Proprietarul

Simţeam cum pielea mi se face de găină pe braţe şi cum un sentiment înălţător mă cuprinde. Era acel sentiment ce mă vizita ori de câte ori terminam de citit un roman bun. Cu lacrimi în ochi am închis cartea aşezând-o cu grijă pe noptiera deja plină de fel de fel de romane. Nici nu apucasem bine să ies din acea atmosferă plină de mister – deşi fusese totul dezlegat la sfârşit, încă mai rămânea o urmă de îndoială şi ar fi putut să se mai întâmple şi alte surprize – că telefonul sună cu o melodie dedicată în mod special unei singure persoane. Nu mai sunase de mult prea mult timp aşa, acordurile line de chitară de la începutul melodiei Blood Brothers, de la Iron Maiden, mă smulseră din povestea abia terminată şi mă aruncară într-o realitate care de multe ori se întâmpla să fie mult mai crudă, mult mai nebună…

Cum mă aşteptam, vocea detectivului Robert Stănescu răsună la capătul firului:

― Raluca!

Vocea îi suna îngrijorată, aşa că imediat mi se duse zâmbetul care încerca să-mi răsară din colţul buzelor.

― Da, spuneţi. Pare că ceva s-a petrecut…

― … nu-i a bună deloc, Raluca. Am descoperit nişte nereguli la o firmă.

Detectivul Stănescu se afla pe cont propriu de foarte multă vreme şi nu colabora cu nimeni niciodată. Poate doar cu excepţia mea, dar rar fiindcă nu voia să fiu implicată în treburi prea periculoase. Fiind singur şi cercetând tot felul de nereguli de peste tot, de la mici fraude până la posibile acte de omucidere, paranoia i se cuibărise în suflet şi nu doar în minte. În ultima vreme exagera într-un mod ce îl depăşea chiar şi pe el, de aceea eram 99% convinsă că este vorba de vreo corupţie mică, nimic grav legat de acea firmă. Totuşi nu îi stătea în fire să-mi ceară ajutorul în cazuri atât de uşoare, era de ajuns să sesizeze Controlul şi totul se rezolva rapid. Se părea că uneori e bine să existe măcar acel 1% de îndoială, căci de data aceasta aveam să mă înşel…

― Spuneţi. Dacă pot ajuta cu ceva trebuie doar să mă lă…

― … te las, te las, continuă el după obiceiul său tipic de a mă întrerupe, de asta te-am şi sunat.

Vocea îi suna din ce în ce mai îngrijorată. Clar, ceva nu era deloc în regulă.

― E vorba de nepoata unei vecine. Era de vârstă cu tine şi…

Am intrat în panică atunci când am constatat că a folosit verbul a fi la timpul trecut.

― … nu se ştie ce e cu ea, unde a dispărut, a plecat la serviciu într-o zi şi nu s-a mai întors. Asta s-a întâmplat acum o săptămână, poliţia o caută, însă ştii şi tu cum rezolvă poliţia cazurile astea…

Am mormăit ironic aprobându-l pe Robert Stănescu. Ştiam exact la ce se referea. Nu aveam să uit niciodată ce se petrecuse la 417 D şi cât durase să se facă dreptate.

― Aşa că vecina mea, doamna Ionescu, a apelat la mine, ştie cu ce mă ocup. Este o femeie extraordinară, a făcut şi face în continuare tot posibilul să-şi găsească nepoata, însă eu cred că nu va mai găsi prea mult din ea…

Pentru a doua oară în acea zi mi se zbârli pielea pe braţe, doar că de data aceasta de groază şi nu de plăcere.

― Spune ceva, mai eşti acolo…? răsună vocea bărbatului cu îngrijorare.

― D-daa… sunt doar… cred că a trecut prea mult timp de la… şi iar devin…

― … sensibilă? Da, trece în… dacă stau să mă gândesc, niciodată nu trece cu adevărat. Asta ne face oameni până la urmă, Raluca, nu trebuie să te ruşinezi cu omenia, cu mila faţă de semeni, altfel ce ne-ar diferenţia de cei pe care îi vrem trimişi la puşcărie? Îţi e greu, ţi-am şi dat detalii, faptul că era… este, se corectă el când mă auzi suspinând în telefon, de vârsta ta te afectează destul de mult. Crede-mă, dacă nu ar fi absolut necesar să te implic, nu aş face-o. Deja mă simt vinovat că nu pot face eu treaba asta…

― Bine, bine, l-am întrerupt eu când mi-am dat seama că iar are logoree, spuneţi cu ce să vă ajut, când şi restul de detalii. Spuneaţi de o firmă… ce fel de firmă?

― Aşa, zise el ceva mai înveselit când observă că mi-a revenit tonul pe care un adevărat detectiv ar trebui să-l aibă, implicat, dedicat, profesionist. Este vorba despre o agenţie imobiliară. După ce am căutat date despre firma asta şi am găsit că totu-i fără pic de pată, am zis că ceva nu e bine, că nimic nu poate să fie aşa de alb decât dacă nu cumva a fost zugrăvit recent…

Chiar îmi era dor de metaforele detectivului care mai mereu sunau amuzant… şi aproape niciodată serioase. Mă întrebam de multe ori dacă o face doar pentru că sunt tânără ori pentru că aşa îi este firea. Tonul grav, serios, cu care îmi expunea datele îmi dovedea a doua variantă. De aici poate şi dorinţa lui de dreptate absolută, mai mult specifică unui adolescent sau unui tânăr ce încă nu a dat de greutăţile vieţii care să îl doboare. Cu alte cuvinte, nu se conformase. La aproape 60 de ani, Robert Stănescu era într-adevăr un om cu totul şi cu totul remarcabil de virtuos, neiertând nicio greşeală, nicio abatere. Şi cum şi legea uneori se abătea de la un criteriu de la care nu ar trebui să se abată niciodată, de la claritate, acesta condamna interpretabilitatea lor. El era persoana care găsea mereu ceva în neregulă cu orice lucru, fie el cât de mic. Unde alţii renunţau, el găsea toate explicaţiile, uneori dând alt curs unor presupuse interpretări. Aşa că mi-am spus să iau în serios metafora lui, rotiţele începând să mi se mişte rapid prin minte.

― Bun, deci crezi că muşamalizează ceva. Ai spus agenţie imobiliară… E genul acela care recrutează tineri, apărută mai recent, dar care este pe o pantă ascendentă?

― Bingo! se bucură el. Aşa, continuă cu portretul. Ce mai e putred pe aici, sau ar putea să fie? Nu spun că e, nu am dovezi, putem doar să presupunem şi pe baza presupunerilor să facem altele, şi altele, variindu-le. Trebuie să fim mereu pregătiţi de…

― … dinainte, da, da, acum vă rog să mă lăsaţi să spun ce mai cred.

Nu se mai auzi vocea bărbatului, în sfârşit mă asculta şi nu avea să mă mai întrerupă.

― Ştiu că de obicei contractele de muncă la agenţii se fac după un timp, după o perioada de training şi că mulţi renunţă fără ca măcar să aibă un contract, cu alte cuvinte nu sunt înregistraţi nicăieri, firma astfel nu poate avea probleme dacă angajatul dispare, practic, nimic nu dovedeşte că angajatul care pleacă a lucrat vreodată acolo. Sunt multe lucruri, dar depinde… uneori colaboratorii, căci încă nu sunt angajaţi, sunt însoţiţi de coordonatorii lor, alteori nu… uneori cei care vin în firmă aduc ei înşişi pagubă. Cert e că pot apărea multe nereguli care e imposibil să fie controlate nonstop sau reparate… Domnule Stănescu, dumneavoastră la ce v-aţi gândit mai exact? Nu îmi vin acum în minte toate, încă îmi sunt datele prea proaspete şi… am evitat să rostesc cuvântul insuficiente, fiindcă detectivul ar fi început iar cu o întreagă polologhie…

― Hai, continuă. Ai date, restul adaugă-le tu, fie că există sau nu. Foloseşte-ţi imaginaţia, mă îndemnă el cu blândeţe.

― Of, dar aş putea să continui la infinit cu presupuneri. Ştiţi bine că pot exagera uneori chiar mai rău decât dumneavoastră.

Bărbatul începu să râdă cu poftă. Râsul lui fiind molipsitor, mă prinse şi pe mine. Am continuat de îndată ce m-am potolit:

― Să vedem… aş putea să mă iau după cazul de la 417 D cu lanţul acela întreg de prostituţie ce ascundea de fapt o reţea de trafic de organe. Pot spune şi aici că e la fel, poate se reconstituie, ori poate e vorba de un criminal în serie care lucrează acolo. Pe pariu că ar fi genul acela de persoană de care toată lumea râde fiindcă este prea ascunsă, slabă, mică de statură şi urâcioasă, sau dimpotrivă, tipul sau tipa amuzantă care imediat ce pleacă de la serviciu se transformă în ucigaşi… Sunt n posibilităţi. De la colegi, la şefi şi până la chiriaşi, proprietari, femeia de serviciu, că tot am mai păţit ceva asemănător… Spuneţi acum dumneavoastră, sigur îmi scapă ceva.

― De fapt, începu Robert Stănescu, sunt surprins. Ştiam că îţi merge bibilica, şi chiar bine, dar ai spus cam tot ce era de spus. Ai ratat să zici ceva de concurenţă care ar putea să fie de-a dreptul diabolică şi să-i măcelărească pe angajaţi, dar e foarte bine. Eu unul nu m-am gândit la femeia de serviciu, aşa că… bine punctat, Raluca! Acum să îţi spun ce am descoperit eu.

― Ascult, i-am spus dintr-o suflare.

― S-a găsit în 13 septembrie, destul de recent, într-un container de gunoi o mână de femeie. Am fost rapid, am vorbit cu un vechi amic care are un laborator ascuns la subsolul casei, evident, ilegal. Îţi trebuie şi pentru ăsta o autorizaţie, dar îţi spun că e perfect dotat. Să zicem că îmi e dator… pe viaţă, adăugă el râzând mefistofelic, şi poate studia orice, de la ADN până la nu ştiu ce mici secvenţe moleculare. Aparatura e extrem de scumpă, iar băiatul nu a procurat-o pe căi cinstite, îţi dai seama… Bun, reveni el, şi am fost vorbit cu doamna Ionescu, i-am cerut peria de păr a nepoatei. Am făcut testele rapid, în mod normal durează săptămâni întregi, că, deh, aşa e la noi, dar amicul meu nu doar că are un aparat bun, dar e printre cele mai bune din lume. E ţicnit, îţi spun, bombardează cu substanţe rare forme mutante de cancer şi le analizează pentru un posibil remediu… Sclipitor om, dar… eh, să nu intru în detalii… Nu era mâna fetei, însă tot a unei tinere era. Iar după tăietură, fiindcă am un prieten pensionat din criminalistică, mi-a spus că a fost tăiată cu un anumit tip de fierăstrău, nu din acela clasic, ci unul scump, rar, pe care abia am putut şi noi să-l procurăm de pe internet… Avem de-a face cu un psihopat ce taie la propriu fete, fiindcă se pare că ăsta-i tiparul.

Amuţisem. Detectivul continuă afectat.

― Da, Raluca, ştiu… S-a găsit apoi într-un canal din zona Panduri, după ploile mari din ultima vreme, o gambă. După gradul de descompunere era acolo de mai bine de 3-4 săptămâni. Evident, şi aceasta tot de fată. Nu e vorba de aceea căreia îi aparţinea mâna în urma testelor. Până acum două fete ucise ce sunt date dispărute. Şi cu Marieta, nepoata doamnei Ionescu… Oricum, agenţia este punctul de legătură. Poliţia a luat declaraţii angajaţilor firmei, toate sunt în regulă, cred ei, au dat telefoane persoanelor cu care fata vorbise, desigur că nu puteau să le ceară explicaţii, nu există dovezi cum că s-ar fi văzut cu ei sau nu… E complicat. Ştiu din spusele colegilor şi ale şefilor că Marieta s-a ocupat de zonele 13 septembrie, Panduri şi Drumul Sării, deci pe unde se pare că ucigaşul îşi lasă bucăţi din victime… E posibil să se îndrepte acum uşor-uşor spre centru. Urmărindu-i ruta, eu cred că e posibil să dea lovitura pe la Cotroceni. Treaba ta, spuse el după câteva momente de tăcere, este să te infiltrezi în firmă. Încă e vară, tinerii se angajează în perioada asta, nu ai da absolut deloc de bănuit. Imediat ce ajungi acolo, observă cine ce zone are şi încearcă să ajungi pe Cotroceni ori pe Iuliu Maniu, în caz că-şi schimbă direcţia.

― De fapt, am hotărât eu să intervin, nu ne putem baza exclusiv pe zonele astea, eu una zic să îmi observ colegele… fetele sunt cheia, nu neapărat agenţia în sine. Sunt sigură că ucigaşul, în caz că nu este din interiorul firmei, nu are o preferinţă pentru angajatele acestei agenţii… Marieta este un caz nefericit, poate e izolat. Până una alta, eu zic să văd câte fete lucrează în firmă şi ce zone acoperă. Desigur că mă voi axa pe zona Cotroceni şi Iuliu Maniu, dacă tot credeţi că urmează o rută precisă. Altceva?

― Raluca, e crucial ca mai întâi să obţii serviciul, deci dă-i bătaie şi intră pe site-urile de angajare online. Fă-ţi repede un CV, unul convingător, şi mai departe trebuie să treci de interviu. Îţi trimit pe e-mail datele pe care le am despre firmă. În rest, ştii ce ai de făcut, mai departe te voi îndruma eu.

― Bine, am dat din cap hotărâtă, căzându-mi fisa abia după, că detectivul nu mă poate vedea şi-am râs în sinea mea la cât sunt de nătăfleaţă.

Mă panicasem puţin ştiind că de data aceasta chiar aveam să fiu pe cont propriu, mai ales că într-un fel treaba mea era să fac şi pe momeala. Detectivul simţi că nu sunt foarte convinsă, deşi încercasem să par cât mai pregătită de această misiune sub acoperire.

― Hai, curaj. Voi fi alături de tine mereu. Crezi că te trimiteam aşa, pur şi simplu? Mai întâi înscrie-te pe site-urile de job-uri, că aşa parcă le ziceţi voi tinerii, când vei fi chemată la interviu îţi voi da un dispozitiv de urmărire ca să ştiu unde eşti mereu. Şi un microfon.

― Domnule Stănescu, un GPS la telefon conectat de al dumneavoastră ar fi de ajuns. Tehnologia a mai avansat şi…

― … nu, nu, nu! Nu am încredere. Păi ce facem aici, ne purtăm ca nişte amatori sau ca nişte profesionişti? În plus de asta, Raluca, e viaţa ta la mijloc. Poate ca ucigaşul să fie un vecin de bloc, poate fi absolut oricine. Odată ce vei intra pe uşa acelei firme, eşti în mare pericol. Înţelege că trebuie să ştiu permanent unde eşti şi să aud cu cine eşti. Ne-am înţeles?

Şi din nou mi-am dat seama că voi avea probleme cu intimitatea. Minunat.

― Bine, am mormăit eu plictisită. Şi asta doar pentru că sunt vieţi la mijloc, dar să ştiţi că este umilitor să mă auziţi mereu, să ştiţi unde sunt. Conştientizez pericolul, chiar dacă părerea dumneavoastră e alta, chiar ştiu cât este de primejdios şi la ce mă expun. De aceea nu voi merge acolo ca o garoafă.

― Fără arme albe! tună vocea detectivului.

― Fără, fără, l-am asigurat eu cu o voce nevinovată. Am un taser de câteva sute de mii de volţi. Mi-l prind cu o curea discretă de picior şi îl ţin pornit pentru a-l scoate la nevoie. Şi trei secunde ţinut pe gâtul atacatorului sunt de ajuns pentru a-l ucide, deci cred că mă descurc…

― … dacă nu cumva îţi întoarce mâna la spate şi te curentează el…

― … exceptând asta, am adăugat eu zâmbind. Oricum evit să ajung în situaţii în care să fie nevoie să-l folosesc. Nu sunt chiar atât de nesăbuită.

― Raluca… începu el pe un ton înţelept.

Ştiam că urmează iar sfaturile detectivului Robert Stănescu… Aveam să ascult ceva, credeam eu.

― Să ştii că adrenalina ne face pe toţi nesăbuiţi în unele momente. Să nu îţi fie teamă să ai încredere în instincte, tot ce spun este să ştii mereu că şi tu ai puncte slabe. Ai mare grijă… atât voiam să îţi mai spun.

Doar atât?

*

Din seara aceea mă pusesem pe treabă. Îmi făcusem conturi pe toate site-urile pentru job-uri şi primisem trei ore mai târziu un e-mail prin care aflam că firma de care îmi vorbise detectivul făcea recrutări. Mi-am depus CV-ul, am răspuns unui interviu, iar a doua zi deja mă număram printre noii colaboratori. În două săptămâni m-am obişnuit cu lucrul la birou, căutatul pe internet, vorbitul cu proprietarii şi clienţii, dar şi reuşisem să devin apropiată de fetele din acea firmă. Încă de când am sosit am observat că sunt foarte puţine: aproximativ 6-7 în comparaţie cu cei 20 de bărbaţi. Aproape toţi tineri şi plini de energie. Nu am dat cu nimic de bănuit, îmi făcusem griji degeaba. Începeam să mă simt puţin penibil ştiind că purtam pe pulpa piciorului o curea la care era ataşat un taser. Mereu trebuia să am grijă cu poziţia corpului şi, evident, să port numai rochii şi fuste. Mersul pe teren era însă cel mai plăcut. În felul acesta făceam mişcare şi mai apucam şi să vorbesc preţ de câteva minute cu detectivul:

― Nimic nici azi. În Cotroceni nici măcar nu sunt oferte. Am verificat zeci de proprietari care deţin proprietăţi în zonele 13 septembrie, Panduri, Cotroceni, dar şi altele. Nu ai idee câţi proprietari sunt. Cred că sunt vreo 20 pe care i-am găsit săptămâna asta şi care au apartamente în fiecare sector. Am sunat, am încercat să stabilesc întâlniri, dar toţi fie sunt plecaţi din ţară, fie nu mai au anunţurile de actualitate… eu tot aştept să fiu solicitată, nu cred că e atât de prost criminalul încât să nu-şi fi acoperit urmele, mai ales dacă ne luăm şi după felul în care şi-a lăsat bucăţi din victime la vedere… E clar că vrea să fie găsit, parcă o face intenţionat… Însă vrea şi să ne dea puţin de lucru. Pe principiul: Sunt aici, uite ce am făcut eu, căutaţi-mă!!! Aşa că…

― … ne rămâne de aşteptat, continuă detectivul propoziţia.

Regretam că nu puteam face mai mult. Aş fi vrut să fie mai uşor. Când mă gândesc că doar trei zone trebuiau supravegheate atent şi totuşi existau atâtea persoane care aveau atât de multe proprietăţi… Cei de la poliţie se dăduseră din start bătuţi, iar acum începeam să înţeleg de ce.

Cu toate acestea, am continuat să caut, şi să tot caut legături. Începusem chiar să scormonesc întreaga bază de date. Căutam atât apartamentele închiriate, cât şi pe cele încă în aşteptare. Verificasem anunţurile postate în perioada când Marieta lucrase la firmă şi nu găsisem absolut nimic.

*

După trei săptămâni fără de niciun rezultat, eram gata-gata să renunţ. Mă trezi din starea de anxietate telefonul detectivului.

― Am găsit încă o mână. Şi de data asta ştim şi a cui este. Fata a fost dată dispărută după ce nu s-a mai întors acasă de pe teren. Ai avut dreptate, nu e vorba de agenţie, e pur şi simplu vorba de agente. Cea de care îţi spun avea 23 de ani, terminase o facultate la stat şi îşi strângea bani pentru o nouă facultate, de asta se angajase. Am vorbit cu familia ei, am dat iar nişte telefoane ca să aflu pe baza abonamentului ei telefonic cu cine a vorbit. Nimic. Şi nici telefon de serviciu nu avea… Ceva ne scapă şi încă nu îmi pot da seama ce.

Mă simţeam şi mai neputincioasă, frustrată… Însă mai curând decât mă aşteptam aveam să regret dorinţa mea de aventură…

― Ştiu, am adăugat bosumflată din cale afară. Credeţi-mă, am încercat. Am vânat oferte, am vorbit cu proprietari, cu posibili chiriaşi, cu toţi oamenii cu care se putea vorbi, m-am făcut cunoscută cât de mult am putut. Îmi apare fotografia la fiecare anunţ…. nu ştiu, poate ucigaşul omoară doar anumite fete. Cea identificată cum arăta?

― Aceeaşi constituţie ca tine, blondă, frumuşică, din Moldova. Marieta în schimb este brunetă… sau era… Cealaltă… sau mai bine zis gamba găsită, nu prea ne oferă indicii…

Ştiam că dacă ADN-ul poate fi studiat se poate determina fenotipul posesorului, aşa că m-am grăbit să-l întreb dacă amicul lui mai poate face câteva teste.

― Daaa! zise bărbatul uimit. Uite de asta e bine că mă mai ajuţi şi tu.

Am râs amândoi, apoi ne-am întors la lucru.

*

A doua zi aflasem că gamba aparţinea unei fete de aproximativ 25-27 de ani şi că aceasta fusese o persoană cu un ten măsliniu şi cu părul, cel mai probabil, şaten ori brunet. Începusem să mă întreb dacă nu cumva ucigaşul dorea să-i adauge la macabra-i colecţie şi o roşcată, căci aşa aveam părul vopsit la acea vreme…

La birou lucrurile se desfăşurau conform programului. Publicasem anunţuri, sunasem proprietarii, iar acum urma să am o mică pauză de masă la prânz, când telefonul de serviciu sună. Din capătul celălalt o voce de bărbat la vreo 40-45 de ani, nu foarte groasă, uşor timidă.

― Bună ziua, i-am spus pe un ton cald. Cu ce vă pot ajuta?

― Domnişoară, aţi vorbit mai devreme cu un văr de-al meu, cel care vrea să închirieze apartamentul din Cotroceni.

Ştiam despre cine era vorba. Proprietarul nu se afla în Bucureşti şi programasem o întâlnire pentru weekend.

― Da, cu domnul Sârbu, am aprobat eu.

― Mi-a spus să iau legătura cu dumneavoastră în caz că vreţi să îl vizionaţi mai repede. Eu locuiesc în Militari şi am cheile de la apartamentul din Cotroceni. Când vreţi, eu pot veni să vă prezint apartamentul.

― Perfect, atunci, domnule…

― Valentin Dimitriu.

― Îmi pare bine, domnule Dimitriu. Dumneavoastră puteţi azi? Eu sunt disponibilă chiar şi peste o oră, 45 de minute. Nu v-aş reţine mult, oricum discutăm la faţa locului.

― Desigur, domnişoară. Unde vreţi să ne întâlnim? mă întrebă el.

Tonul îi deveni puţin cam nerăbdător. Ceva îmi spunea că ar trebui să îl sun înainte pe proprietar.

― La staţia autobuzului 336, voi veni dinspre Eroilor. Este bine pentru dumneavoastră, domnule Dimitriu, sau doriţi mai aproape de apartament?

― E bine acolo, foarte bine. Într-o oră ajung acolo.

― Bine, ne vedem acolo. Vă mulţumesc mult, la revedere!

― Pa-pa, pa, spuse el binedispus.

Când am sunat, proprietarul avea telefonul închis. Nu mai aveam timp la dispoziţie aşa că am plecat. I-am trimis un mesaj detectivului explicându-i unde merg şi acesta mă sună când mai aveam trei staţii până la destinaţie.

― Taserul îl ai? Microfonul stă bine? Eşti bine? se interesă el nerăbdător.

― Da, da, ca întotdeauna… Ar fi al treilea bărbat suspect în două săptămâni… în fine, oricum încerc să am grijă. Totuşi îmi dă de bănuit faptul că proprietarul nu răspunde. E posibil să fie mână-n mână, ori poate şi el a căutat ofertele de azi şi a sunat la ele. O fi stresat proprietarul până acesta şi-a închis telefonul. Ori poate chiar este vărul domnului Sârbu, după cum a zis. Sunt pe fază, orice ar fi.

― Oricât ai fi tu pe fază, eu tot îngrijorat voi fi.

*

Intuiţia îmi dădea semnale contradictorii după ce l-am întâlnit pe Valentin Dimitriu. Părea un om cumsecade, la 45 de ani, dar când îi întâlneai privirea descopereai nişte ochi verzi reci, ficşi care parcă priveau în gol. Forma craniului era atipică, încât părea că are capul prea mare pentru un corp atât de firav. Pantalonii de stofă atârnau neglijent, cureaua abia reuşind să îi ţină pe şolduri. Cămaşa îngălbenită la subsuori, veche de ani buni stătea pe bărbat ca pe o scândură. Părul nu reuşea de nicio culoare să-i mascheze capul precum o piramidă întoarsă, ba dimpotrivă, chelia din creştet accentua forma osoasă a craniului. La fiecare cuvânt pe care îl rostea puteam să îi observ perfect linia mandibulei. Dantura îi era perfect aliniată, deşi frapa: era galbenă, iar dinţii erau mici, neputând să faci diferenţa între canini şi incisivi.

Când am început să mergem spre apartament, am sesizat că bărbatul avea o respiraţie neregulată. Pe lângă asta, mergea cocoşat, cu mâinile bălăbănindu-i-se aiurea pe lângă trupul îngust, slab, de fumător înrăit.

L-am observat cum mă priveşte cu coada ochiului şi m-am mirat cu o întrebare adresată de conştiinţă către sine:

― Ce dracului faci? Fugi cât mai poţi, e nebun şi se vede!

Însă cu atât mai mult mă încurajam. Mă gândeam şi la fetele ucise şi la faptul că trebuiau răzbunate.

― Pe aici, mă ghidă el galant, poate puţin prea galant…

Începuse să semene totul cu o mascaradă. Mi-am dus mâna instinctiv spre pulpa piciorului vrând să simt duritatea taserului, siguranţa pe care mi-o oferea… sau cel puţin, aparenta siguranţă.

Am ajuns pe o străduţă strâmtă la o vilă cu trei etaje.

― Aici este apartamentul, la parter.

Bărbatul începu să se scotocească după chei prin buzunare. Mi-am amintit că proprietarul mi-a spus că deţine primele două etaje şi că parterul este dat, doar etajul 1 putând fi închiriat. Minţea deci.

Încercă o dată să deschidă uşa, apoi încă o dată, până când rămase fără chei de încercat. În zadar.

― Se pare că aţi încurcat cheile, i-am spus eu pe un ton ingenuu. Nu este absolut nicio problemă, sunt sigură că vărul dumneavoastră mi-l va prezenta sâmbătă şi va înţelege că azi nu s-a putut. Îmi pare rău că a trebuit să bateţi drumul de pomană până aici… am încheiat eu simulând tristeţe.

Să vedem ce avea să facă acum…

― Of, da, nu ştiu ce s-o fi întâmplat, cheia merge mai greu dintotdeauna, dar ca acum niciodată… Nu vă cereţi scuze, domnişoară, eu ar trebui s-o fac, v-am adus aici degeaba, m-am şi făcut de râs, ehe!

― Staţi liniştit, nu m-aţi deranjat cu nimic…

― … dar dacă tot suntem aici…

Bingo!

― … puteţi vedea apartamentul meu de pe Iuliu Maniu. Este la intersecţia cu Lujerului, imediat ajungem.

― A, şi mai bine. Nu ştiam că aveţi şi dumneavoastră un apartament de închiriat. Cu cât vreţi să îl daţi?

― Mă mai gândesc, este mobilat clasic, mobilă bună, veche, dar nu cred că place stilul ăsta… două camere cu 300 de euro ar fi bine?

― Sigur, să văd despre ce e vorba exact şi vă spun.

*

Apartamentul părea mai degrabă în paragină decât clasic. Imediat ce am intrat în casă am auzit zăvorul şi mi-am dat seama că a închis uşa. Mi-am scos aparatul, chipurile să fac fotografii, şi am auzit şi cum întoarce cheia în broască. Mă simţeam încordată şi eram atentă la orice zgomot şi mişcare. Căutam să nu stau niciodată cu spatele şi să îl văd măcar cu coada ochiului pe bărbat.

Atenţia mi-a fost atrasă când, intrând în dormitor, am văzut o mochetă vişinie cu câteva pete mari maronii pe ea. Se vedea că fusese frecată pentru a scăpat de ceea ce o pătase, însă că acel ceva nu ieşise.

― 300 de euro este o sumă cam mare. Ar trebui să schimbaţi mocheta măcar, nu va atrage niciun client camera asta.

― Nu contează, e negociabil, zise el pocnindu-şi degetele.

L-am remarcat nerăbdător.

― Acum am nevoie de o semnătură de-a dumneavoastră, dacă este în regulă. E o chestiune simplă, nu vă oblig la nimic. Uitaţi, şi i-am întins eu fişa, scrie aici totul.

― Da, da, da, semnez, am încredere în tine, şi îmi arătă dinţii galbeni într-un rânjet în încercarea grotescă de a părea fermecător.

― Haideţi în bucătărie ca să îmi semnaţi.

M-am repezit din cameră spre bucătărie încercând în acelaşi timp să nu-l pierd din ochi. Am ajuns cu bine, deşi îmi bubuia inima de frică. Adrenalina se punea în mişcare, simţeam că el este făptaşul şi că eu sunt cea pe care o voia ucisă.

Spre surprinderea mea, bărbatul semnă actul respectiv. Am remarcat însă ceva curios atunci când i-am privit mâinile, sau mai exact, degetele. Buricele nu erau mate, ci lucioase, de parcă şi le arsese. Exact ce bănuiam, îşi arsese intenţionat buricele degetelor pentru a nu lăsa amprente.

― Atât? Să vă conduc? mă întrebă el cu timiditate şi zâmbind spre podea.

De parcă era un nebun…

― După dumneavoastră, insistă el la plecare.

Holul deveni brusc rece şi totul se petrecu mult prea repede. M-am simţit împinsă din spate, am simţit perfect nişte mâini care mă îmbrâncesc puternic şi m-am rostogolit până la uşa de la intrare, încercând în acelaşi timp să mă întorc pentru a nu fi surprinsă de atac.

Doar că nu fusesem împinsă de bărbat, acesta era la doi metri de mine, privindu-mă cu nişte ochi bulbucaţi şi având atârnată în mână o batistă. Am sesizat rapid miros de cloroform şi mi-am ridicat la timp picioarele pentru a-l împinge în stern spre debaraua din faţă. Adrenalina îmi dădu putere, gândeam mai repede şi am reuşit să îl proiectez de perete, auzind cum i se loveşte craniul de zid.

Nu s-a lăsat şi îl vedeam cum se repede spre mine. Mi-am amintit de taser şi mi l-am smuls cu mâini tremurânde din cureaua de pe picior. Nici nu m-am mai uitat spre bărbat, am scos aparatul, l-am apăsat şi am împuns cu toată forţa în faţă.

S-a petrecut totul încet, de parcă nu trei secunde se scurseseră, ci un minut. Un zgomot venind dinspre taser, ascuţit, apoi i-am simţit greutatea. Mi-am blocat mâinile, deşi peste mine se aruncaseră în jur de 60 de kilograme în forţă. Clavicula dreaptă îmi pârâi, însă nu m-am clintit. Ar fi însemnat să cedez, iar el să mă curenteze şi să mă ucidă. Apoi un ţipăt scurt şi am ridicat abia atunci privirea cât să-l văd pe ucigaş cum este curentat.

Am încetat să mai apăs butonul şi bărbatul a picat peste mine leşinat. Simţeam o durere groaznică la clavicula dreaptă şi am înţeles că este ruptă. I-am luat din mână batista înmuiată în cloroform şi i-am pus-o pe faţă ca să fiu sigură că nu se trezeşte prea curând.

Am fugit înapoi spre bucătărie să caut un cuţit şi apoi m-am îndreptat spre dormitor. Am tăiat un cearşaf în bucăţi pentru a-l lega de mâini şi de picioare. Cu greu am reuşit să fac toate astea cu o singură mână. Mă bucuram că nu îmi rupsese totuşi clavicula stângă. Atunci ar fi fost şi mai dificil, având în vedere că sunt stângace.

Deşi eram conştientă că făcusem nişte noduri superficiale, cel puţin aveau să îl încetinească în caz că reacţiona.

Am deschis uşa larg şi am ţipat în microfonul pe care îl aveam ascuns discret la bluză:

― Grăbeşte-te, detective!

I-am ţipat adresa, i-am dat nişte repere, totul pentru a veni cât mai repede.

Am târât bărbatul până în baie, apoi am închis uşa. Am pus un scaun sub clanţă. Trebuia să fiu vigilentă.

Am scotocit apartamentul, am scos lanterna UV din geantă şi am îndreptat-o spre mochetă. Petele mari, maronii erau de fapt sânge. După cum bănuiam.

Am inspectat şi restul casei. Începeam să simt cum îmi zâzâie umărul şi mi-am dat seama că se ducea efectul adrenalinei. Detectivul Stănescu trebuia să ajungă din clipă-n clipă… nu ştiam cât mai rezistam.

Căutam un semn, ceva care să-mi atragă atenţia, când am realizat că nu căutasem în debara.

Am deschis uşa, întuneric. Am aprins lumina şi ce am văzut m-a lăsat mască. Pe ambele părţi erau rafturi pline ochi cu borcane în care se aflau bucăţi umane. De la mâini, degete separate, la sâni şi ochi, toate erau înşirate ca într-un magazin. Îmi venea să vărs.

Mi-am ridicat privirea şi am văzut sus, aproape de tavan, borcane suspendate. M-am uitat de două ori până să-mi dau seama că erau capete de femeie. Trei la număr. Scalpul le era smuls. Acestea erau bătute în cuie în fundul camerei şi sub ele se aflau fotografii cu posesoarele pline de sânge şi încă întregi. Atârnate erau şi tot felul de tipuri de fierăstraie, drujbe şi, pe colţ, ascuns, era un flex înroşit de sânge.

Cu greu m-am clintit din loc, fiind încă siderată de imaginea debaralei, însă durerea deveni insuportabilă.

Drumul până spre hol a fost înceţoşat. Am ajuns cu greu spre ieşire. Am scos cheia din uşă şi am încuiat apartamentul la timp, căci uşa băii se zguduia sub pumnii agresorului.

Vedeam purici, deja nu mai auzeam bine şi transpiram abundent. Eram în şoc. Ţin minte că mi-am ridicat privirea şi l-am văzut pe detectiv, iar în spatele lui alte câteva persoane.

― E închis aici… prindeţi-l… am mai reuşit să spun.

*

Când am deschis ochii, m-am trezit pe patul unui spital într-o poziţie ciudată. Eram cumva suspendată, având braţul drept în poziţie de U. Nu eram în gips, deci nu era grav. Nu mă durea.

― E de la analgezice, dar nu face mişcări bruşte, trebuie să se sudeze la loc. Un timp aşa vei sta. Şi… îmi pare rău.

Robert Stănescu stătea aşezat pe un scaun prea mic în comparaţie cu trupul său masiv. Avea ochii încercănaţi, se observa clar că regreta că mă pusese în pericol. Răvăşit, îmi aruncă o privire care se voia încruntată.

― Bine că nu s-a întâmplat nimic rău…

I-am adresat o privire cu subînţeles, aşa că adăugă rapid:

― Nu foarte rău… E bine că l-am prins. Am fost şi în celelalte apartamente pe care le deţinea… în total 12 fete. A 13-a se pare că i-a adus ghinion. Adică tu.

― Ha! am făcut eu. Ca să vezi. Ghinionul unuia înseamnă norocul altuia…

― Da… Te felicit. Ai făcut o treabă excelentă. Eşti… vai… chiar ai fost extraordinară.

Detectivul era însă supărat şi nu de la accidentul meu.

― Spuneţi repede ce e…

― Hmm, hai spune-mi Robert, mă faci să mă simt bătrân…

― Robert, acum vreau să îmi spui ce nu e în regulă, i-am cerut eu pe un ton serios.

Nu aveam răbdarea necesară, deja mă gândeam cum aveam să explic colegilor de serviciu accidentul, ori familiei…

― Ai fost…

― Da?

― Concediată.

― POFTIM? După câte am făcut eu pentru ei? Am muncit din… stai puţin, eu chiar m-am scrântit… Ce bine! Totuşi… de curiozitate, de ce? Şi de unde ştii?

― Cei de la firmă ţi-au lăsat mesaj pe telefonul de serviciu că trebuie să îl înapoiezi şi că trebuie să vii cât mai repede la sediu. Am fost eu, am lăsat ce era de lăsat, le-am spus că sunt tatăl tău şi că ai o problemă de sănătate… În sfârşit, mi-au spus că ai primit plângeri de la colegi că nu îţi vezi de zonele tale… Ceea ce e foarte bine, altfel nu îl găseam pe nemernic.

Am început să râd bucuroasă.

― Dacă ar şti ei, dacă ar şti…

*

În următoarea perioadă am încercat să îmi amintesc detaliile luptei, însă nu puteam să îmţeleg un singur lucru. La un moment dat ceva mă împinsese şi nu fusese bărbatul. Îmi aduceam aminte că holul se răcise brusc, iar asta se întâmplă când într-o casă se manifestă prezenţa unor entităţi, fie ele spirite sau nu… Din păţaniile trecute ştiam că am o afinitate spre aceste energii, forţe magnetice, sau cum vreţi să le spuneţi. Nu îmi vorbeau, nu le vedeam, poate nici nu existau, cert e că şi de data aceasta o manifestare a ceva, acea îmbrânceală, mă salvase de la o moarte sigură. O secundă sau chiar mai puţin de atâta fusese nevoie pentru a mi se schimba destinul. Dacă acea energie nu m-ar fi împins, Dimitriu mai mult ca sigur că mă adormea cu cloroform. Am aflat ulterior că psihopatul voia să colecţioneze cele mai perfecte membre şi organe de femei. Resturile, ce mai rămânea şi nu îi plăcea, ajungeau la gunoi, nefiindu-i teamă că ar putea fi descoperit. În declaraţiile pe care le făcuse reieşea că este nu doar nebun, ci şi incredibil de încrezător în forţele proprii. Aroganţa de a trata o fiinţă umană precum un gunoi i-a adus sfârşitul…

Avusesem mare noroc, nu aveam să uit niciodată acele mâini care mă împinseseră din calea morţii.

Robert Stănescu a rămas şi de această dată reticent cu privire la presupunerea mea, deşi nici el nu se putea spune că era străin de astfel de fenomene.

― Bine că ai scăpat, tot repeta el de fiecare dată când venea vorba de acest caz.

― Eh, da… e trist că a fost nevoie de 12 victime pentru a se face dreptate. Este enorm! Pentru un oraş ca Bucureşti… Te aştepţi ca lucrurile astea să nu se întâmple, citeşti despre ele, dar să simţi pe pielea ta, să vezi cu ochii tăi… mai ales ce am văzut eu. Îţi zdruncină tare mult convingerile…

― Ştiu ce vrei să spui, Raluca. Şi când te gândeşti că nu va afla nimeni de acest caz. La 12 victime nu se va putea face cunoscut. Oamenii ar intra în panică, rata infracţionalităţii ar creşte brusc… Deşi eu aş vrea să se ştie cât de periculoasă este viaţa şi cât de uşor poate fi ea luată. Oamenii nu pricep cât de simplu e să frângi gâtul cuiva, să înfigi un pumnal într-o inimă ori să te foloseşti de o batistă îmbibată în cloroform. Suntem mai fragili decât ne imaginăm…

Avea dreptate.

― Îmi pare rău de Marieta…

― Raluca, pentru a mia oară, nu e vina ta, nu aveai cum să o salvezi.

― Ştiu, era deja moartă. Nu ştiu, parcă aş fi cunoscut-o. Ştii, Robert, poate chiar ea a fost cea care m-a ajutat.

― Orice se poate, zise el frecându-şi barba. Dar hai să trecem peste. Te-am chemat să vorbim fiindcă a mai apărut ceva.

― Să înţeleg că avem un nou caz?

― Oho… şi încă unul vechi. Ai auzi de Râmaru?

― Bineînţeles, i-am răspuns strâmbându-mă involuntar. Ce e cu el?

― Păi să vezi… avem de redeschis un caz…

Despre Raluca BĂCEANU

Raluca BĂCEANU a scris 3 articole în Revista de suspans.

Raluca Băceanu s-a născut pe data de 29 decembrie 1993, la Bucureşti. Studentă la Facultatea de Istorie. Debut în 2009, editura Euro Standard, cu „Călătorie prin mintea unei adolescente”, reeditată în 2010 la editura Litera International. Obţine premiul I la Simpozionul Internaţional Adolescentul miop al lui Eliade în universul şcolii româneşti contemporane în 2010. Publică în antologia „Bal la palat”, editura Granada, 2010 şi în antologia „Balaurul şi mioriţa”, editura Eagle Publishing, 2011. Redactor la publicaţia pentru tineret Teen Press. Colaborator al Fundaţiei Academia Civică.

Print Friendly

3 Comentarii

  1. Cand am ajuns la scena confruntarii, mi s-a facut pielea de gaina. Suspans excelent! Mai astept si alte cazuri la care lucreaza simpaticul detectiv si partenera lui curajoasa (si eventual o fantoma binevoitoare). :)

  2. Merci mult, Teodora. :D Mai am cateva idei. Spre sfarsit de an preconizez inca o proza avandu-i protagonisti pe detectivul Robert Stanescu si pe… Raluca. Hihi. :) Ma bucur ca ti-a placut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *