Oamenii de sare

Iepurele cenuşiu alerga toată ziua prin curte. Se ascundea prin rondurile de flori, pe după tulpinile de vie şi scormonea gropi pe unde apuca. Ȋl primiserăm de la cineva, de câteva zile. Tata a tot amânat să-l taie. Acum, că bunicul plecase la Runcu să scape de gura bunicii, el trebuia să se ocupe de problemă. Urecheatul îşi găsise ascunziş între nişte brazde, printre trandafiri. Până şi câinele se obişnuise cu el. Se apropia însă o sărbătoare, iar zilele începuseră să intre-n sac. De la o vreme tata se tot codea să rezolve problema. Ȋi plăcea să-l vadă cum alerga printre găinile din curte şi ne-am trezit că ne spune că el nu-l mai taie. Ȋl ştiam măcelar vechi şi ne-am mirat.

— Ȋmi vine aşa, nu ştiu cum… ! zise el. Ȋncercai să-mi imaginez iepurele natură moartă pe masa din bucătărie. Era mai greu decât mă aşteptasem, într-adevăr. Mă duc la Leşcu, se hotărî tata.

Ieşirăm pe poarta dinspre livadă şi îl strigarăm pe vecinul. Leşcu era cel mai mare măcelar cale de-o poştă. Porci, vaci, boi, curcani sau iepuri îşi găsiseră sfârşitul sub cuţitul lui.

— Nu-i acasă, e la pădure, ne strigă nevastă-sa din curte.

Nu-i nimic, că mai aveam vecini care taie animale. Mergem la următoarea casă, unde stătea un om care lucra cu ziua prin sat. Țineam iepurele într-o plasă de rafie.

— Hai să-mi tai şi mie o găină, îl momi tata. Iese omul, îşi suflecă mânecile şi ia cuţitul pe care tata îl ţinea la spate. Când se uită în sacoşă şi vede iepurele, se dă înapoi şi scutură din cap.

— Eu nu tai iepure! N-am tăiat niciodată, se scuză el. Mi-e milă de ei.

— Hai, mă nene, taie aici, te uiţi şi mata încolo şi gata, îl rugarăm noi.

— Dacă-ţi spun că nu tai iepure! Nu pot. Dar ştii cine taie, ştiu eu sigur!? Uite Cojoacă, de dincolo de pârâu, ridică el braţul către coasta Dumitranei.

Trecem podeţul de lemn şi vedem câţiva copii jucându-se cu săbii.

— Tact-o i-acasă? îl întrebăm pe unul din ei.

— Tată! strigă cel mic peste gard. Cojoacă apăru de după colţul casei.

— Ce-i bre?

— Hai să-mi tai un iepure.

— Cine ţi-a zis că tai iepure? se miră el. Nu eu, frate-miu taie, dar el nu mai stă aici, stă acolo, în vale, mai jos de terenul de sport. Dacă vrei, trimit pe ăsta mic să-l cheme. Aşteaptă şi mata un pic.

— Nu, lasă, am crezut că tai tu. Mă duc p-aici pe la cineva, răspunse tata Ieşirăm în drum şi coborârăm către staţie.

Moş Bobină ieşise în poartă. Ajunserăm lângă el.

— Nene? întrebă tata. Ȋmi tai şi mie un iepure? Desfăcurăm plasa de rafie şi nişte urechi lungi ieşiră afară. Vecinul băgă mâna înăuntru şi mângâie animalul cu blândeţe. Ridică din umeri. Ajunserăm în intersecţie, în dreptul magazinului Savana. Ȋntrebarăm alt vecin.

— Da, cum să nu! Acum vin, se repezi el. Luă cuţitul şi merserăm până la marginea drumului, spre pârâu. Când scoase tata iepurele de urechi şi-l puse jos, vecinului i se muiară ochii şi renunţă. L-am băgat înapoi în plasă şi am coborât către buticul de mai jos. Lângă pista de popice, la o masă de lemn, nişte oameni stăteau de vorbă cu sticle de bere la picioare.

— Care-mi taie şi mie un iepure? îi întrebă tata. Unul dintre ei, neras de o săptămână, sări împuns de un arc. Aruncă chiştocul de Carpaţi din colţul gurii şi-şi suflecă mânecile. Veni către noi balansându-se.  Da’ ştii cum se taie, da? Dai aşa ca la pâine, dar vezi că are gâtul tare, nu-i ca la găină, încercă să-i explice tata.

— Mă-nveţi tu pe mine? se uită beţivul pe sub sprâncene la noi. Luă cuţitul între dinţi şi apucă iepurele de urechi. Se trase mai într-o parte şi se sprijini de o buturugă. Tata schimbă două vorbe cu un cunoscut care tocmai trecea. Trăgeam amândoi cu coada ochiului să vedem ce face măcelarul de ocazie. Acesta se opintea şi mişca din mână de ziceai că taie cu ferăstrăul. Dădea, dădea, pesemne era foarte osos gâtul iepurelui. Trecătorul plecă şi beţivul tot nu mai terminase. Ne tragem mai spre el şi, deodată, acesta îşi ridică mâinile în aer.

— A fugit, bă! strigă el. Săriţi! Ne uităm toţi cum bietul iepure sare în drum şi intră sub o maşină parcată.

— Păi ce-ai făcut, n-ai zis că ştii să tai? îl muştrului tata.

— A scăpat, ce vrei? ridică el braţele a neputinţă.

— Păi şi ce făceai acolo?

— Ascuţeam cuţitul de o piatră.

Vecinul în dreptul căruia era parcată maşina ieşi să vadă ce-i cu hărmălaia din stradă. Cu braţele desfăcute să nu iasă iepurele, ne aplecarăm să vedem unde s-a ascuns.

— Adu repede o prăjină! strigă unul dintre oameni către cel din curte. Acesta veni repede cu o prăjină de scuturat prune. O băgarăm sub maşină, dar iepurele fugi în pârâu trecându-ne printre picioare. Alergarăm după el, dar se făcu nevăzut printre tufe fugind către staţie. Dacă era să pornim după el căutam acul în carul cu fân. Ȋl lăsarăm în plata Domnului. Ne-am întors acasă fluierând a pagubă. După ce povestirăm păţania ieşi afară să le spun şi altora. Se făcuse seară. Ȋl strigai pe Antenă. Ieşi după câteva minute.

— Nu stau mult, zise el. Dimineaţă mă trezesc devreme. Mă ia tata cu el la salină.

— Vorbeşti serios? Păi are voie să te bage şi pe tine?

— Mâine e nu ştiu ce vizită oficială. Mai sunt şi alţii care şi-au luat copii. Da’ ştii ceva? Vine şi Marcel, au vorbit ăi bătrâni între ei. Vrei să vii şi tu?

— Cum să nu!

A doua zi de dimineaţă luarăm autobuzul toţi patru până la Ocnele Mari. Undeva pe dreapta între   dealuri se înălţau clădirile companiei de sare. Pe marginea drumului erau parcate multe maşini. Construiseră o scenă lângă clădirea principală. Oamenii se strânseseră în grupuri şi vorbeau. Un praf albicios era presărat peste toate utilajele din curte. Tata lui Antenă îşi găsise colegii de muncă şi ne dădu bilet de voie. O maşină cu numere de Bucureşti parcă în dreptul porţilor. O gloată de oameni o înconjură pe dată. Din ea coborî un bătrân şi câţiva strigară bucuroşi. Alţii îşi vedeau de treburi mai pe departe şi nu-l băgau în seamă. Bătrânul era scund şi mergea mândru în ciuda anilor. Câţiva îi strânseră mâinile, iar el răspundea la salut aplecând din cap. Nicio cută nu i se mişca pe faţă.

— Hai să vedem ce-i pe acolo! strigă Marcel, arătându-ne nişte depozite.

Ne îndepărtarăm de mulţime. De pe toate uşile deschise ieşiră muncitori care se îndreptară către locul de adunare. Ne găsirăm singuri lângă nişte adăposturi lungi sub care odihneau tot felul de utilaje. Dincolo de drumul  care trecea prin curtea exploatării se înălţa un zid frumos de piatră care ţinea dealul să nu cadă. Pantofii ni se albiră de la praful de sare de pe jos.

— Hai acolo! zise Antenă arătându-ne o placă lipită de un perete de beton. Ne apropiarăm şi văzurăm o  bucată de marmură prinsă în zid.

Era scris un nume – Corneliu nu mai ştiu cum şi câteva rânduri dedesubt: „… cel mai bun şef de echipă, care a doborât toate normele, cele mai productive schimburi …ˮ

— Ce tare a fost Corneliu ăsta! mă mirai. Taică-tău îl ştie? îl întrebai pe Antenă.

— Eu n-am auzit niciodată, ridică el din umeri.

— Aici o să te văd scris peste douăzeci de ani.

— Fii serios, n-am eu ambiţii de astea! răspunse Antenă.

Dinspre gura minei venea către noi un muncitor. Purta o salopetă aproape albă, o caschetă pe cap şi un târnăcop pe umăr. Nu se grăbea, parcă avea tot timpul din lume. Rămaserăm pe loc când văzurăm aşa. Ȋncepurăm să ne dăm coate când minerul apucă spre noi şi nu se duse către curtea principală. Nu-i puteam vedea ochii pe sub cozorocul căştii. Fire de sare i se prinseseră în barba crescută. Când ajunse lângă noi se opri şi sprijini unealta de pământ. Avea ochi numai pentru marmura prinsă-n perete. Nici nu se uita la noi. Ridică târnăcopul şi băgă vârful în spatele plăcii. Se lăsă cu toată puterea şi o desprinse din perete. Nu căzu din prima, dar o lovitură bine ochită o prăbuşi pe ciment. Se sparse în câteva bucăţi mari. Ne speriarăm şi fugirăm către locul în care se întâlniseră vizitatorii. Privirăm peste umăr la minerul care îşi puse unealta pe umăr şi se îndreaptă liniştit către poarta de intrare în salină. Ne tot întrebam ce-o fi avut cu bucata de marmură când, după colţul clădirii principale, ne izbi un ropot de aplauze. Bătrânul din maşină urcase ajutat de braţul unui muncitor mai tânăr pe un piedestal de lemn. Aduseseră şi un scaun. Se ţinură câteva cuvântări plictisitoare cum se întâmplă deseori în asemenea ocazii. Ȋntre timp, ne apropiasem de cele două autobuze care aşteptau cu uşile deschise să ne coboare în măruntaiele dealului din faţă. Stăteam de vorbă cu şoferul care era slab şi înalt de parcă ar fi fost tatăl lui Calu. Trăgea din ţigară şi scuipa pe jos uitându-se la mulţimea adunată în curtea exploatării.

— Nene, da’ nu ne sufocăm acolo atâţia oameni? îl întrebă Marcel. Mie mi-e cam frică de întuneric.

Şoferul se uită lung la el. Se scărpină la ceafă, ridică din sprâncene şi oftă.

— Dacă te-a lăsat tactu să vii înseamnă că ştie el, zise omul.

Oamenii veniră către autobuze. Bătrânul era în fruntea lor, dar nu vorbea, îi lăsa pe alţii din jurul lui. Urcarăm în al doilea autobuz. La zece minute după plecarea primului, pornirăm şi noi. Poarta minei era flancată cu diguri de beton. Deasupra intrării se înălţa pădurea. După un sfert de ceas ne oprirăm pe teren drept. Ȋncă de când ne urcasem în maşină, Marinel începu să dea semne de nelinişte. Zicea că-l ia cu ameţeală şi parcă răsufla mai greu. Ȋncepu să tuşească aproape sufocându-se. După ce coborârăm, ne uitarăm mai bine la Marcel şi văzurăm cum îi pulsează sângele în vena de la gât.

— Dacă ţi-e rău, zici! îl avertizarăm.

— Nu pot să sufăr spaţiile înguste, zise el privind pereţii.

— Auzi tu, să mergi pe mijloc, lasă pereţii! îi strigă şoferul care pesemne ne auzise ce vorbiserăm.

Grupul pătrunse printr-o uşă uriasă de lemn. Cabluri groase erau prinse-n pereţi. Şiragul de becuri dădea o lumină ceţoasă de zi înnorată. Un miros greu de sare ne izbi nările. Bătrânul, oaspete de cinste, era în mijlocul grupului. Nou veniţii cercetau curioşi în toate părţile. Minerii de la exploatare erau plictisiţi. Noi eram în coadă. Şoferul se ţinea într-o margine. Marcel luă o gură de apă, dar se vedea că nu era în apele lui. Nişte coridoare largi se deschideau în laterale. Ȋntr-unul din ele se vedeau nişte bănci de lemn. Ne-am dus într-acolo.

— Cred că are pe puţin zece metri înălţime, se uită Marcel spre tavan.

— Zici că-i nisip! zise Antenă lovind cu tenişii sarea de pe jos. Cred că de aici iau ăia saramură de bagă în ştrandul cu apă sărată.

— Veniţi să vedeţi! le strigai din gura unei galerii. Cât puteai vedea cu ochii înainta coridorul în adâncul salinei. Becurile din pereţi îşi micşorau tot mai mult până ziceai că sunt stelele pe care le vezi noaptea pe cer. Ceva mai încolo, un întreg perete erau ciuruit ca de gloanţe. Probabil se pregăteau să-l dinamiteze.

Marcel continua să tuşească sec. Ne îndreptarăm către băncile de lemn. Grupul se trăgea tot mai departe. Un ciocănit înfundat se auzi din adâncul coridorului.

— Ia veniţi voi mai bine pe aici! răsări lângă noi şoferul. Ne luă şi ne scoase în coridorul principal. Aruncă în spate o privire îngrijorată.

— Nene, dar ce s-a auzit acolo? Se munceşte azi? îl întrebarăm.

Grupul se opri lângă un perete în care se vedeau în toată splendoarea lor straturile de sare. Cineva îi puse o întrebare bătrânului. Toţi aşteptau răspunsul. Se făcu linişte. Moşneagul tuşi scurt şi când începu să vorbească se mai auzi un ciocănit uşor.

— Oamenii de sare nu mai au astâmpăr, zise şoferul.

Părul ni se ridică pe ceafă. Ȋncercarăm să ne uităm în benzna galeriei şi nu văzurăm nimic. Ascultarăm atent, dar nu se auzi decât explicaţia bătrânului care părea să ştie despre mină mai multe decât ne-am fi imaginat. Şoferul se uită la el şi scuipă pe jos. Se îndreptă către o bancă din gura unui coridor, ceva mai departe de grup, şi ne luarăm după el. Parcă ne era frică să nu rămânem singuri. Ne aşezarăm lângă el. Becul de deasupra arunca un con de lumină asupra noastră, dar ceva mai încolo începea întunericul. Vocile vizitatorilor se auzeau încă destul de clar.

— Nene, cine-s oamenii de sare? ne făcurăm curaj să-l întrebăm pe muncitor.

— Sunt oamenii care locuiesc aici, răspunse el după ce ne privi lung.

— De ce nu ies afară? Au aici tot ce le trebuie? întrebă Marcel mirat.

— Ce altceva în afară de sare le-ar trebui? răspunse omul. Asta au fost învăţaţi ei să facă, să muncească la sare. N-au să mai iasă de-aici …

— De ce au ales ei să stea aici? întrebă Antenă.

— Au ales ei? râse omul. N-au vrut, au fost nevoiţi, zise încruntat. Căzu pe gânduri şi câteva clipe nu mai zise nimic. He he, ce ştiţi voi! zise pe neaşteptate. Ne-am dat mai aproape de el. Cred că eram în al doilea an, începu el. Deja să obişnuisem cu munca sub pământ. Primele luni au fost cele mai grele. Bătrânul meu m-a luat aici după ce m-am eliberat din armată. Mina te schimbă. Când e afară în gura minei, minerul e om, când coboară aici, nu mai e. Când prindeam câte un şef de echipă hain, era cel mai greu. Nu te lăsa nici să termini de mâncat ce-aveai în gură. Nu puteai să-i intri pe invers că era vai şi amar de tine. Cel mai greu era cu unul care se zicea că-i merge gura ca nimeni altul. Să fi avut vreo cinci şase ani de mină, când şefii l-au pus şef peste alţii. Se povestea că şi afară puţini aveau curajul să-i ţină piept. Ȋşi pusese în gând să depăşească recordul la normă. Pe atunci era un alt şef care scosese nu ştiu câte vagoane de bulgări de se miraseră toţi şefii ăi mari de la centru. Ȋi puseseră poza la panoul de onoare al minei. Omul ăsta tânăr îşi pusese în gând să depăşească recordul de sta în picioare de mai mulţi ani. S-a străduit timp de câteva luni, dar nu putea scoate mai multă sare decât celălalt. Rând pe rând oamenii lui făceau cereri la şefii ăi mari să plece la alte echipe. Nu mai suportau ritmul îndrăcit la care îi supunea. Peste un timp, nu ştiu ce manevre făcuse că obţinuse bani mai mulţi pentru cei din echipa lui. Atunci au venit mai mulţi voluntari care au cerut să i se alăture. Povesteau oamenii ăştia că şeful lor devenea tot mai dur.

— Nu-i las nici un sfert de ceas, era auzit şeful ăsta vorbind cu alţii, că după aia trag de ei un ceas ca să-i fac să intre în ritm. Odată unuia i se făcuse rău. Tremura ca apucat de friguri aici jos în galerie. Omul nu i-a lăsat pe muncitori să-l care la maşină până ce n-au umplut nu ştiu câteva vagoane de sare. Am auzit că ăla n-ar mai fi mâncat pensia mult timp după aceea. Ȋn alt rând l-a prins pe unul care luase un târnăcop acasă. Avea omul nevoie de el şi îl aducea după ce termina. I-a făcut foaie la conducere şi i-a pus poza la panoul ruşinii. L-a obligat să muncească mai mult decât pe ceilalţi. Povesteau unii că terminaseră schimbul şi întinseseră nişte bucate aduse de acasă să se ospăteze chiar acolo unde munciseră. Aduseseră şi o sticlă de tărie pe care o ascunseseră în haina unuia. Se veseleau fără să ştie că erau pândiţi din umbră de şeful lor. Mai spuneau şi glume despre conducător. Şi dintr-o dată numai ce iese omul şi se răsteşte la ei. Oamenii au înlemnit ştiind că o pot păţi rău dacă sunt prinşi făcând glume de soiul ăsta. Ca să scape de orice încurcătură au acceptat să muncească după cum avea să le dicteze el.

Oamenii din echipa lui începuseră să muncească şi să nu mai ştie de altceva – de mâncare, de odihnă, de familie. Ca să poată lucra în ritmul cerut de şef, unii şi-au luat pături de acasă şi am dormit în galerie. Au venit cu mâncare şi apă, de nici n-au mai avut nevoie să urce la suprafaţă. Ca să nu vină rudele să-i viziteze aici jos, şefii ăi mari au instalat nişte plăci pe care le scriau numele să se ştie cine se hotărâse să stea în mină. Nu după mult s-a dus vestea că omul ăsta depăşise recordul de normă de pe panoul de onoare. Nu era de mirare pentru că cereau mereu oameni noi. Vagoanele de sare urcau într-un ritm nemaivăzut, nici nu mai făceau faţă muncitorii de la depozite. Atraşi de salariile mai mari şi de faima şefului, tot mai mulţi oameni veneau în echipa lui. Unii voiau să plece, dar vedeau cu groază că nu mai puteau. Se vorbea că omul îi motiva pe muncitori punându-i să cânte în timp ce lucrau: „noi lucrăm aici în mină/ ca să ne ferim de vină/ e tăcere ca-n mormânt/ nu se simte niciun vânt/ la vagoane noi împingem/ ca pe duşmani să-nvingem/ soarele să nu se arate/ două zile jumătate/ când cu târnăcopul greu/ izbim în sare mereu/ mâine-o luăm de la-nceput/ soarta asta noi am vrutˮ. Mulţi n-au ţinut ritmul şi au hotărât să se mute în mină.

Într-o zi se auzi că şeful nu mai coboară în pământ. Şefii ăi mari îl propuseseră pentru funcţii mai înalte. Ȋl trimiseseră la şcoală la Bucureşti. După vreo cinci ani, iar a venit la noi la ocne. De data asta îl înlocuise pe unul din şefii ăi mari. Era la fel de dur cu şefii de echipă, după cum fusese cu muncitorii atunci când lucrase şi el în subteran. Ajunsese mina asta să dea mai mult decât oricare din ţară. Trimiteam saramură la toate ştrandurile şi la combinatul chimic, dar tot produceam cât să mai dăm încă pe atât. Odată s-au produs nişte crăpături în pământ şi nişte case de deasupra s-au surpat. Omul a trimis buldozerele să niveleze locul ca să nu se cunoască nimic. Dar gura satului n-a putut fi închisă şi se vorbea că odată şi odată are să se surpe toată mina şi au să cadă toate casele în groapă. Omul a fost transferat în altă parte şi a mai venit în vreo câteva rânduri aici la mină. Nici acum nu e prea departe, încheie şoferul scuipând în sarea dintre picioare.

Când termină de povestit nu mai văzurăm pe nimeni din grup. Se depărtaseră binişor. Nici nu se mai auzeau.

— Hai să ne ţinem de ei, se ridică omul şi porni pe galeria principală.

Ȋn scurt timp îi văzurăm într-un cot al coridorului. Cercetau cu luare aminte un perete. Bătrânul din mijlocul lor căută cu privirea ceva. Ieşi din grup şi se îndreptă spre nişte bănci lipite de un zid ca să-şi tragă sufletul. Şoferul se dădu mai într-o parte şi se uită lung la el. Bătrânul se odihnea cu mâinile pe genunchi. Conul de lumină din coridor începu să pâlpâie. Antenă mă făcu atent dându-mi un cot. Totul se întâmplă foarte repede. Nişte umbre se prelinseră pe lângă perete şi ajunseră în spatele bătrânului nemişcat. Ȋi astupară gura şi îl apucară de sub braţe. Nu apucă să se zbată că fu tras de-a lungul peretelui. Nimeni în afară de noi nu observase scena. Marcel se uită mai întâi după şoferul care fusese lângă noi cu câteva clipe în urmă. Omul dispăruse. Apucarăm pe galeria laterală şi un nou ciocănit se auzi răsunând în perete. După un cot ne oprirăm pentru că începuse să se audă un murmur nedesluşit. Privirăm după colţul unui perete şi ne ţinurăm răsuflarea.

Ȋntr-o cameră largă din galerie erau mai mulţi mineri cu târnăcoape în mână. Se strânseseră în cerc, iar în mijlocul lor se afla bătrânul vizitator. Era speriat, dar îi privea sfidător pe cei din jur. Oamenii era plini de praf alb de sare şi nu li se vedeau feţele. Un ritm ciudat răzbătea din mijlocul lor şi îţi băga fiori pe şira spinării. Unul dintre ei ieşi în faţă şi îi aruncă târnăcopul la picioare. Altul îi aruncă o cască. Un bec lateral arunca o lumină slabă peste toată adunarea. Bătrânul se uita când la cei din jur, când la unealta aruncată la picioarele lui. Murmurul crescu şi se auzi din ce în ce mai clar: „noi lucrăm aici în mină/ ca să ne ferim de vină/ e tăcere ca-n mormânt/ nu se simte niciun vânt …ˮ.

Despre Bogdan ANDRONACHE

Bogdan ANDRONACHE a scris 5 articole în Revista de suspans.

Mi-ar plăcea să locuiesc într-un tablou al pictorului Aert van der Neer. Pânzele lui arată momentul acela în care ziua se îngână cu noaptea, în care lumina capătă accente ciudate, gotice, în care se aude urlet de lup ca-n prozele lui Voiculescu, în care ai vrea să fii mai degrabă îndărătul geamului decât dincolo de el. E amurg şi nu ştii de unde bate lumina, încotro s-a ascuns luna sau de ce te sperii întrezărind silueta aceea care vrea cu tot dinadinsul să rămână în umbră. Mă simt fericit atunci când tună şi când cerul parcă înnebuneşte. Lumina stranie care cade peste dealul din spatele casei de la ţară înaintea unei furtuni este cea mai frumoasă culoare din lume. Dacă mai aud şi ceva crengi uscate trosnind în pădure sau zgomote îndepărtate, parcă visez cu ochii deschişi.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *