Romanian Gothic — Prima poveste

Finalul unei zile aparent interminabile și grele. Încă una dintr-un lung șir. Toate au devenit la fel. Cei trei copii și hărăbaia asta de casă te lasă fără vlagă. Acum tocmai ce ai terminat de spălat mormanul de vase de la cină. Căci încăpățânatul ăsta de bărbată-tu nu vrea sub nici o formă să ia o mașină de spălat vase. Cică nu îți trebuie, că și așa stai acasă și nu faci nimic. Iar azi a venit și mama lui să te ajute. Daaaa, a venit mă-sa! A făcut o amărâtă de plăcintă cu brânză pentru care a murdărit  vreo 3 castroane, 2 cratițe și 2 tăvi, deoarece a reușit să ardă coca. Apoi a fost așa de obosită încât tot tu ai făcut curat. Ar fi putut să stea naibii acasă și cumpărai tu o plăcintă semipreparată. Dar de fapt venise pentru că mașina ei de spălat rufe s-a stricat. Nu poți să i le speli tu? Și poate le și calci, că ea nu mai are forță în mâini. Ai un fier de călcat cu aburi, nu ai nevoie de forță, formă de viață inutilă ce ești!

Acum te-ai refugiat la calculator, cu un ceai de fructe. Ai fi vrut să te uiți la televizor, dar masculul Alfa moțăie la meci și, dacă schimbi canalul, urlă. Și ai fi vrut să bei un coniac, dar l-a supt cumnată-ta pe tot la masa de familie de duminică.

Lasă-le naibii pe toate și deschide mailul! Treci peste ofertele on line, peste mailul soră-tii despre noua ei iubire, peste newsletter-urile magazinelor de modă. Oprește-te la mailul meu. Nu știi cine sunt, dar nu are nici o importanță. Povestea mea se potrivește cu starea ta de spirit. Să zicem că e un fel de Romanian Gothic. Și pleacă tot de la o soacră…

Harul

Bătrâna stătea pe jilțul vechi de lemn și privea copacii îndoiți de vânt. Toamna era anotimpul ei preferat. Sunetul vântului pe la colțurile casei, picăturile de ploaie lovind streșina, trosnetul lemnelor în sobă și lumina slabă a lumânărilor îi trezeau simțurile. Dar oasele alea păcătoase nu o mai lăsau să iasă din casă când se strica vremea. De afară se auzeau lovituri de topor și blesteme. Fiu-său spărgea lemne. Lui nu îi plăcea toamna. Prefera vara, când putea sta cu animalele la stână cu zilele. Nu îi plăceau oamenii și nici nu știa sau nu voia să se facă plăcut.Ce soartă grea avusese! Dintre toți pruncii ei, supraviețuise doar ăsta: și prost, și băiat. Ar fi avut nevoie de o fată. Ca să îi preia harul și menirea. Sătenii spuneau că era vrăjitoare. Evitau să treacă pe lângă casa ei, iar când nu aveau încotro, grăbeau pasul cu ochii în pământ. Vocile rele spuneau că și chirpiciul din care era făcut bordeiul era mai negru decât al celorlalte case, și că nici florile nu rezistau mult în curtea ei. Alții spuneau că găinile nu dispăreau din ogrăzile oamenilor de răul vulpilor. O vorbeau pe la spate, dar, când aveau probleme, tot la ea veneau. În satul ăla existase întotdeauna o vrăjitoare. O femeie cu har la care oamenii veneau când le ajungea cuțitul la os.Dar care nu era binevenită nici la șezătoare, nici la hramul bisericii. Chiar și așa, însuși părintele venise la ea în urmă cu mulți ani, când era să-și piardă copilul din cauza fierbințelii.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Dacă ar fi avut o fiică, ar fi instruit-o și, la moartea ai, ar fi preluat ea menirea. Așa, trebuia să caute o fată curată, cu har. Multe veniseră la ea să decopere leacurile și ritualurile. Ea le învățase unele lucruri. Dar adevărata învățătură avea să o transmită celei alese. Simțea o mare tristețe că nu mai era mlădiță muierească la ea în neam. Mama ei purtase semnul harului. Ea moștenise, la rândul ei, darul. Iar acum trebuia să găsească un suflet străin. Bine măcar că fi-su se transformase într-un bărbat frumos. Avea să o mărite pe aleasă cu Lisandru, ca să fie în familie. Dar trebuia să fie cu băgare de seamă. Nătângul deja îi spusese să își mute gândul, că nevasta avea să și-o aleagă singur. Dar nici ea nu încărunțise de pomană. Dibuise o fată orfană, cuminte și frumușică. Era așa cum îi plăcea lui Lisandru: mică, slabă, cu ochii mari și albaștri, cosițe aurii și mută ca peștele. Și era săracă, așa că avea să fie fericită să intre în casă cu belșug.

La început fata intră cu teamă în casa bătrânei. Grinzile înegrite de fum, masa și scaunele din lemn noduros, neșlefuit, o făceau să se simtă ciudat. Și mai era și femeia asta care părea a se fi născut odată cu vremurile, cu fața zbârcită, de ziceai că fusese uitată în apă, dar cu niște ochi mari, migdalați și negri ca tăciunele și vorba rară și șoptită, ca și cum ar fi vorbit în taină… Dar îi plăcea Lisandru. Era un bărbat înalt și lat în spate, cu fața aspră și ochii mari și triști. Era așa cum și-l închipuia pe tatăl ei când era mică. Se dovedise el cam iute la mânie și îndrăgea cam tare ulcica cu vin,  dar nu era om rău. În plus era șansa ei de a scăpa de sărăcie, așa că se învoi să intre în familia vrăjitoarei. Aceasta o învăță pe fată cum să i se bage pe sub piele fiului ei. Făcură o nuntă de pomină. Încet, încet  fata se deprinse să țină casa și să fie o soție bună. Iar în secret pătrunse tainele femeilor cu har. În secret, pentru că nici o parte bărbătească nu trebuia să știe nimic despre ritualuri. Darul era numai pentru femei, purtătoare ale ispitei păcatului, dar și a binecuvântării facerii de prunci.

În toamna celui de-al treilea an de la nuntă, tânăra nevastă născu o fată. Lisandru fu supărat tare. Își dorea un băiat pe care să îl învețe lucruri bărbătești: să cioplească în lemn, să îngrijească animalele, să vâneze. Nu o muiere care să umble agățată de fustele mamă-sii și să învețe blestemățiile pe care bătrâna i le băga în cap nevesti-sii. După ce se văzu cu prunc la sân, nevasta lăsă binele bărbatului în voia sorții. Așa că Lisandru petrecea mult timp departe de casă. Pleca săptămâni întregi cu ciobanii pe munte. Iar iarna era mai mult la crâșmă decât acasă și umbla mai mult pe șapte cărări decât la biserică. Clevetitorii din sat ziceau că își găsise o țiitoare, o nepoată a cârciumarului. Dar celor două femei din casa întunecată de la capătul satului nu părea să le pese.

Într-o noapte furtunoasă se întorcea călare din satul vecin, alunecă în Râpa Lupului și dus fu, cu bidiviu cu tot. Nimeni nu înțelese vreodată de ce Lisandru alesese să o ia pe drumul de lângă râpă într-o noapte când nu vedeai la doi pași. În aceeași noapte, nepoata cârciumarului bău otravă pentru șoareci, în loc de apă, și muri în chinuri groaznice. Unii ziceau că băutura fusese de vină. Alții dădeau vina pe cele două femei și vrăjile lor, cu care bărbatul, și tătâne-su înaintea lui, nu fuseseră niciodată de acord. Dar nimeni nu spunea nimic cu voce tare.

Cele două femei și fetița nou născută își continuară traiul în casa de la marginea satului. Într-una din seri, când tânăra văduvă alăpta pruncul, bătrâna văzu pe sânul drept un semn pe care îl recunoscu imediat. Semăna cu o sabie cu două tăișuri. Și era la fel cu cel pe care îl văzuse pe sânul mamei ei. Curând după aceea bătrâna căzu la pat. Fata își îngriji soacra cât putu de bine.  Dar după câteva zile, muri, răpusă de boală.

Tot satul veni la înmormântare. Deși era primăvară, ploua cu găleata. Iar vântul răvășea norii pe cerul întunecat. Ai fi zis că venea toamna, nu alta. Toți o compătimeau pe fata care rămăsese singură pe lume, cu un copil de crescut. Numai bătrânele satului își acopereau gurile cu năframa și șopteau:

― S-a întâmplat așa cum era scris. Nu poate fi decât o femeie cu har în sat…

*

E trecut de miezul nopții. Plouă de rupe, așa că motanul nu vrea sub nici o formă să iasă afară. Ai terminat de citit povestirea și nu ești sigură dacă îți place sau o consideri o prostie. Dar așa, ca fapt divers, o trimiți câtorva prieteni. Închizi calculatorul și te duci la culcare. Te oprești puțin și îți privești soțul adormit pe canapea, în fața televizorului. Hotărăști să nu îl trezești ca să vină cu tine în pat. Se va rățoi că îl deranjezi, iar pe urmă nu vei putea adormi de sforăiturile lui. Lasă, că doarme bine și pe canapea. Verifici dacă cei mici s-au culcat, faci un duș și te bagi în pat. De-abia când stingi lumina, îți dai seama că ceva nu e în ordine. Soțul tău adormit pe canapea nu sforăie. Când ai mai avut parte de atâta liniște ultima dată? Ar trebui să te duci să vezi ce e cu el. Te biruie, însă, oboseala, închizi ochii și adormi.

Anamaria-Ionescu

Despre Anamaria IONESCU

Anamaria IONESCU a scris 16 articole în Revista de suspans.

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi redactor al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela "Călătorie în familie" în rubrica "Luxul lecturii", realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul "Atac"(2008). A mai publicat în revista literara "Fereastra". Are apariţii literare frecvente în revista "Vatra Veche" din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela "Confesiune". În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă "Camera obscură". Continuă să publice cu o oarecare regularitate în "Vatra Veche" (Tg. Mureş). În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, "Pe cine nu laşi să moară...", la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv "Poveşti pe două roţi". In 2014 a publicat "Nume de cod: ARKON", primul din seria mystery&thriller "Sergiu Manta".

Print Friendly

4 Comentarii

  1. Mda…stilul este unul neoriginal, copiat fara vrere,poate, din marii nostri prozatori. Nu se vad accente unice. Exista tentatia inceperii in forta a unuei descrieri, destul de banala si previzibila, pentru ca apoi sa se continue brutal cu pasaje sumare cu personaje care nu au nimic interesant in ele insele.
    Pentru inceput, merge, insa daca se continua fara unicitate, devine proza prafuita la kilogram, cu usurinta.

  2. Mi-a plăcut povestirea. Ai talent și umor. Continuă cu scrisul, merită!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *