptat.

Am gustat din propriul meu suflet… şi nimic nu mi s-a părut vreodată mai dulce. Devenisem ceea ce nu credeam că e posibil să existe. Cineva sau mai bine zis ceva, ceva a cărui esenţă se transformase într-o gaură neagră cu un apetit nestăvilit pentru hrana spirituală ceva ce putea gândi, dar nu putea simţi. Mintea mea dădea naştere gândurilor şi senzaţiilor, dar nu mai era la fel ca înainte. Eram gol.

Şi totuşi, până în ziua de azi îmi păstrez credinţa că sunt singurul de felul meu. Nu singurul Străin… într-un mod curios mi-am dat seama că asta devenisem. Atât pentru mine, cât şi pentru alţii.

Ştiam pur şi simplu că mai sunt şi alţii. Îi auzeam în mintea mea. Unii care erau atât de speriaţi de noua lor viaţă, că rămâneau blocaţi în întuneric ani sau zeci de ani la rând. Alţii cărora puterea nou descoperită le luase minţile. Sau, şi mai rău, cei care vedeau în îndatorirea pe care noi trebuie s-o îndeplinim o adevărată plăcere. Aceştia sunt cei de care trebuie să te fereşti. Şi mai eram eu. Străinul. Ce mă face atât de unic? Bănuiala mea: simplul fapt că încerc să-mi impun că pot să simt. Deşi ştiu că nu e decât o iluzie, încerc să-mi oblig mintea şi corpul să simtă teama sau mila în momentele când un om normal ar trebui să fie afectat de ele. Şi există atâtea motive pentru care cei ca noi ar trebui să reacţioneze la astfel de sentimente…

*

De-a lungul sutelor de ani am avut ocazia să văd toate laturile firii umane – de la cele mai dezgustătoare până la cele demne de toată admiraţia. Nimeni nu îşi putea ascunde adevăratele gânduri de mine. De fapt, tocmai de aceea veneau la mine. Tocmai de aceea îngropau recipiente mirosind a sânge la răscruce de drumuri, cu mâinile tremurânde şi sufletele lor tresăltând sălbatic, încercând să-i facă să plece de acolo. Făceau toate aceste lucruri pentru a mă atrage pe mine. Şi îmi ofereau, alături de sufletele lor, şi garanţii care uneori mă făceau să cred că devorarea a tot ceea ce-i făcea vii pe ei nu e tocmai un lucru rău.

Cât eram încă în viaţă, pe malurile mării, nu mă gândisem niciodată cât de multă beznă poate fi în mintea unui om. Însă aproape de fiecare dacă când încheiam un pact, chiar şi fără un suflet care să simtă, mă cuprindea o dezamăgire cruntă şi mă consideram norocos în acelaşi timp pentru că eliminasem umanitatea din mine. Pentru câţiva ani „fericiţi” ei renunţau la eternitate. Cât de înguşti erau şi ce dorinţe aveau…

— Vreau să fiu bogat…

— Vreau faimă…

— Vreau să moară…

— Vreau să se îndrăgostească de mine…

— Vreau sa fie nenorocit pe viaţă….

Şi câte altele nu am mai îndeplinit. Am adus molime, am ridicat imperii, am ucis, am adus strălucirea aurului asupra celor care mi-au cerut-o şi inspiraţia asupra altora, l-am făcut pe soţ să se îndrăgostească iar de soţia lui necredincioasă şi invers, pe bogat să-l iubească pe sărac, pe fiu să se îndrăgostească de mamă şi, de două ori, pe mama de fiu… lucruri de neînţeles pentru mine, dar care au o valoare atât de mare pentru alţii.

Au existat însă şi excepţii. Clipe când mila era o reacţie atât de normală, încât sentimentul acesta al meu, autoimpus cum era, părea chiar real. Mame care voiau ca odraslele lor grav bolnave să se însănătoşească şi care, pe lângă sufletul lor, îmi ofereau ca garanţie propria sănătate (e o regulă de neîncălcat: garanţia pentru pact trebuie să fie suferinţa; suferinţa sângelui care face pactul sau a unui sânge înrudit cu acesta… suferinţa trebuia purtată în familie), sau îi voiau readuşi la viaţă… de fiecare dată când mi se cerea asta răsuflam într-un fel uşurat. Puterea mea are anumite limite. Nu pot acţiona decât asupra sufletelor care acceptă de bunăvoie să fie supuse.

Câte am devorat de-a lungul timpului? Nu le-am ţinut numărul, deşi îmi amintesc de fiecare dintre ele… Însă cele mai memorabile întâlniri nu sunt cele cu oamenii cu intenţii juste sau egoiste, ci cu aceia cu intenţii bune, săvârşite prin metode absolut greşite. Tocmai într-o astfel de situaţie m-am regăsit când l-am întâlnit pentru prima oară pe băiatul acesta din Kansas.

*

Furtuna se înteţea cu fiecare minut, lovind geamurile tot mai puternic, făcându-le să tremure cu un zgomot ascuţit, muzica perfectă pentru dansul nebun al frunzelor şi bucăţilor de ziare ce zburau din tomberoane sub puterea vijeliei.

Deşi caloriferul era pornit, înăuntru părea să fie la fel de frig ca afară. Lumina difuză a felinarului care pâlpâia uşor era singura care contura silueta ce privea absentă haosul creat de natură. Ochii negri străpungeau noaptea cu o căutătură fixă. Din când în când un licăr aproape inobservabil se putea citi în ei, născut din frică sau furie, dar se stingea rapid.

Prea multe lucruri se petrecuseră prea repede pentru a mai putea fi cuprinse cu înţelegerea cu care obişnuia să trateze lumea. Un adevărat uragan. La fel ca cel de afară. Şi, cumva, nu ştia de ce, simţea că nu „soarta” sau „viaţa” pe care toţi le blamau pentru nenorocirile care veneau asupra lor erau de vină. Era pur şi simplu mult prea mult. O lacrimă îi băzdă obrazul, dar nu îşi dădu seama de prezenţa ei. Cum de i se putuse întâmpla asta tocmai lui? Totul era cum nu se poate mai bine şi dintr-odată bum: existenţa îi era sfâşiată în mii de bucăţele. Numai câteva secunde făcuseră ca tot ce realizase sau avea de gând să realizeze vreodată să se ducă pe apa sâmbetei. Prezentul şi viitorului lui erau acum istorie. Şi nimeni nu-i putea oferi nicio explicaţie. Cum de fusese posibil aşa ceva?

Prinzându-şi capul în mâini, Neal Mcintyre începu să plângă de-a binelea, scâncind uşor, în timp ce fulgerul lovi, făcând umbra scaunului cu rotile în care era aşezat să se profileze ca un monstru contorsionat în odaia care, în doar o fracţiune de secundă, se cufundă din nou în beznă.

Va urma

Despre James R. BLAISSE

James R. BLAISSE a scris 1 articole în Revista de suspans.

James R. Blaisse s-a nascut pe 25 mai 1994 în Curtea de Argeş, în prezent fiind elev al Colegiului Nţional Vlaicu Vodă, în clasa a unsprezecea. A început să scrie în revista şcolii, în clasele primare. A participat la concursul de romane poliţiste Romanian Crime Scene. În momentul de faţă, deşi scrie poveşti inspirate într-o măsură destul de mare din lucruri pe care le întâlneşte în viaţa de zi cu zi, preferă să abordeze mai des genurile fantasy-horror.

Print Friendly

4 Comentarii

  1. Deci, ca de obicei nu am ce comenta in ceea ce priveste redactarea, cat despre vandutul sufletului, imi place ideea si tu stii asta. Trebuie sa vorbim despre asta fiindca sunt curioasa de ceva. Un inceput bun pentru noua revista, bafta in continuare!

  2. @Blui: Niciodata nu te-am intrebat ce ai vrea atat de mult incat ai renunta la presupusul suflet… Sunt curios. Si mersi.

  3. Hm, sunt curioasa in ce fel il va schimba Neal pe “cumparatorul de suflete”. Foarte interesanta povestirea :)

    • Teodora, in primul rand multumesc, in al doilea rand si eu sunt curios :) ramane de vazut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *