Plimbarea

Pentru bunicul  din Cluj…

„Strada Ritmului se face din Bulevardul Ferdinand , cum vii dinspre Mihai Bravu până în intersecţia cu Şoseaua Pantelimon.” Aşa îi spusese Lizica, vânzătoarea de la Pâine. Iar harta părea să îi dea dreptate. Dar Tati nu vru să rişte să obosească tot căutând locul, aşa că apelă la un taxi. Era ora 6 dimineaţa, oraşul nu era aglomerat. Maşina alerga cu viteză, iar prin geamul întredeschis aerul rece al începutului de zi împrospăta atmosfera. Tati îşi plimba ochii pe linia clădirilor, iar mintea îi zbura către anii tinereţii, când maşinile erau mult mai puţine şi, deci, mai uşor de admirat. Îşi amintea cum atrăgea privirile când oprea Buick-ul în faţa Carului cu Bere şi zâmbea pe sub mustaţă.

― Domnu’, am ajuns! zise şoferul, terminând brutal momentul de visare. Autogara este acolo, în curtea aceea.

Bătrânelul a intrat în incintă şi a spus, tare şi clar, „Bună dimineaţa!”. Cei câţiva somnoroşi care aşteptau plecarea microbuzului priviră surprinşi. Vreo doi răspunseră printr-un gest. Era clar ca dintre toţi numai el era entuziasmat de călătoria matinală. Ceilalţi nu aveau de ales. Tati cumpără bilet, puse întrebări în legătură cu momentul plecării microbuzului. Se aşeză apoi pe o bancuţă şi îşi aprinse o ţigare. Plugarul. Şi asta pentru că nu se mai găseau ţigări Carpaţi.

*

Aveai impresia că ochii lui erau desprinşi direct din cerul senin de afară. Omul privea peisajul, dar mintea lui călătoarea cu o viteza mult mai mare decât cea a maşinii. În stânga lui stătea o fetiţă care nu îşi mai putea lua ochii de la el.

― Cristina, nu te mai holba la domnu’. Nu-i frumos!

― Dar, mami, uite, arată ca bunicul din poveste. Doar că nu are pipă.

Tati zâmbi către copilă, îi făcu cu ochiul şi apoi îşi întoarse privirea către munţii care se conturau la orizont. Pe măsură ce se apropiau, piscurile dezvăluiau urmele de zăpadă care străluceau în soare.

La un moment dat se auzi o voce de bărbat. Pe partea stângă, lângă geam, era un tânăr în uniformă militară. Vorbea la mobil. Încet, să nu deranjeze, dar era singurul care vorbea, aşa că atrase atenţie.

― Iubita mea, iartă-mă că te-am trezit! Am sunat să îţi spun că am citit scrisoarea pe care mi-ai dat-o. Dacă mi-a plăcut? Este cel mai frumos lucru pe care mi l-a scris cineva vreodată. Am să o pastrez tot timpul cu mine. Îţi mulţumesc mult şi să ştii că te iubesc. Mult, mult de tot. Şi îmi este deja dor de tine. Ai grijă  de tine, pui mic. Te iubesc. Ne vedem duminică.

Tati zâmbi din nou. Ce frumoasă e tinereţea! Şi se pare că cei în uniformă se bucură încă de mare trecere la femei…

*

― Vă pot ajuta cu ceva?

Întrebarea preotului avu darul de a-l readuce în prezent pe domnul cu părul şi mustaţa de argint şi ochii albaştrii. Tati zâmbi.

― Sunteţi de mult preot paroh aici?

― Depinde ce înţelegeţi prin „mult”. La începutul lui decembrie se implinesc cinci ani. Să înţeleg că nu sunteţi la prima vizită aici…

Bătrânul zâmbi. Cu foarte mulţi ani în urmă participase la un curs de istoria aviaţiei care se desfăşurase la Sinaia. Câţiva dintre ei fuseseră cazaţi în micul hotel de pe Aleea Poştei. Era atunci, ca şi acum, un loc liniştit şi retras. Clientela era compusă, în general, din membrii ai comunităţii catolice în căutare de linişte şi aer curat. Cei cinci tineri aviatori, pe de altă parte, căutau un mod de a se distra. Au invitat niste tinere la cel de-al doilea etaj al casei de odihnă. Tărăboiul iscat i-ar fi costat mult pe băieţi, dacă nu ar fi intervenit repede şi eficient comandantul escadrilei. Mulţi ani mai târziu acesta îi spuse lui Tati, la un pahar de vorbă, că dacă nu ar fi existat acel nefericit incident din tinereţe, probabil că toţi cei cinci ar fi ajuns generali.

Poate.  Dar Tati nu îşi pierdea timpul cu regrete. Privea ferestrele etajului al doilea al clădirii şi surâdea la amintirea fetei blonde cu ochii verzi şi zâmbet ştrengar.

― Nu, nu sunt la prima vizită. Am mai fost în urmă cu foarte mulţi ani. Dar amintirile sunt proaspete ca un măr copt.

― Vă grăbiţi? întrebă părintele. Mă gândeam să mergem să vedeţi cum arată acum Casa de odihnă şi biserica. Şi, dacă nu vă încurc programul, am un vin de la Niculiţel. Ce ziceţi?

― La vârsta mea, părinte, sunt puţine motivele de grabă. Astăzi e ziua mea de plimbare. După dumneavoastră.

*

Fiul său Paul şi soţia lui Florentina îi povestiseră mai demult despre o cină cu nişte prieteni la restaurantul „Cocoşul albastru”.  Cei doi erau încântaţi de atmosferă şi delicatesele culinare. De fapt, nu încetaseră să pomenească de acel local vreo săptămână. Odată ce află că exista un  „Cocoş albastru” şi în Sinaia, Tati decise că e musai să ia prânzul acolo. Îi plăcură în mod deosebit steagurile medievale  ce serveau drept unice decoraţiuni pe pereţii localului. Fiecare dintre ele era o replică fidelă a unuia dintre stindardele principalelor familii monarhice europene. La loc de cinste stăteau flamurile principatelor româneşti. Meniul avea şi el o uşoară rezonanţă istorică. Mult vânat şi mult proţap, de puteai jura că lista de bucate a fost scrisă de Sadoveanu sau Dumas.

Tati îşi savură masa bucată cu bucată. Şi îşi rezervă destul timp pentru a privi şi asculta în jurul său. Zâmbi îngăduitor tinerei familii de lângă fereastră, care se străduia să îşi liniştească dracii de copii. Se amuză mucalit privind blonda platinată care, din dorinţa de a-şi impresiona „sponsorul”, venise la munte cu cizme cu tocuri cui. Îl compătimi sincer pe bărbatul de la masa de la balcon al cărui mobil suna din cinci în cinci minute. Bietul om nu înţelesese nimic din prânzul acela…

Şi, în plus, putea savura liniştit un pahar de Sânge de Taur. Nora sa nu îi permitea de teamă că vinul roşu îi va afecta tensiunea.

*

Totul fusese o nebunie. Dar nu aşa se nasc cele mai frumoase poveşti? Era război, era sărăcie, oamenii erau dezrădăcinaţi şi trimişi care încotro. Tati scăpase de două ori de moarte ca prin urechile acului. A doua oară reuşise să  iasă din avionul în flăcări, dar arsurile îl trimiseseră într-un spital de campanie organizat ad hoc în acel hotel din Sinaia. Era o clădire veche, elegantă. Când începuse să se refacă, Adelina, o asistentă energică şi drăguţă, îl ajutase să se plimbe prin hotel şi să îi descopere frumuseţea. Priveau în jur şi îşi imaginau călători grăbiţi, întâlniri de afaceri, jocuri de ruletă şi petreceri. Mai avea o săptămână şi se întorcea pe front, când decise că voia să ştie că îl aşteapta cineva acasă. Voia să îi scrie cuiva despre palnuri pentru cînd va fi pace. Îi era teamă că, odată războiul terminat, nu îşi va mai găsi rostul.

Făcu rost de şampanie şi cumpără nişte flori. O ceru pe Adelina de nevastă în mijlocul salonului, între două operaţii. Ea spuse „da” şi trei zile mai târziu erau soţ şi soţie. Invitaţii fură personalul şi răniţii. În loc de petrecere, avură parte de un transport de răniţi în urma unui bombardament.

La aniversarea a 10 ani de căsnicie, Tati organizase o recepţie în toată regula, pentru a-i dărui soţiei sale nunta de care nu avusese parte în timpul războiului.

Acum stătea singur pe o bancă şi admira hotelul acela impunător. Trebuie că era privatizat şi rentabil acum, căci era renovat şi dichisit. Ce păcat că Adelina nu mai putea fi cu el. Se prăpădise, săraca, în lupta cu cancerul, înainte de prima bătălie… Zgomotul unui tren care părăsea gara din vale răzbătea printre brazi în liniştea grădinii. Bătrânul cu ochii de peruzea hrănea porumbeii şi vrăbiuţele dintr-o pâine.

*

Tati o luă uşor pe strada spre gară. Ştia că avea un tren cu plecare în jurul orei 18. Era perfect. O să ajungă acasă pe la 9 seara. Copiii o să facă un pic de gălăgie, dar o să le treacă. În fond şi la urma urmei, dacă Alin – nepotul lui de 15 ani – poate sta afară până la 11, atunci şi el avea voie să se întoarcă acasă pe la 9, nu? De la moartea Adelinei, şi fiul, şi nora sa erau îngrozitor de protectivi. Sigur, erau bine intenţionaţi, dar…

Se opri la benzinărie şi cumpără o ciocolată.

Trenul avea întârziere 5 minute. Tati cumpără o carte de Agatha Christie. Îi plăceau la nebunie romanele poliţiste. Aşa, drumul avea să i se pară mai scurt. Una peste alta, se felicta pentru ideea lui de a mai ieşi din oraş. Astfel de momente îi redădeau independenţa şi confereau utilitate timpului. Omul fusese activ întreaga sa viaţă. Chiar şi după pensionare. Dar atacul de cord, urmat de grija excesivă a fiului şi a nurorii, îl constrânseseră la o viaţă sedentară. Mutarea în apartamentul copiilor accentuase frustrarea pe care o aducea cu sine dependenţa de ceilalţi. Călătoria asta de o zi putea părea banală pentru oricare dintre noi, dar pentru fostul aviator era echivalentul unei declaraţii de independenţă îmbrăcată într-o mănuşă de catifea. Pentru prima oară de când se îmbolnăvise se simţea… nu, nu liber, ci independent. Acum era gata să se întoarcă acasă, la cei dragi. Sigur, va trebui să îşi ceară scuze că îi pusese pe jar cu dispariţia lui, dar meritase. Fusese o zi pe cinste.

*

Florentina nu mai ştia ce să spună. Soţul ei era tensionat ca un arc. Patrula prin sufragerie cu telefonul în mână. Vorbise cu toată lumea: domnul Fenescu, fostul poliţist, nea Nae măcelarul, doamna Istodor – generăleasa. Sunase şi la medicul de familie. Nimic! Tati dispăruse fără urmă. Ce nu putea înţelege femeia era de ce Paul nu sunase la poliţie. Când îi propusese, bărbatul se gândise un pic şi spusese că nu voia să agite apele de pomană, cu atât mai mult cu cât poliţia nu va sări instantaneu în căutarea unui octogenar. Aveau ei altele mai bune de făcut. Era însă pe punctul de a se lăsa convins de soţie când îl auzi  pe Alin:

― Bine că ai venit, bunicule, că babacii mai aveau puţin şi luau foc.

― Alin, nu e frumos să le spui părinţilor tăi aşa. Sunt încă foarte tineri. Şi oricum sunt părinţii tăi.

― Bine, bunicule, cum spui tu…

Primul pas al lui Tati în sufragerie fu acompaniat de o tiradă de întrebări şi reproşuri îngrijorate din parte fiului şi norei. Omul îi privi şi îi ascultă cu îngăduinţă. Se aştepta la aşa ceva.  În plus, în sinea lui trebuia să recunoască faptul că cei doi aveau, cel puţin în parte, dreptate. Tirada de întrebari luă sfârşit, iar tati decise să aplaneze conflictul cu tact. Îi sărută pe amândoi pe frunte şi spuse calm şi senin:

― Am fost în oraş. M-am plimbat prin parc, am băut un suc, am mâncat o prăjitura, m-am uitat prin vitrinele magazinelor… „window shopping”, cred că se cheamă asta, nu?

Florentina şi Paul nu aveau replică. Adevărul e că, aşa cum punea Tati problema, totul părea simplu şi logic. Omul nu era nici handicapat, nici neajutorat. Suferise un infarct, e drept, dar se recuperase şi dacă voia să se plimbe prin oraş, era dreptul lui.

Alin rupse tăcerea:

― „Window shopping”? Tare, bunicule, p-asta de unde o ştii?

― Am răsfoit un număr din „Cosmopolitan” uitat de mama ta în bucătărie…

― Tată, interveni Paul, te-am rugat să nu mai pleci fără să ne anunţi. Ai lipsit de acasă toată ziua. Nu am ştiut nimic de tine şi am fost îngrozitor de speriaţi. Florentina a vrut să anunţe poliţia. Am încercat să te sunăm pe mobil şi l-am auzit cântând din camera ta…

― Mobilul, ştiam eu că am uitat ceva, spuse bunicul spăşit.

Sigur, nu avea nici un rost să mărturisească faptul că nu avusese nici o clipă intenţia să ia drăcovenia aia cu el.

― Dragii mei, reluă bătrânul, îmi pare rău că v-am speriat. Nu am avut nici o clipă intenţia asta. Aveam nevoie de o ieşire singur, cu gândurile mele. Era o vreme aşa frumoasă, că n-am putut rezista tentaţiei.  Promit că nu mai plec fără să anunţ şi nu mai uit mobilul. Încă o dată, îmi pare rău. Uite, ca să nu mai fiţi supăraţi, am adus pâine proaspătă şi nişte plăcinte cu brânză delicioase.

Tati îi înmână sacoşa norei sale cu un zâmbet şi plecă în cameră să  se schimbe. Florentina rămase tăcută, privindu-şi soţul. Paul se liniştea treptat oftând uşor.

Femeia se duse în bucătărie să pună pâinea la locul ei şi plăcintele pe o farfurie. Într-adevăr, proapătă pâinea. Gustă dintr-o plăcinta. Excelentă! Oare de unde o fi luat-o? Se uită pe pungă: Patiseria „Gold Bread” Sinaia… Poftim? Sinaia? Tati fusese la munte? Foarte tare, cum ar spune fiul ei. Nu e de mirare că fusese plecat toată ziua. Primul impuls fu să îi spună soţului ei. Se duse în sufragerie şi îl găsi pe Paul privind pe fereastră. În mod evident, era cu gândul departe, dar era calm, relaxat. Nu era cazul să îi provoace noi dureri de cap. Se întoarse în bucătărie şi începu să pregătească masa pentru cină. Tati era acasă şi asta era tot ce conta. Cine ar fi crezut că bătrânelul simpatic era un asemenea ştrengar?

Zâmbi ca pentru ea şi se apucă să facă salata de roşii. Avea să meargă de minune cu plăcinta cu brânză…

*

― Pentru Dumnezeu, opreşte sirena aia, că nu pot să gândesc!

Ordinul răstit venea de la inspectorul Avramescu şi îi era adresat unui subinspector care stătea nemişcat lângă maşina cu sirena şi girofarul pornite. Avramescu ştia, însă, că se răstise absolut degeaba la bietul om. Cu sau fără zgomot, oricum nu era în stare să îşi adune gândurile. Toată povestea îl lovise precum parul în cap. Undeva în jurul orei 9 seara primise un telefon de la administratorul Casei de Odihnă a Bisericii Romano-Catolice. Omul era îngrijorat peste măsură, părintele nu era de găsit. Faptul în sine era surprinzător. Ceea ce strârnise, însă, îngrijorarea oamenilor era faptul că omul ratase slujba de seară. Iniţial inspectorul încercase să îi liniştească pe oameni şi să amâne cercetările pentru a doua zi. „Poate că părintele a simţit nevoia să fie singur, a plecat să se plimbe şi a uitat de trecerea timpului.”, spusese el. Numai că, în sinea lui, ştia că nu era aşa. Părintele Andrei Vlăsceanu trăia doar în şi prin biserica lui. Era de cinci ani preot în Sinaia şi încă nu fusese la cotă sau pe pârtia de schi. Se simţea bine în oaza aceea de linişte  din mijlocul oraşului, alcătuită din biserică şi complexul hotelier aferent. Nu simţea niciodată nevoia să se izoleze de oameni, iar când voia să fie singur cu gândurile sale se aşeza pe una din băncile din biserică şi îşi fixa privirea blândă pe un vitraliu. Nu dispărea în neant.

Ştiind toate astea, Avramescu se îmbrăcă şi veni pe jos până la biserică. Adună oamenii care avea grijă de biserică şi de casa de odihnă şi cei câţiva oaspeţi, îi împărţi pe echipe şi porniră a scotoci fiecare colţişor al complexului. Băieţelul cel mic al familiei de la camera 4, decis să participe la acţiune, anunţă că el îl va căuta pe părinte în pod şi o zbughi pe scări înainte de a reuşi cineva să îl oprească.  Ţipătul îngrozit al copilului marc începutul coşmarului. Părintele Andrei zăcea într-o baltă de sânge. Fusese lovit la cap cu putere, probabil cu sticla goală de vin aruncată lângă el. Ochii deschişi ai bietului om trădau un amestec de surprindere şi groază. Avusese loc o crimă. Părintele era acum victimă.

*

Tati nu reuşea să adoarmă. Se simţea debordând de energie şi adrenalină. Rememora şi retrăia momente de peste zi în mod aleatoriu. Dar cel mai mult ar fi vrut să bea un pahar de vin. Aşteptă însă să mai treacă timp, pentru ca să fie sigur că cei din casă adormiseră.

Iniţial vru să îşi toarne un pahar, dar apoi se hotărî să ia sticla de Pinot Noir cu el. Aprinse o lumânare parfumată şi ieşi pe balcon. Noaptea era calmă şi vântul adia uşor. Cerul senin era plin de stele. Era o noapte perfectă după o zi plină. Zâmbi. Îi veni în minte omul acela, preotul. Oare ce se întâmpla acolo acum? Mai  mult ca sigur observaseră că părintele dispăruse şi îl căutau. Oare  i-o fi dat cuiva prin cap să caute şi în podul ăla prăfuit, sau, aşa cum se întâmplă de multe ori, răscoliseră tot oraşul, dar nu se uitaseră ce era chiar sub nasul lor?

Nici acum nu ştia cu siguranţă cum ajunsese să îl trimită în lumea celor drepţi. Este îngrozitor de adevărată zicala aceea cu facerea de bine. Totul începuse frumos, cu un pahar de vin de Niculiţel şi depănat de amintiri. Una dintre aceste amintiri se dovedise a fi fatală. Povestise cum apetitul pentru petrecere era cât pe ce să îl trimeată prematur în rezervă. Zâmbiseră şi toastaseră pentru amintirile tinereţii. Dar ce anume îl făcuse să relateze şi continuarea? Cum ajunsese să povestească unui necunoscut, fie el şi preot, ceva ce nu mai povestise niciodată numănui? Parcă se rupsese un zăgaz şi nu se mai putea opri. Retrăia totul ca şi cum s-ar fi întâmplat din nou. Fusese oribil de simplu. După noaptea de pomină, venise a doua zi cu mahmureală, rapoarte, acuzaţii, anchete. Cariera lui părea terminată. Superiorii îl arătau cu degetul şi spuneau că dezonorase armata. Cu o zi înainte era un pilot cu o carieră promiţătoare, iar acum perspectivele erau sumbre de tot. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, apusul de soare i-o adusese în cale pe fata cu care petrecuse noaptea precedentă. Nu mai era proaspătă şi veselă, ci nedormită şi speriată. Scandalul ajunsese la liceul de fete unde învăţa ea, iar directoarea îi spusese că o exmatriculează şi că o dă afară din cămin. Şi nu avea unde să se ducă, părinţii ei nu ar fi fost de acord să o primească acasă după o asemenea ruşine. De-abia atunci observase el că fata târa după ea o valiză mare din lemn. Tati crezuse că îl paşte un infarct, atât de tare îl durea inima, de furie şi groză. I s-a întuecat mintea. Un singur dos de palmă fusese suficient. Fata se dezechilibrase, căzuse şi dăduse cu capul de caldarâm. Asta fusese! Pentru cîteva zeci de secunde, pilotul fusese ca lovit cu leuca de şoc şi uimire. Apoi primul gând fusese: „Doamne, ce simplu a fost!”

Toate acestea i le povestise, fără nici o reţinere, preotului pe care de-abia îl cunoscuse. Nu ezitase. Nu avea regrete. Povestirea cursese fluent. Poate şi pentru că reacţia preotului fusese  mai degrabă una de fascinaţie decât de repulsie sau indignare. Omul era un pasionat al povestirilor poliţiste şi, uimitor pentru un purtător al sutanei, avea o mai puternică vocaţie a misterelor, decât una a milei creştine. Tati se simţise dezamăgit. Se aşteptase la oroare şi revoltă din partea părintelui. Interesul pe care acesta îl arăta pentru crima comisă cu zeci de ani în urmă i se părea nefiresc, revoltător. Nici o umbra de compasiune pentru fata aceea, pentru tinereţea ei. În schimb o curiozitate bolnăviciosă pentru detaliile faptei lui. Dezgustător!

Sigur, asta nici nu uşurase, nici nu îngreunase uciderea sa. Preotul fusese condamnat din  momentul în care Tati decisese să dezgroape acea poveste veche…

*

La munte, toamna se instalează ceva mai repede decât în alte părţi. Stropii mari de ploaie se spărgeau zgomotos pe geam pentru ca apoi să se prelingă încet. Avramescu era întors pe dos. De-abia aştepta să ajungă acasă. Iar şedinţa asta pusă la 4 după-amiază îl enerva peste măsură. Oare oamenii ăştia nu aveau treabă pe la casele lor? Gândurile sale se străduiau de zor să evadeze, când Ioana tuşi uşor în spatele lui:

― Mă scuzaţi, am bătut la uşă, dar nu aţi răspuns…Aveţi o scrisoare, a venit acum prin curier.

― Mulţumesc, spuse Avramescu şi îşi însoţi vorba de un zâmbet.

Epistola era completarea perfectă a unei zile de rahat. Era de la Silviu Brănescu, procurorul care instrumentase cazul bunicului ucigaş. Trecuse mai bine de un an de la moartea preotului. În sfârşit, justiţia se pronunţase. Zece ani! Părea puţin, dar pentru un om la 80 de ani era, probabil, suficient.  În mod ciudat, sau poate nu, procurorul bucureştean dedicase cele mai multe dintre rânduri reacţiei familiei. Fiul şi nora erau distruşi, dar nepotul era de-a dreptul… îngheţat. Nu exprimase nimic. Un chip imobil, lipsă totală de comunicare. Nu se pronunţase, nu plânsese, nu se lamentase. Din informaţiile lui Silviu, refuzase cu îndârjire ajutorul unui psihiatru. Se izolase şi de prieteni. Rezultatele la şcoală erau bune, dar interesul nu mai era unul real, susţinut, ci mai degrabă focalizat pe obţinerea de note care să le închidă gura părinţilor.

Ciudat, pentru autorităţi cazul se încheiase odată cu prinderea criminalului. Pentru familiile implicate fără voia lor în tragedie, cazul nu se încheiase însă niciodată.

*

Bunicul ucigaş, aşa cum i se spunea, scria şi nu voia să fie deranjat. Crima pe care o înfăptuise fără ezitare, dar mai ales cea din tinereţe, despre care circulau zvonuri unul mai trăsnit ca altul, dar pe care autorităţile nu reuşiseră să o dovedească, îi creaseră bătrânelului printre deţinuţi o faimă care impunea respect. Tati o savura din plin, ca pe un scotch de calitate. Îi plăcea, îi alinta orgoliul.  Totuşi, nici nu se compara cu fiorii pe care îi adusese cu sine poşta de dimineaţă. De când fusese arestat, familia refuzase orice contact cu el. Nici nu îi putea condamna. Fiul lui nu putea înţelege. Iar nora era îngrozită.

Dar Alin, nepotul, era o altă poveste. El voia să înţeleagă, să perceapă senzaţiile, să simtă trăirile. Voia să ştie cum e prima oară. Şi a doua. Voia să înţeleagă de ce. Dar mai ales, voia să afle cum…

Anamaria-Ionescu

Despre Anamaria IONESCU

Anamaria IONESCU a scris 16 articole în Revista de suspans.

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi redactor al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela "Călătorie în familie" în rubrica "Luxul lecturii", realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul "Atac"(2008). A mai publicat în revista literara "Fereastra". Are apariţii literare frecvente în revista "Vatra Veche" din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela "Confesiune". În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă "Camera obscură". Continuă să publice cu o oarecare regularitate în "Vatra Veche" (Tg. Mureş). În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, "Pe cine nu laşi să moară...", la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv "Poveşti pe două roţi". In 2014 a publicat "Nume de cod: ARKON", primul din seria mystery&thriller "Sergiu Manta".

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *