Noaptea de la noapte

… Nouăsprezece, douăzeci, douăzeci şi una, douăzeci şi două. De ce-mi ieşiseră aseară douăzeci şi patru? Am greşit, dar când? M-am obişnuit să le văd pe toate, doar le număr de-atâtea nopți, le ştiu la fiecare locul, atât cât pot să mă orientez prin dreptunghiul acesta pe care-l am în față şi ştiu că două dintre ele luminează mai intens, dar oare să fi greşit? Ia să vedem, să mai încerc, oricum n-am ce pierde. Deci: trei în dreapta şi cu două mai jos puțin, cinci şi cu şase în stânga, unsprezece şi cu… Of, iar a-nceput copila asta să tuşească. Au adus-o de câteva zile şi nu tuşea, iar acum… Şi dacă n-ar bate atât de tare vântul! Mişcă mult creanga din fața ferestrei şi acoperă tot, mă încurcă şi uite, iar trebuie s-o iau de la capăt. De ce am văzut ieri douăzeci şi patru? Aşa… deci hai să mai încerc… trei şi cu patru, şapte şi cu două, uite, acolo, puțin mai jos, nouă, şi cu…

― Hai, întoarce-te puțin, aşa, da, stai aşa că n-o să te mai doară!…

Iar venit speriata asta şi-mi tulbură numărătoarea! Şi doar i-a spus Mira că mi-am terminat antibioticele, pe ce lume o fi trăind?! Nu mai fac de trei zile febră, dar se pare că i-a rămas întipărit numărul patului meu şi-n miez de noapte îmi tulbură mie gândurile. Bine c-a stins lumina şi-a plecat! Da, deci şaptesprezece acolo-n dreapta şi cu două mai jos… De ce a spus că-mi mai recoltează mâine puțin sânge? Da’ de ce m-oi mai fi gândind eu la asta? Acum se luminează şi nu ştiu unde am greşit cu adevărat şi când? Uite că a mai stat puțin vântul şi nu mai mişcă atât de tare creanga din fața ferestrei. Numai de n-ar apărea vreun nor, că atunci… trebuie să aştept să vină noaptea de la noapte! Nu, nu mă plictisesc noaptea, uite, mai număr, mă mai gândesc, dar nu pot, tot nu pot să dorm. Oare ce copac o fi aici? Nu-mi dau seama după frunzele astea puține care abia se mai țin, cu disperare se țin de creangă. Nu se lasă sau n-o lasă? Întinzi mâna unei lumi şi ea ți-o prinde sau refuză să ți-o atingă. Ramura asta are un braț… Oare prinde frunza? Şi dacă o prinde, cât timp poate s-o țină aşa? Tot cade până la urmă, de ce s-o mai chinuiască în bătaia vântului? Este ea viață? Şi oare unde este viață în camera asta în care mă aflu de… Oare de câte zile mă aflu aici? Nu ştiu când şi cine m-a adus. Of, dacă m-aş putea întoarce puțin! Parcă nu-i piciorul meu, iar mâna, mâna asta inertă e atât de grea!

Eu am o ocupație noaptea, îmi place noaptea, uneori nici n-o simt când trece, mai număr stelele care se zăresc de-aici, din poziția patului meu, mă mai gândesc la Mira, la Andrei, la Eugen, îi văd zâmbetul lui Mihai.

De ce am văzut ieri douăzeci şi patru, iar azi douăzeci şi două? Am numărat de trei, patru ori, am fost oare ieri mai obosită sau azi nu sunt în apele mele? Şi de ce să nu fiu? Doar mi-a spus că peste câteva zile mă poate lua acasă, de ce să nu fiu? M-am obişnuit, uite că m-am obişnuit să-mi treacă zilele, nopțile în acest pat în care mă aflu de…Nu, nu ştiu de când sunt aici şi nimeni nu-mi spune nimic; mi-au spus însă că pot să mănânc singură acum şi mi-au scos sonda, dar nimeni nu-mi spune de când sunt aici? Şi de ce vine Mihai în fiecare zi? Mă fac uneori că nu-l văd, se agită în jurul meu, îmi ridică perna, îmi şterge ochii, fruntea, îmi spală mâinile…Ieri s-a apucat să mă pieptene.

― Aşa-l purtați parcă, nu? Aşa-l țin eu minte.

Da, minte de copil, ce să-i mai spun? Îmi ridicase uşurel părul şi-ncercase să mi-l prindă aşa cum îl purtam acum… Ia să văd: oare ce serie o fi fost Mihai de mă ține minte cu pieptănătura asta? Da, demult nu m-am mai pieptănat aşa! I-aş fi cerut o oglindă… De când nu m-am mai privit într-o oglindă, dar ce să văd?

― Tot, tot, nu aşa!

Mă forțează să mănânc, se supără, se face că pleacă, apoi se-ntoarce, îmi aşează perna şi-mi prinde mâinile între ale sale.

― De ce nu vreți să-mi vorbiți? Doar un cuvânt din multele pe care mi le-ați spus de-atâtea ori. Am fost şi sunt cuminte, de ce mă pedepsiți cu-această îndelungată tăcere?

Dar nu-nțelege nimic băiatul acesta? Doar am auzit într-una din zile când doctorul Streza îi spunea:  ,,Răbdare, trebuie să aveți multă răbdare. Ce-a fost mai rău a trecut, acum totul cu răbdare.”

― Puțin ceai, mai vreți puțin ceai?

Îl privesc şi mă sperii, tresar când văd lingurița îndreptată spre mine, metalul rece atingându-mi buzele. Refuz; întorc  în partea opusă capul şi închid ochii. Să prelungesc ce? Şi de ce? Cât poate rezista o jumătate de om fără grai? Mă sperie cu sonda, crede că dacă aud de ea renunț să mă mai opun. Ieri a încercat să-mi dea puțină supă, carnea o tocase mărunt. Am gustat de câteva ori, era bună, cred că i-o făcuse soția lui, dar n-am mai vrut să mănânc. Oricum, poimâine ar trebui să mă aflu acasă, dar ce mă aşteaptă oare de acum înainte? Aproape că mă obişnuisem aici, nu ştiu când m-am trezit şi-am înțeles unde sunt, dar ştiu că-n clipa aceea perfuzia era instalată, iar Mira îmi ținea mâna.

― Aveți grijă să nu meargă paravenos, iar dacă observați ceva, îmi spuneți. Fixați-i mâna cu o faşă, să vă fie mai uşor…

Şi despletita aceea brunetă pe care aveam s-o văd de-atunci în fiecare zi părăsise salonul. Da, uite că de asta-mi amintesc, dar nu ştiu când am fost adusă aici şi nimeni nu-mi spune nimic. Mira îmi ținuse mâna într-a ei şi toată după-amiaza nu se mişcase de lângă mine. Seara venise Eugen şi rămăsese peste noapte cu mine, dar nici el nu-mi spusese nimic.

Cu Mira însă e altfel, ea-mi vorbeşte, vorbeşte, Doamne, cât mai vorbeşte fata asta! În copilărie era tăcută, se înroşea până-n vârful urechilor când o întrebam ceva şi greu, foarte greu îmi răspundea. Acum însă… Credea că dorm şi-l întrebase într-o zi pe doctorul Streza:

― Ea ne aude acum, ne-nțelege?

― Ce-a fost mai rău a trecut. Veniți zilnic dacă puteți, stați de vorbă cu ea, antrenați-o să vă răspundă, să dialogați cât de cât cu ea.

Închid ochii; mă crede adormită şi abia atunci pleacă de lângă mine. Of, cred c-am stat prea mult pe piciorul acesta, iar dacă mă-ntorc nu le mai văd şi eu vreau să le număr. Aşa am o ocupație, nu mi se mai pare lungă noaptea. Da, numai un pic să mă odihnesc şi le voi număra din nou… Dar îmi place să mă gândesc la Mira, încerc s-o trimit acolo, în banca… a… da… parcă în banca a patra stătea. Timida asta cu ochii mai verzi decât iarba rar şi-i ridica spre mine, rar îmi răspundea la ore, iar Mihai îi sufla întruna. Eu ştiu însă că timiditatea care o stăpânea îi făcea vocea inexistentă, iar privirea uşor pierdută. Da, a fost o perioadă lungă şi neagră-n copilăria ei, aş fi luat-o la mine, cât de mult aş fi vrut s-o am aproape, dar mătuşa ei a insistat prea mult. Oricum, era din familia ei şi cred că s-ar fi cuvenit acest fapt. Oare câți ani or fi stat părinții ei în secta aia? Uite că n-am mai avut timp s-o întreb, dar îmi amintesc precis că-n acea perioadă greu mă mai înțelegeam cu ea! Câți ani o fi având Mira acum?

― Încercați să mestecați, nu mai stați pe gânduri, îmi spune zâmbind Mira când mă surprinde că uit să-nghit.

Îmi dă cana în mâna sănătoasă şi mă lasă să beau singură laptele. Pleacă să spele farfurioara şi lingurița, iar eu îi urmăresc mişcările sigure, trupul zvelt şi tânăr. Mă linişteşte atât de mult ființa aceasta, prezența ei aici, ochii aceştia expresivi şi blânzi, cu o privire rotundă de parcă verdele lor mă cuprinde din toate părțile. S-a dezvoltat frumos Mira; cine ar fi crezut că din fetița cu codițe subțiri şi trupul rahitic va ieşi ființa care, iată, nu stă o clipă? Păru-i castaniu îi este lăsat liber, îi place să-l poarte pe umeri, desfăcut, iar întreg chipul, numai zâmbet.

Uite că mă tot gândesc, nu pot să dorm noaptea, nu dorm şi mă gândesc la copiii aceştia care nu mă lasă singură o clipă. Doctorul Streza a spus să nu mă mai gândesc la nimic, să am în față prezentul, realul, orice emoție să fie înlăturată, spune că tot din pricina unei emoții sunt aşa. Da, aşa i-a spus lui Mihai într-o zi, dar eu nu-mi amintesc nimic… Ştiu doar că veniseră la mine, îmi umpluseră casa, casa mea pustie devenită dintr-odată neîncăpătoare, nici nu mai ştiu câți erau: zece, cincisprezece? Mihai îşi dezbrăcase haina, încercând să mă ajute:

― Iau eu paharele, Andrei, tu adu sticlele.

― Nu-i acesta albumul nostru, mama Boroteanu?

― Scuzați-l pe ,,Țeastă” că n-a venit, dar este într-un turneu în America Latină, azi-mâine apare!

― Nu, nu, şcoala Ikenoba nu are acest specific, de ce nu mă-nțelegi?

― Dă-mi şi mie să gust, Lia!

― Ştiți cine lucrează la noi în Institut, mama Boroteanu? Este Marcu, cel din B, da, da cel care se mai rătăcea şi tot intra la noi în clasă!

― Nu, nu-i adevărat, tu nu vezi că este o combinare aici? Sunt trei specii. Este indiscutabil şcoala Sogestu, vezi? Uite, aici este deja un aranjament Moribana, irişii sunt fixați într-un suport. Urmăreşte puțin linia aceasta. Nu, nu acolo, Sergiu, unde te uiți? Urmăreşte mâna mea. Vezi? Este tulpina principală numită Shin, întâlnită în triunghiul cer – om – pământ. Aşa-i, mama Boroteanu? Ea simbolizează cerul în acest aranjament ikebana, nu?  Din câte ştiu eu, tradiția japoneză foloseşte la sărbătoarea băieților aceste ikebana din flori de iris, tocmai pentru culoarea albastră a acestei flori.

Da, parcă aud şi-acum vocile lor, se strigau unii pe alții, mă strigau pe mine, ba, Mira mă luase lângă ea şi-ncerca să-mi arate sensul acelui aranjament superb. Mi-amintesc, urmăream şi eu mâna Mirei, dar dintr-odată chipul lui Sergiu se depărta de mine, mâna Mirei creştea, degetele i se lungeau, ajungeau pe peretele opus, ochii ei deveneau tot mai mici. De ce dă aşa tare din cap Sergiu? Mâna începe să-mi tremure dintr-odată, să nu mă mai asculte, strâng cu putere ibricul cu cafea, simt brațul lui Eugen cuprinzându-mi spatele, iar mâna Claudiei încercând să mă sprijine. M-au dus spre pat parcă, da, da, uite că-ncep să-mi amintesc…

Ah, iar nu pot să-mi întorc piciorul! Da, Mihai se pare c-a avut dreptate: oricând roata se-nvârteşte, se-nvârteşte… Cine ar fi crezut că peste ani voi veți fi cei care… Dar, zău, de ce s-or mai fi chinuind cu mine? Au şi ei familie, problemele lor, cum pot sta mereu cu mine? Andrei se-ncăpățânase într-o zi: ,,Ba nu, poate, trebuie să poată!”

Strigase la Mihai şi amândoi încercaseră să mă ridice din pat.

― Acum, aşa, încet! Întâi stângul, apoi dreptul. Uşor, Mihai, stai în fața ei şi ține-o de mâini.

El îmi cuprinsese spatele şi-mi împingea uşor câte un picior, Mihai cu mâinile, prinzându-mi-le pe-ale mele mă trăgea uşor spre el. Da, făcusem în ziua aceea câțiva paşi, iar distanța mi se păruse enormă! Priveam îngrozită patul rămas în urmă şi mă simțeam incapabilă să mă mai pot întoarce la el. Încet, amândoi m-au întors şi drumul a continuat. Primii paşi sprijinită de Andrei, primii paşi ținându-mă de mâinile lui Mihai! Mâinile lui Mihai pe care, da, furioasă atunci, demult, i le lovisem! Ce s-o fi petrecut în mintea lui de copil nu ştiu, dar din cutia aceea frumoasă pe care mândru o aşezase pe bancă, începură încet să iasă nişte cărăbuşi. Ora n-a mai fost oră, strigau unul la altul, vacarmul îmi cuprinsese întreaga clasă! Of, copii, copii!

Uite, că tot gândindu-mă la ei n-am observat că s-a mai liniştit puțin vântul şi poate le voi vedea mai bine acum. Ia să-ncerc! Le voi lua aşa, câte două, câte trei… deci două şi cu două, patru şi cu trei puțin mai jos, acolo-n stânga, şapte şi cu două în dreapta…

― Cât i-ai cerut?

Da, asta după voce e Elena, dar cu cine o fi intrat? Precis iar a venit să vândă ceva pe-aici, se zice că din asta trăieşte şi infirmierele o mai ajută, îi înlesnesc intrarea-n spital, iar ea, prin saloane, nici nu deschizi ochii bine dimineața că te şi îmbie: ,,Vrei un pachet de țigări? Uite am şi săpun «Amo», sau vrei un «Lux»? Pixuri cu cinci mine nu vrei, sau ceva gumă de mestecat? O, da’ matale ce-ți mai trebuie gumă de mestecat?” Geanta ei, talcioc curat! Acum a intrat cu Safta. Stau amândouă la măsuța de lângă uşă şi foarfece pe unul, pe altul… Asta până când se ivesc zorile, că Elena îşi ia geanta şi porneşte prin saloane, iar Safta începe să şteargă pe jos. Uite c-am să-i duc lipsa: nu-i fată rea, Safta, uneori nu ştie ce să-ți mai facă să te ajute, alteori intră şi, cu mâinile-n şolduri, rotindu-şi circumferința şi privindu-ne pe sub genele-i rimelate, ne aruncă un ,,Hai, mâncați mai repede, că trebuie să strâng. Acum îmi stă apa caldă!”

Da, le cunosc pe toate; nu ştiu cum este orientată camera asta, dar se pare că-i mai retrasă, mai ascunsă şi vin pe rând câte două, câte trei şi, tăifăsuind, îmi alungă mie somnul. Mă văd că-ncerc s-adorm puțin, dar au grijă de mine: ,,Ce-ai făcut azi-noapte? Dacă ziua dormi, atunci noaptea ce faci?” Dar ce ştiu ele ce fac eu noaptea? Uite, ca acum, mai încerc să văd unde am greşit, să văd câte sunt de fapt. Eu am o ocupație noaptea, îmi place noaptea, uneori nici n-o simt când trece, mai număr stelele care se zăresc de-aici, din poziția patului meu, mă mai gândesc la Mira, la Andrei, la Eugen, îi văd zâmbetul lui Mihai. Îmi mângâie uşor fruntea, iar degetele sale abia le simt atingându-mi pielea. Are mâini fine, Mihai, oare unde o fi lucrând? S-o fi căsătorit? Parcă-i zărisem într-o zi pe inelar verigheta… N-am mai avut timp să-l întreb, totul m-a luat prin surprindere şi aşa cum spusese el odată: ,,La început a fost cuvântul”… dar eu nu-l mai am.

,,Ce… a… mar… lama…”, am încercat odată să-i spun Saftei să-mi dea lapte în loc de ceai, mi-l adusese Mira şi-l pusese-n frigider, dar limba-mi umbla dezordonată şi cuvintele se-nghesuiau, astupându-mi gâtlejul. Am rămas doar cu mâna întinsă şi Safta a crezut că n-am aer şi a lăsat fereastra deschisă.

― Forțați-o să mănânce, văd că pe dumneavoastră vă ascultă, cu noi colaborează mai greu. Vedeți, altceva este un fiu?! îi spusese doctorul Streza într-o zi lui Mihai.

Un fiu! De unde un fiu? Eram preocupată atunci să văd pădurea, în anii aceia nu zărisem copacul, deşi era la doi paşi de mine; trecusem printr-o pădure din care verdele se cam dusese, ruginiul frunzelor mi se înfățişa în toată splendoarea lui şi oare să nu fi văzut copacul? Dar Dan de ce n-a insistat? S-a retras uşor, fără a-mi spune ce gândea de fapt atunci. Ultima oară îl întâlnisem la un simpozion de literatură unde prezentase o disertație despre pesimismul versului bacovian, apoi o cafea băută împreună, câteva amintiri depănate şi un bun rămas… Dacă ar fi insistat atunci, în anii când trebuia să văd şi copacul din pădure… Oricum pădurea are infinite căi. Chiar dacă este verde şi n-o vezi, chiar dacă este uscată şi totuşi ai ochi s-o vezi, până la urmă ieşi din ea. Copacul rămâne acolo şi tu pleci. Verde sau uscat, el rămâne acolo. L-ai văzut sau nu, tu pleci. De ce a trebuit ca eu să-l văd pe cel uscat? Dar eu nu trebuie să mă mai gândesc la toate astea acum, nici la casa mea pustie, nici la telefonul care, ca o simplă mobilă, rămâne mut săptămâni întregi…

Da, iată că iar a venit despletita asta care-mi fixează la două zile perfuzia. Mă crede inertă, vegetativă, dar eu nu pot să-i vorbesc, în schimb pot s-o privesc; am privit-o zile întregi şi chipul ei strident machiat mi-a rămas întipărit. Nu ştiu de ce, dar figura ei îmi dă senzația că mă lovesc continuu. Privirea-mi este înțepată de formele-i ascuțite, parcă toată-i făcută din vârfuri şi colțuri. De pe o frunte netedă, plată, asemenea unui perete abrupt, privirea-mi coboară în trepte pe întregul ei chip: arcadele proeminente te ajută să nu te loveşti brusc de pomeții prea ieşiți ai obrajilor, să nu te zgârie vârful unui nas mult prea acvilin, să nu te dezechilibrezi de pe o bărbie terminată într-un V prea adânc. Privirea-mi coboară pe gâtul său lung, disproporționat în raport cu restul corpului minion. Mâinile sale subțiri cu degete prelungi şi filiforme, cu vene proeminente, inestetice nu se opresc o clipă. De altfel e harnică şi pricepută, îl aud pe doctorul Streza strigând-o mereu pe hol şi uite, o să-mi lipsească şi ea. M-am obişnuit cu toți în acest timp, copiii aceştia nu m-au lăsat o clipă singură, chiar şi acum, în aceste clipe, Eugen picoteşte pe scaunul de lângă pat. Îl disting aşa, puțin, în întunericul salonului stând cu capul sprijinit de tăblia patului, iar o mână o ține pe picioarele mele să mă simtă când mă-ntorc. Aşa stă de-atâtea nopți! Se pare că pentru el am rămas tot ,,mama Boroteanu”, asta a mai apucat să-mi spună, asta mai țin eu minte din seara aceea. El mă numise primul aşa şi aşa-mi spusese toată seria lui. Acum îl văd stând cu capul plecat, cu umerii uşor îndoiți, cu palma lui mare, bărbătească, sigură, transformată din mânuța aceea firavă care abia cuprindea creionul, ținând-o peste pătură, dându-mi parcă ceva din căldura şi tinerețea lui. S-a schimbat mult Eugen, şi-a lăsat şi barbă, dar ochii aceia albaştrii au rămas la fel de vioi, trădează şi acum copilul zburdalnic şi neastâmpărat.

Aseară mi-a vorbit mai mult ca oricând, parcă ar fi vrut să m-adoarmă, dar povestea lui a reuşit să-l țină departe de mine pe Morfeu. Cine ar fi crezut? El şi Mira?! Se apucase să-mi facă puțină ordine printre lucruri.

― Asta e cheia de la dumneavoastră, unde s-o pun?

Întinsesem mâna şi apucasem portmoneul cel mare; i l-am întins.

― Nu avem nevoie de ea acum. Cine ştie, altădată, mai târziu poate, dar nu acum.

L-am privit întrebătoare, i-am prins mâna rugându-l din priviri să-mi spună când mă duce acasă. Am vrut să-i spun că totuşi vreau acasă: ,,Eu… ve… mar… ar… aca…”

Este singurul care mă-nțelege pe deplin, care parcă îmi citeşte şi gândurile.

― Da, ştiu, poimâine mergem acasă. Acasă la mine şi la Mira. V-am aranjat o cameră numai a dumneavoastră, v-am adus câteva cărți din biblioteca aceea mare pe care o aveți în sufragerie. Veți fi mereu cu noi, cu mine şi cu Mira. De ce plângeți, nu vreți?

Venise spre mine, se aplecase şi-mi sărutase mâna, pe cea bolnavă o sărutase. M-am mulțumit doar să-i zâmbesc printre lacrimi şi să-i ciufulesc părul cârlionțat.

Aşadar mai am o noapte, o singură noapte şi uite, m-au acaparat iar gândurile, m-au întrerupt mereu şi tot n-am aflat câte se văd de fapt prin dreptunghiul ferestrei pe care o am în fața patului. Ştiu doar că două dintre ele luminează mai intens, dar câte sunt de fapt? Oare de la Mira pot vedea stelele? Da, mai am timp, până mâine mai am timp, ia să mai încerc: una, două şi cu două mai jos, patru şi cu trei în dreapta, şapte şi cu două…

Nicolette-Orghidan

Despre Nicolette ORGHIDAN

Nicolette ORGHIDAN a scris 7 articole în Revista de suspans.

Magdalena ORGHIDAN este de profesie fizioterapeut. În  1989 a luat Premiul I al revistei ,,ASTRA "; în 1992,  Premiul I al cotidianului ,,Gazeta de Transilvania"; în 1993, Premiul  Inspectoratului de Cultură al județului Teleorman ediția a VI-a a Concursului de literatură ,,Marin Preda" şi Premiul revistei ,,Literatorul"; în 2005, Premiul special al Consiliului Culturii - ,,Mihai Eminescu"; în 2012, premiul  II  la ,,Concursul Naţional de Literatură ,,Bogdania". A publicat în revistele ,,Astra", ..Literatorul", ,,Gazeta de Transilvania", ,,Armonii Culturale" etc.

Print Friendly

2 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *