Roman-foileton: Codul rupestru (2)

Continuare din numărul 12

3

Îşi amintea cu precizie viscozitatea, gustul fad, oribil, de lichid stricat şi interzis, acel fluid care curgea în mod ruşinos dintre picioarele femeilor o dată pe lună.

Maria se sprijini de perete, încercând să-şi regleze ritmul respiraţiei. Mărturisirile băieţelului năşteau o certitudine pe care o refuzase cu încăpăţânare din momentul în care Victor i se destăinuise întâia oară.

Povestea neverosimilă din copilărie, alături de obsesia pentru tăinuirea zilei de naştere fuseseră luate de către proaspăta soţie drept nişte rătăciri inofensive ale unei minţi prea solicitate. Noile evenimente anulau însă, cu o desuetă brutalitate, răspunsurile savante oferite de diverşi psihologi – şi psihiatrii – pe care-i consultase de-a lungul timpului.

Ceva se întâmplase – dincolo de puterea firească a prea limitatei înţelegeri omeneşti.

Faţa contorsionată de aduceri aminte a bărbatului tresări violent la auzul ţârâitului. Era telefonul, şi Maria strigă, străduindu-se din răsputeri să pară veselă:

― Acuma gata cu poveştile de groază. Precis e nenea Vali. Hai, toată lumea la îmbrăcat, trebuie să plecăm în excursie.

Excursieee, maaamiii!

Şi băieţelul sări din pat, tropăind sonor către baie.

Telefonul suna în continuare.

Răspunde, mormăi Victor, e precis imbecilul de Vali care doreşte să ne însoţească la grădina zoologică pentru a se întreţine cu rudele sale cercopitece.

Remarca grosolană a soţului, în ciuda figurii pe care se citea în continuare o perplexitate vecină cu iadul, avu darul să o readucă pe Maria înapoi în fada realitate, nu fără a se mira, pentru a nu ştiu câta oară în şapte ani de căsnicie de puterea fenomenală a bărbatului de a-şi întemniţa problemele în spatele ironiei şi a unei aparente glacialităţi raţionale.

― Alo, salut Vali, da, ne pregătim, cam greu cu băieţii, da’ în jumătate de oră poţi să ne iei. Conduci tu. Asta e o veste bună pentru Victor, îşi va putea uda glanda în linişte.

Şi, făcându-i semne să se grăbească, femeia părăsi camera.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


Victor începu să se îmbrace.

Vraja ororii nu se risipise.

Pentru că mâine era ziua lui.

Momentul fatidic, de aducere aminte, de re-iterare, moment al cărui preambul tocmai se consumase.

Iar extinderea poveştii şi ameninţarea certă care pluteau acum şi asupra fiului său îl îngrozeau însă mai mult decât orice altceva ar fi putut să apară mâine din cutia cu monştrii.

Tu şi progenitura ta scârbavnica, pluti, batjocoritoare, o şoaptă ascunsă în pereţii casei.

Şi încă ceva.

Începu să tuşească violent, nările îi fură invadate de un miros cunoscut, plăcut, care îl umplu, obturându-i respiraţia, sufocându-l, şi valuri de întuneric începură să-i valseze în faţa ochilor, străbătute de puncte albe, milioane, purtate de un vânt ascuns, răsucindu-se, unindu-se, împreunându-se sub bagheta unui dirijor ascuns în beznă, căutând locul fertil, colonizând spaţii imense, născând, germinând…

Îşi reveni cu greu şi, în timp ce se străduia să-şi îmbrace pantalonii, stăpânindu-şi cu dificultate tremurul mâinilor, mintea prinse din cutia memoriei un cuvânt…

Fungi…

Nimic suspect. Era doar doctor în micologie…

4

― … şi imaginaţi-vă ce tâmpenie s-a putut întâmpla. În noaptea aceea Belzebut l-a pus de serviciu la secţia patru pe agentul Stroe. Se primeşte un apel în jurul orei trei din partea unor pensionari insomniaci şi revoltaţi de faptul că în blocul liniştit în care habitau se dezlănţuise un chef drăcesc de rockeri satanişti. Pentru că intervenţia la uşa întunecaţilor se finalizase cu aducerea în prim plan verbal a organelor genitale, boşorogii au solicitat ajutorul poliţiei. Devotatul Stroe a răspuns prompt apelului, dar, negăsindu-şi arma din dotare, a înşfăcat o lopată din depozitul de probe şi corpuri delicte, demarând în trombă spre adresa indicată. Iritarea bravului apărător al legii a crescut probabil la auzul urletelor dezlănţuite, drept care a năvălit ca o furtună a dreptăţii în scara blocului, a executat din trei mişcări uşa apartamentului împricinat, folosind lopata, şi a început să care în numele ordinii publice lopeţi peste căpăţânile sataniştilor care lălăiau ceva, îmbrăcaţi în negru, strânşi în jurul unui sicriu aşezat pe o masă, în care un alt adept al dracilor zăcea mort de beat, întins pe spate. După ce a scuturat bine mutrele necuraţilor, agentul Stroe a ordonat încolonarea spre secţia de poliţie, precizând: „Şi treziţi-l urgent pe satanistu’ din copârşeu până nu vă mai iau la o tură!”.

Chestia idioată a fost că, împins de zel, Stroe nimerise cu un etaj mai jos, unde se desfăşura creştineşte un priveghi de toată frumuseţea.

N-are sens să vă mai povestesc urmările.

Victor şi Maria hohoteau cu lacrimile şiroindu-le pe obraji. Băieţelul fusese plasat pe un ponei şi de o jumătate de oră călărea fericit prin ţarc, înnebunindu-l cu întrebările pe nenea instructorul. Adulţii ocupaseră o masă şi serviseră clasicul meniu de vară, mici cu bere la halbă.

Vali bombănise la început ceva despre rolul ingrat al şoferului care poate să adulmece hameiul fără a-l degusta, însă îşi recăpătă în scurt timp buna dispoziţie. Hotărâră de comun acord să nu discute probleme de serviciu, drept care conversaţia alunecă încet spre poveşti amuzante.

― …şi un prieten care lucrează la medicină legală mi-a povestit o chestie care ar putea fi ilară, dacă n-ar fi de fapt atât de sinistră. Într-o zi, în jurul prânzului, amicul tocmai se pregătea să se retragă în oficiu ca să-şi devoreze sanvişurile puse cu drag de nevasta casnică şi să tragă o duşcă din coniacul adus cu la fel de mult drag de asistenta şefă, când casierul, plictisit ca un beduin în mijlocul unui concurs de sădit trandafiri, îl anunţă că a mai venit o familie, au plătit taxa şi insistă, că mai au de umblat şi pe la alte instituţii oficiale, că e un caz de agresiune asupra copilului, că dracu’, că lacu’, iar amicul, de obicei dedicat meseriei, îi primi cu năduf, pentru simplul fapt că-i era foame, că văzuse pe parcursul zilei o serie întreagă de cadavre, de mutilaţi şi arşi care urlau compătimitor şi că de vreo douăzeci de minute nu visa decât la şoaptele dulci ale coniacului prelingându-se pe buzele paharului. Şi acum iată-i pe ăştia. O familie evident de la ţară, agitând o foaie de la urgenţă în care se constatase o evidentă agresiune asupra copilului, în ziua de vineri.

„Astăzi e joi… deci a trecut aproape o săptămână până când dobitocii ăştia au catadicsit să vină…”, şi-a spus. „De ce aţi aşteptat o săptămână?” „Păi, să vedeţi, domnu’ doctor, că noi am fo dă luni, da’ domnu’ acela o zîs că tre’ să plătim o taxă şi n-am avut atunci, ş-apăi am venit, da’ fără copil, ş-o zîs că unde-i copilu’ ş-am zîs că-i acasă, un’ să fie?, ş-o zis precum că nu să eliberează certificatu’ dacă nu vedeţi şi dumneavoastră copilu’, ş-apoi uite c-am venit cu el, da’ vă rog să ni-l eliberaţi, certificatu’, adică, pentru că ăia de la secţia de poliţie n-or vre’ să ia plângerea fără certificat ş-o fo bătut de educatoare, că vezi, doamne, n-o vrut să doarmă şi…”

Începură să-i ţiuie urechile. Examină băiatul, care nu mai prezenta, la o săptămână de la eveniment, decât vagi excoriaţii. Constatările celor de la urgenţă evidenţiau într-adevăr o agresiune, dar urmele acesteia se volatilizaseră, ca o simplă iluzie, ca ceva trecut, ceva care împiedica, răutăcios, degustarea coniacului.

„Cel mai mare duşman este cel care strică petrecerea”, îi veni în gând, uşor parafrazat, un citat… o suferinţă trăită de un scriitor celebru… sau cheful, nu-şi mai amintea exact şi oboseala i se prelingea în oase, asemeni unei nesimţite picături chinezeşti.

„Din păcate, copilul dumneavoastră nu mai prezintă evident urmele agresiunii, aşa că…”

„Ce nu mai prezintă, domnu’ doctor?”

„Urmele agresiunii… aşa că…”

„No… aşe… atuncia, să înţăleg io că nu ne daţi certificatu’ că copilu nu pare c-o fo bătut, aşe-i?”

„Cam aşa ceva… Trebuia să veniţi mai…”

„No, staţi numa’, paştele şi dumnezeii mamei voastre de esroci, că amu’, după ce-am plătit, nu să poate rezolva… no, staţi numa’, că să face, domnu’. Urme vă trăbă?”

Până să apuce doctorul să formuleze o replică truistă şi seacă, ţăranul îşi înşfăcă progenitura şi părăsi cabinetul.

Se auziră nişte urlete.

Cumplite, bolborosite, ca un şuvoi de sânge scurs în jgheabul unei mori apocaliptice.

Secundele care urmară îl determinară pe medicul legist să renunţe pentru o perioadă nedeterminată la pasiunea pentru coniac.

Ţăranul reveni în cabinet. Faţa băieţelului era plină de sânge, arcadele crăpate, nasul deviase către o stângă neverosimilă…

„No, amu’ are destule urme, domnu’ doctor, ca să-i eliberaţi certificatu’?”

Deşi povestea nu avea nimic amuzant, mai mult, sclipea de tragismul unei specii aflate în evoluţia sistemului social, celebrul ţăran de oraş, sau ţăran pur şi simplu, aflat într-o eternă nesimţire telurică, obsedat indirect de reuşitele discutabile ale unor înaintaşi revoluţionari, Victor şi Maria hohotiră.

Prelung şi lăcrimos.

Lovitura fu puternică, inexplicabilă şi născătoare de temeri.

În timpul râsului, în timpul relaxării, în timpul detaşării, imaginea se prefigură în culori violente, o fecioară cu picioarele desfăcute, un himen intact, o lumină, o voce, o entitate care se insinua, acolo, înăuntru, venită de departe, o entitate atât de cunoscută, tuturor, prezentă sub forma unei stele strălucitoare, îndrumătoare de magi…

Mirosul familiar se insinuă din nou… şi o voce…

„NU TE TEME… CĂCI AI AFLAT HAR… ŞI IATĂ VEI LUA ÎN PÂNTECE ŞI VEI NAŞTE FIU… ŞI VEI CHEMA NUMELE LUI…”

Explozia de puncte albe, de acele elemente, fu atât de puternică, încât Victor pierdu ultimul cuvânt… rezonanţa, însă, îi era cunoscută, atât de cunoscută, şi oroarea nerostită se insinuă în fiinţa lui, certitudinea unei descoperiri terifiante… şi mirosul de pădure, de trecut, de fragmentele unui curs pierdut în memoria studenţiei…

(„Se reproduc şi sexuat, sunt ceva între plante şi mamifere.”

Distanţe imense… reproducere… locul bun, de fecundat… mii de ani de stare latentă… şi înmagazinarea unui întreg univers… de cunoştinţe… de informaţii… de re-naştere…

 ADN… refacere… o construcţie nouă… şi chipul hâd, contorsionat, al bunicii, apăru, cu rânjetul deschis pe buzele jilave, pline de punctuleţe albe… mustind a viaţă…)

Victor îşi reveni cu greu, se afla întins pe jos, căzut de pe scaun, abulic.

― Hei, nu-ţi face griji. A băut prea mult.

― Nu prea cred, ce naiba, din patru beri…

― E cald afară, s-a ambalat, asta e.

― Hai să-l ducem la maşină.

„Nu înţelegeţi?” ― strigătul disperat se pierdu în propria-i întunecime înainte de leşin.

Va urma

Despre Răzvan ȚUCULESCU

Răzvan ȚUCULESCU a scris 6 articole în Revista de suspans.

Răzvan Țuculescu s-a născut în 1975 la Cluj Napoca, oraș în care a urmat liceul Onisifor Ghibu și facultatea de Filosofie în cadrul UBB. A debutat în 1991 cu proza „Acheronia”, în revista Tribuna. A debutat editorial la editura Clusium cu volumul „Recviem pentru un gând însângerat”. Au urmat romanul „Eidolon” la editura Limes, în anul 2003, și volumul de proză intitulat „Cronicile întunericului”, precum și două volume de traduceri din limba germană, în colecția Buffnița a editurii Paralela 45. Este de patru ori laureat al marelui premiu național pentru proză scurtă Pavel Dan, în anii 1997, 2001, 2004 și 2008.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *