Necazurile unui tată

Am pus cana pe masă şi-am strâns pumnii; abia mă aşezasem pe scaun şi deja începeam să mă enervez. Cafeaua nu mai avea nici un gust. Mişcările soţiei mele deveneau tot mai repezi şi haotice deasupra aragazului; mâinile manevrau coada cratiţei şi furculiţa – apoi se întindeau către suportul de vase ori spre mănuşa de bucătărie, cu viteze contrastante – astfel încât mişcările păreau a se tăia şi întrerupe unele pe altele, contrazicându-se şi încremenind în aer – până la punctul în care rămase învăluită numai într-o aură estompată de gesturi amputate, parcă mâzgălite pe-o foaie de hârtie cufundată-n ulei. Şedeam cu fundul încordat; farfuria mea goală, cu furculiţa rezemată pe ea, desena un oval adânc pe faţa de masă, întorcându-mi reflexia vagă a capului coborât între umeri. Nevastă-mea sporovăia în aceeaşi cadenţă. Nu încetase de când intrasem în bucătărie – mâinile izbeau cratiţa de aragaz şi întreg trupul i se zgâlţâia îmbrăcat în cămaşa de noapte. Părul tresălta strâns la spate cu o fundă roz, şcolărească, imbecilă. Scrâşneam din dinţi, tot mai enervat; iarăşi întârziasem, ceasul de pe perete bubuia cu detunături asurzitoare şi picături vâscoase de ulei cădeau de pe foaie – sfârâiau pe ochiurile aragazului şi-apoi urcau cu flăcărui roşii peste marginile tigăii.

În cele din urmă, soţia mea şi-a trecut o palmă peste fund şi s-a deplasat, venind către masă, cu picioarele plescăind în papucii roşii. A ridicat mâna, mi-a trântit omleta cu şuncă pe farfurie şi-a scârţâit îndelung cu furculiţa fundul cratiţei. „Ia şi mănâncă”, mi-a zis „şi grăbeşte-te, vreau să vezi asta înainte să pleci. Eu nu ştiu ce să mai cred. Nu ştiu.”

Îmi smulg capul dintre umeri şi mă uit la ea. Deşi are părul prins, e nepieptănată şi ciufulită, şuviţe cărunte ţâşnesc în toate părţile, strălucitoare în lumina neonului bucătăriei. Mâinile i-au revenit la normal, nu se mai mişcă, iar foaia mânjită cu ulei a picat pe aragaz, înăbuşind flăcările singurului ochi rămas aprins. Mă aplec peste farfurie şi inspir mirosul omletei, apoi apuc furculiţa şi duc prima îmbucătură la gură.

Mestec încet, foarte încet, abia descleştându-mi dinţii de draci şi intenţionat mă şterg pe buze după fiecare gest; dacă tot am întârziat, poate să mai aştepte; faţa de masă are însă model cu pătrăţele şi romburi galbene, iar furculiţa mea plină cu omletă o apucă îndărătnică pe marginile lor rectilinii, ignorându-mă, tot mai repede, tot mai repede, respectând traseele lor precise şi umplându-mi gura ca la capătul unui proces robotizat.

Trasez pătrate şi linii şi abia apuc să înghit că mă şi trezesc cu gura plină, înghit şi înfulec, înghit şi înfulec, transpirat şi cu fundul aproape ridicat de pe scaun. Nevastă-mea îmi ia farfuria din faţă, înainte să mă dumiresc eu despre ce e vorba şi-o trânteşte în chiuvetă; încremenesc cu gura plină şi cu degetele ei înfipte-n umăr, prin pânza subţire a pijamalei. Observ că părul i s-a desprins la ceafă, funda stă atârnată de-o buclă răsucită, bălăbănită deasupra unui volănaş al cămăşii de noapte. Înaintea mea nu mai e nimic; farfuria a dispărut, furculiţa mi-a pierit din mână.

Vreau să trântesc cu pumnul în masă, să vociferez, să-mi bag picioarele, însă mâna-mi deviază la jumătatea gestului şi fuge înspre uşa care dă-n hol, apucată strâns şi trasă de una dintre mânecile cămăşii de noapte. Mă şterg cu limba pe buze de ulei, mă împiedic şi apuc să arunc o privire pe fereastră afară, înainte de-a intra în dormitor; abia se luminează de ziuă.

Nevastă-mea îmi dă drumul numai după ce închide uşa după noi.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


Înghit omleta rămasă-n gât; camera e scăldată în strălucirea spotului de deasupra patului, dar ea se repede la întrerupător şi aprinde şi lustra; mobilele râncezesc plumburii şi cocoşate pe parchet, lipsite de amănunte şi culoare, simple greutăţi amorfe care sprijină pereţii curbaţi de greutatea covârşitoare a tavanului. Omleta-mi pluteşte pe esofag incredibil de încet, consistentă şi vâscoasă; se rostogoleşte şi cade bucată cu bucată în stomac, dusă toată pe partea dreaptă; plescăie boţ acolo şi începe imediat să se răcească, odată cu toată partea de jos a bazinului, trimiţându-mi după aceea ace de gheaţă prin picior, spre genunchi. „Trebuie să vezi asta”, îmi zice nevasta, „eu nu ştiu ce să mai cred, nu ştiu”, zice iar, şi numai acum îmi dau seama că, de fapt, repetă asta poate a suta oară, pentru că nu a contenit aproape nicio clipă să fleorcăie şi asta a bolborosit şi prin hol, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, asta spune şi acum, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, în timp ce se-ndreaptă către şifonierul dintre cele două ferestre ale camerei, fluturând din volănaşele cămăşii de noapte.

O privesc cum se apleacă un pic şi împinge sertarul cu lenjerie, şi-apoi cum trage cu un zvâcnet brusc una dintre uşi. „Vino şi uită-te”, zice, „numai uită-te”, zice şi-mi târâi piciorul congelat pe parchet; acele-mi plutesc în jurul rotulei ca nişte peştişori într-o apă puţin adâncă, iar gustul ouălor urcă păstos pe gât pe când mă apropii încet.

Sub hainele groase agăţate pe umeraşe, pe cele câteva rânduri de pulovere de iarnă, stă-n şezut un băieţel blond, îmbrăcat în pantalonaşi scurţi, verzi, şi-o bluziţă roşie cu mânecile largi; în picioare agită ciorăpei albi de lână; probabil nu are mai mult de-un an, un an şi jumătate.

Ridică capul, bâţâindu-se nesigur şi întinde o mânuţă către soţia mea, în vreme ce cu cealaltă strânge convulsiv gulerul unui pulover. Mă las pe vine. „Ei, ce zici?” mă întrebă nevasta. „E aici de vreo jumătate de oră, nu ştiu de unde a apărut”. Măsor băieţelul din cap până-n picioare. „L-ai mai văzut vreodată? Am vrut mai devreme să-mi iau hainele din şifonier şi l-am găsit aşa”, şi se uită bănuitoare la mine.

Băieţelul îşi plimbă mâna înăuntrul gulerului, cu degetele încurcate prin câteva fire răzleţite ale materialului şi căpşorul blond i se leagănă, chinuindu-se să încadreze expresia lui serioasă, cu buzele strânse şi bărbia încreţită, studiind atent priveliştea camerei desfăşurată acum înaintea uşii date-n lături a şifonierului. De afară, din curte, se aude deodată cucurigul unui cocoş, apoi bătăi din aripi. Mi-a îngheţat şi celălalt picior, peştişorii migrează zvâcnind din înotătoarele lor mici, strecuraţi printre vene şi ligamente, purtaţi de şuvoiul cristalizat al sângelui.

Soţia s-a aplecat peste umerii mei ca să vadă mai bine; trupu-i împrăştie un miros nelămurit de sudoare stătută şi cremă de corp. „Dincolo te-ai uitat?” o întreb. „Unde?” „Cealaltă uşă”, zic. Brusc străbătută de-un frison, întinde braţele pe deasupra mea şi deschide cealaltă parte a şifonierului, înţesată de sus până jos cu haine aranjate pe rafturi strâmte. „Nu e nimic-nimic”, zice moale într-un târziu. „Nimic. De fapt aici am avut treabă mai devreme şi numai din întâmplare am umblat şi dincolo”.

”În regulă” răspund repede, „deja am întârziat şi nici nu mă simt prea bine. Vreau să mă duc până la baie. Scoate-l afară pe ăsta de aici şi pune-l pe pat. O să mă uit la el mai târziu. Şi grăbeşte-te odată”.

Fără alte vorbe mă ridic, o împing uşor la o parte din cale şi ies din dormitor, cu mirosul cremei de corp în nări; pe hol, îmi port mâinile la nas; izul acela lăptos-amărui a pătruns şi-n ele. Baia din casă nu-i ocupată, dar simt că am nevoie de aer

de aer

de aer

aşa că mă duc la intrare, îmi iau şlapii şi ies în curte răsuflând repede, aproape icnit; cucurigul cocoşului se aude iarăşi, apoi bătaia din aripi şi din nou cucurigul şi-o iau pe aleea îngustă de ciment care duce la wc-ul din grădină. Încă nu s-a luminat bine – întunericul stăruie prin unghere, furişându-se învălurat pe sub pomii de lângă casă şi pe sub coridorul cu viţă-de-vie, antrenat parcă de adierile slabe ale vântului ce mătură din când în când curtea.

Lumina la wc e aprinsă – brazde fine de lumină galbenă se strecoară printre şipcile curbate de ploaie, risipind coroane de străluciri palide pe aleea strâmtă. Acoperisul vechi din tablă atârnă, fugit pe spate, ca o pălărie gata să cadă.

În timp ce înaintez, îmi dau totuşi seama că la wc-ul din grădină nu am avut niciodată bec, niciodată n-am tras curent acolo; cucurigul se reia undeva prin stânga, dar înăbuşit şi îndepărtat, de parcă ar ţâşni dintr-un puţ fără fund. „Dracu să mă ia”, îmi spun şi mă duc înspre uşa wc-ului; dinăuntru răzbate un zgomot uşor, ceva ca o fojgăială blândă, adeseori întreruptă de şuierături stinse şi plescăituri prelungite-n murmure domoale, suprapuse peste fojgăiala care nu încetează de fapt nici un moment, pe când brazdele dese de lumină ieşind printre scândurile depărtate se întrerup din timp în timp, acoperite de umbre lungi. Bâjbâi zăvorul tras şi vârful rece de metal îmi intră în palmă.

„Mamă, tată, ce faceţi aici?” întreb şi las uşa pe jumătate deschisă; lumina nu-i foarte puternică şi pluteşte inegal peste pereţii din lemn, însă e suficient de convingătoare ca să deosebesc cele două siluete îmbrăţişate, aşezate pe wc-ul mânjit pe margini de dâre de murdărie. Tata ţine pantalonii coborâţi până sub genunchi şi picioarele strânse, cum stă pe vasul emailat, cureaua lucind asemenea unei piei de şarpe peste papucii de casă, iar mama-i şade culcuşită-n poală, cu braţele veştede înconjurându-i gâtul şi cu nasul băgat sub bărbia lui. Omleta mi-a ieşit din gât, încearcă să mi se caţete-n nări, împinsă de la spate de râgâieli dese cu damf de cafea cu lapte; mama îşi plimbă încet gura peste-o ureche ofilită şi şopteşte ceva, apoi cei doi se îmbrăţişează zbârciţi şi prizăriţi pe wc-ul murdar, murmurând şi sărutându-se stângaci din vârful buzelor; nu simt niciun miros, niciun miros în afară de cel al ouălor prăjite urcând prin nări.

Lumina oscilează, şovăie, scuturată de adierile ce mi se caţără peste umeri – sute de gângănii iridiscente se îmbulzesc suspendate în bulgări fojgăitori de licăriri palide, prinşi în pânzele de păianjen adunate la colţurile tavanului de tablă, zumzăind abia auzit şi scânteierile lor fluctuante pică în stropi clisoşi de lumină peste creştetele şi peste umerii părinţilor mei înlănţuiţi, în vreme ce se cuibăresc unul în altul şi murmură plescăind şi întredeschizându-şi buzele.

Picioarele dezvelite ale tatei se agită şi freamătă, pe când fundul slab i se înfundă în vasul mizerabil, iar mama îl sărută şi-l adulmecă apoi, plimbându-şi faţa peste obrajii lui. „Mamă, tată”, încerc să zic, dar nu mai apuc, nevastă-mea stă lângă mine, cu ochii mari şi răsuflarea tăiată; a ieşit în fugă din casă, în picioarele goale şi abia îşi mai trage sufletul.

Cămaşa de noapte i s-a strâns ridicol între pulpe şi e nevoită să se sprijine de mine ca să-şi revină, tot smucind din cap şi umflându-şi pieptul, de parcă ar fi uitat cum se respiră, iar corpul ei încercă să se adapteze din mers cu o situaţie pe care n-a mai cunoscut-o niciodată. „Trebuie să intri în casă imediat”, îmi zice până la urmă icnind, „eu nu mai ştiu ce să fac, mi-a ajuns până aici” şi nu face nici un gest, încercând doar să-şi împingă ochii-n sus ca să-mi arate cam până unde, dar n-are rost să mă enervez iarăşi deşi n-am apucat să mă piş; ştiu însă că aş putea, pentru că baia din casă nu-i ocupată.

Împing uşa wc-ului la loc şi trag zăvorul încet – plescăielile şi murmurul dinăuntru se deosebesc tot mai bine, în timp ce mă răsucesc spre nevastă-mea şi-o apuc de mâna înfiptă-n gheare în umărul meu.

„Hai să intrăm”, îi spun moleşit, „să vedem acum ce te-a mai speriat aşa”.

S-a luminat de-a binelea afară; pe cer se plimbă nori zdrenţuiţi, cenuşii cu miez alb şi pufos şi intrăm amândoi înapoi în casă – nevastă-mea cu părul răvăşit şi umerii proiectaţi înainte, pe când fundul i se desenează pătrăţos prin pânza cămăşii capturată între fese şi eliberată la fiecare pas repezit pe care-l face, încercând să se mişte mai repede decât îi permit pulpele butucănoase frecate una de cealaltă – tot vorbeşte fără întrerupere, la fel ca mai devreme, deschizând uşa bucătăriei, apoi pe cea a holului şi pe urmă pe-a dormitorului, pe care o şi împinge grijulie înapoia mea, de parcă ar vrea să sublinieze prin acest gest gravitatea şi importanţa situaţiei; apoi o zbucheşte către şifonier, cu şuviţele căzute fâlfâind sârmoase în urmă. „După ce-ai plecat am vrut să închid uşa”, zice, „s-o închid, atât”.

Mă apropii şi mă uit peste braţul ei întins; în întunericul de sub hainele agăţate pe umeraşe, se mişcă ceva – un căpşor blond prins între nişte mânuţe grăsulii, apoi un altul ieşind de sub poala paltonului meu negru şi încă unul, proptit cu fruntea de cel dintâi, chinuindu-se să razbată din îmbrăţişarea a două groase geci de fâş.

Şi mă uit iute către pat, la băieţelul cuibărit în aşternuturile noastre, trăgând preocupat de-un colţ al cergii, prea mare ca să şi-l îndese în gură de prima dată, tot prinzându-l între buze şi răsucindu-l în palme, dar asta numai o clipă, pentru că privirea-mi alunecă îndată înapoi, la creştetele blonde din şifonier; nevastă-mea se apasă în uşa care scârţie lung; nu mai zice nimic, a tăcut şi nu mai zice nimic; o prind pe sub sâni şi-o împing în mijlocul dormitorului, uitându-mă la chipul ei îmbătrânit şi sclipitor sub straturile de creme şi-o umbră caldă mi se împrăştie-n gâtlej, silindu-mă să-mi strâng pleoapele pentru câteva secunde; deschid iarăşi larg uşa şifonierului care-a alunecat atunci când am îndepărtat-o de acolo şi mă retrag într-o parte, făcându-i semn.

„Scoate-i de acolo”, zic, „scoate-i pe toţi şi pune-i lângă celălalt, scoate-i şi pune-i pe pat”, zic, „pe pat, pe pat, toţi pe pat”, zic.

Soţia mea păşeşte înainte şi înapoi, înălţând şi coborând braţele, pe aceeaşi distanţă de câteva zeci de centimetri, străduindu-se să-şi înăbuşe suspinele, iar părul îi pluteşte în lumina mereu mai albă a sufrageriei, incapabil să ţină cadenţa care-i fură gesturile şi-o supune în totalitate – se transformă într-o piesă a unei maşinării silenţioase ce-o proiectează de colo-colo – se deplasează aproape inconştient, cu cărnurile inerte şi mâinile moi, cu sânii moleşiţi şi grei sub volănaşele cămăşii. După câteva minute, totul s-a terminat.

Mă retrag un pic înspre uşă; simt că am nevoie de spaţiu, mult spaţiu şi sunt împins şi de necesitatea de-a cuprinde dintr-o singură privire întreaga cameră, fără a face vreun efort deosebit.

Strălucirea lustrei încă aprinse s-a strâns într-un mic punct palid pe tavan, între două fisuri lungi ce se-ndreaptă către fereastră. Cred că aud iarăşi cocoşul, dar nu sunt prea sigur şi mă rezem de perete – ignor profilul grăsan al nevesti-mii dârdâind sub atacurile unei răsuflări înflegmate şi răguşite lângă mine, ignor şi răceala peretelui care-mi pătrunde în umeri prin bluza de pijama,  îmi petrec doar mâna peste pielea umedă a gâtului.

Copii gângăvesc între cearşafuri, cu căpşoarele blonde răsturnate pe spate şi mânuţele ridicate, apucând spasmodic aerul şi împingându-l cu palmele rozalii; au chipurile mici, rotunde şi galbene, însă nu semănă deloc între ei, deşi împart ceva comun, o trăsătură apropiată care migrează pe feţele bosumflate în funcţie de unghiul celui care-i priveşte, niciodată în acelaşi loc şi totuşi îndemnând gândul să păstreze amintiri identice despre ea, fie că a fost surprinsă ca făcând parte dintr-o bărbie, dintr-o zonă a nasului, ori a urechii şi chiar se aude cocoşul în curte, se aude şi răsuflarea ceva mai potolită a nevestei mele.

Copii cască gurile şi bat fără zgomot cu palmele-n aşternuturi; picioarele îndoite şi dezdoite li se mişcă ca nişte viermişori.

Soţia face câţiva paşi şi se apropie de pat cu palmele împreunate.

„Poate le e foame”, zice ea încet, „ia uite-l pe acela cum cască, poate le e foame mititeilor. De ce nu tragi tu o fugă până la magazin să iei nişte pâine, nu mai avem nimic în casă, voiam să ies mai târziu. Găseşti bani mărunţi pe frigider” , „Căcat”, zic şi într-un minut sunt afară, nu ştiu cum, dar îmbrăcat şi încălţat, mai aud numai cum uşa de la intrare pocneşte înapoia mea şi storurile din plastic izbite în geam.

Cu sacoşa goală în mână mă îndrept valvârtej către poartă; picioarele se smucesc singure, din proprie voinţă, plesnesc ridicol cu tălpile pe ciment, se ridică şi se lasă cu o nepăsare dureroasă. Vreau să apuc clanţa, însă mă trezesc păşind pur şi simplu peste gard, dintr-un singur salt extenuant şi abia am timp să mă feresc de zidul magazinului care se năpusteşte oblic către mine; între gardul casei şi el nu sunt decât vreo cincizeci de centimetri şi mă înfund în spaţiul îngust cu tricoul ridicat la ceafă şi turul pantalonilor săltat între fese.

Vânzătoarea mă aşteaptă câţiva milimetri mai încolo, îndesată între geamul spuzit cu afişe şi poarta casei, cu clanţa înfiptă-n pântec şi-o mână săltată şi imobilizată ţinând o sacoşă plină, albastră. „O aşteptam pe doamna”, zice ea cu buzele ţuguiate, „credeam că o să treacă dumneaei mai târziu”. „Nu se simte prea bine”, răspund aruncând sacoşa mea goală, „a vrut să rămână întinsă în dimineaţa asta. De altfel sunt sigur că o să vină la dumneavoastră mai încolo, cred că voia să vă spună ceva, sau aşa-mi amintesc”. Iau plasa plină şi-i strecor banii în buzunarul halatului cărămiziu. „Oh”, zice ea chinuit şi apoi zâmbeşte din singurul colţ mobil al gurii, în timp ce fac un pas înapoi şi acest lucru chiar este posibil, pe când magazinul se retrage departe – departe, cu tot cu vânzătoare, pe vârful dealului, iar cotul meu pătrunde în gaura cheii porţii. Tricoul, eliberat, îmi alunecă pe spate, până peste fund, e-un tricou larg în care dorm des, cu urma scorojită a unei sticle de bere imprimată pe piept.

Mă întorc, intru în curte stăpân din nou pe picioarele mele, şi-o iau pe alee.

Îmbrăcat în halatul de casă, tata tocmai vine legănat dinspre wc-ul din grădină; intră în magazie, unde-l aud umblând la zăvoarele beciului; după puţină vreme apare cu o sticlă de vin în mână; închide magazia, apoi se duce iarăşi către wc, mergând cu pas legănat, cântărit şi cu o expresie concentrată pe chip. Mă reped după el, nu reuşesc să-l ajung, bat în scândurile wc-ului.

„Mamă, tată”, zic încet, încet de tot, „daţi-mi drumul, daţi-mi drumul, numai un pic daţi-mi drumul, vreau să intru, daţi-mi drumul”, iar mâna îmi coboară în sacoşa albastră şi scoate ceva de acolo, muşc o dată, de două ori dintr-un colţ de pâine – plasa e plină cu colţuri de pâine, e burduşită cu colţuri rumenite şi crocante, cu coaja aurie şi proaspătă, mânânc trei – patru, mănânc până mă satur, până simt că mă doare burta şi chiar şi atunci mai mănânc încă unul şi încă unul.

„Mamă, tată, daţi-mi drumul, daţi-mi drumul numai puţin”, bat în şipcile wc-ului; singurul răspuns sunt plescăielile prelungite şi nişte gâlgâituri lungi şi zgomotoase.

Renunţ să mai stau lipit de uşă; o iau îapoi spre casă; intru înăuntru, izbind cu sacoşa de pereţi; intru ghiftuit, cu burta plină; soţia mă aşteaptă-n dormitor, zâmbind; s-a schimbat într-o bluză roz cu nasturi şi-n nişte pantalonaşi strâmţi, pe cur, care-mi întorc stomacul pe dos; stă pe loc şi-mi zâmbeşte, aşa-mi zâmbeşte şi mă apuc de burta plină, apoi îi întind sacoşa. Plescăieli, gâlgâituri, gângureli, şlepăieli, un strănut spărgându-se ca un balon şi scurgându-se uleios peste marginile patului. Soţia scoate un colţ de pâine şi se apleacă.

Mă aşez pe fotoliul de lângă sobă, uitându-mă la cei patru copii blonzi, adunaţi laolaltă şi vârâţi într-un pulover lăbărţat de lână, cu capetele ciorchine, strâns lipite, ieşind prin gulerul lărgit; mânuţele li se agită sub materialul ţepos, schiţând curbe şi linii topite-n unghiuri şi acolade unduitoare. „Îi hrănesc mai uşor aşa, la un loc”, îmi spune nevasta, fărâmiţând în palmă bucăţele de pâine, firimituri, firimituri, bucăţele, firimituri, pic-pic, „şi ştii, m-am gândit că dacă mai punem o pătură la perete şi încă o pernă, putem să şi dormim lângă ei, e destul loc aicea”, gângureli, pic-pic, în timp ce aerul din dormitor devine foarte greu de respirat şi muşc din el, sunt un paco drăcos care înghite carne de porc lung. „Şi să mai ştii că tare-s cuminţi – vezi acela cu cicatricea aia mică deasupra sprâncenelor a dat mai mult din picioare când l-am băgat în pulover, dar s-a liniştit acum, uite-l cum se joacă cu ceilalţi, drăgălaşul”; lumina lustrei se stinge cu un „clamp” înfundat; uşa sifonierului a rămas întredeschisă.

Mă ridic din fotoliu şi pe când nevastă-mea întinde palmele în care ţine firimiturile de pâine, mă înclin peste ea, cuprinzând-o de talie-oooo şi sărutând-o ohhooho pe ceafa dezgolită. „Iartă-mă, îmi pare rău, am fost un nesimţit”, îi şoptesc „nu trebuia să fac atâta caz. Mă duc până la baie şi mă-ntorc imediat. Tu hrăneşte-i bine”. O sărut iarăşi şi umerii i se strâng sub atingerile mele; cu picioarele leneşe ies din dormitor, mă duc la bucătărie şi aprind neonul, deşi e ziuă bine afară. Încă n-am ajuns la veceu, dar nu-i nimic, îmi zic. Aşa că mă uit în jur, pe lângă suportul de vase, apoi pe aragaz, îmi învârt ochii peste bufet, îndreptându-i în cele din urmă către masă. Ibricul e acolo, aşezat pe-un prosopel împăturit – pe fund mai are un rest de cafea, o dâră de zaţ a îngheţat în firişoare fine pe interior până la marginea de sus. Iau o ceşcă curată din bufet.

Uşa de la intrare se deplaseză uşor, ca suflată de vânt şi părinţii mei îşi fac apariţia, zâmbitori, la braţ; cu capetele proptite unul de altul, păşind în acceaşi cadenţă, trec prin hol fără a-şi desprinde privirile, apoi cotesc şi intră-n camera lor. Torn încet cafea în ceaşcă, o umplu, mă aplec şi sorb din ea direct de pe masă, pe urmă torn în ea toată cafeaua rămasă, da, mai e, o umplu din nou până-n buză.

Tata iese valsând din încăpere, intră la baie şi, după nici două secunde, iese ţinând o sticlă de vin în mână, iese plecându-şi capul ca să nu se lovească în toc, coborându-şi un pic umerii şi furişându-se cu paşi elastici înapoi în cameră, de unde imediat se aud gângurelile şi plescăiturile. „Pic-pic” mă gândesc, pic-pic şi, cu cana de cafea rece în mână, sting lumina, da, o sting, şi mă întorc în dormitor.

Ochii-mi sunt tulburi şi grei, două gogoloaie de sticlă spoite în albastru – totul e albastru, camera-i albastră, fotoliul e albastru, copii blonzi sunt albaştri, nevastă-mea e albastră, fundul ei chinuit în pantaloni e albastru. Mă aşez undeva la întâmplare, unde dracu, pornesc televizorul şi mă întreb cât o fi ceasul. Totuşi telecomanda nu merge ca lumea, funcţionează doar un singur buton ce nu face altceva decât să modifice nuanţele de albastru din cameră, combinându-le cu fulgere obositoare de portocaliu şi alb; butonez până ajung la un verzuliu acceptabil, pe urmă mă înfund în fotoliu. Copii se zbat în pulover, bâţâindu-se cu gurile pline cu firimituri încleiate de pâine în colţurile buzelor. „Nu-ţi face griji”, mă linişteşte soţia, bâţâindu-se odată cu ei, bâţâindu-se, „e abia ora opt şi mai sunt zece minute iubitule, zece minute”, apoi îmi zâmbeşte larg-larg-larg, îmi rânjeşte larg-larg-larg, se îndreaptă din şale, vine spre mine şi-mi ia înetişor cana cu cafeaua rece din palme, punându-mi la loc una fierbinte; după care mă sărută şi se îndepărtează pic-pic. Încep să mă potolesc; la urma urmei n-are nici un rost să mă enervez; stau în fotoliu totuşi şi copii pe pat; într-adevăr, cu încă o pătură şi-o pernă, s-ar rezolva problema; nevastă-mea se învârte prin cameră; la un moment dat iese, dar se întoarce foarte repede, apucându-se să hrănească din nou copii cu colţurile de pâine; sacoşa a ajuns la jumătate; ridic cana cu cafea, beau lichidul clocotit, închid ochii, mă las pe spate şi e abia ora opt şi mai sunt zece minute, zece minute a zis larg şi mă tot întreb ce-o fi vrând să însemne pic-pic asta.

Despre Robert NUŢU

Robert NUŢU a scris 2 articole în Revista de suspans.

Robert Nuţu s-a născut în 24 martie 1978, la Tecuci. După absolvirea liceului în oraşul natal, a studiat filologia la Galaţi. A debutat în 2011 cu microromanul "Îmblânzitorul de cărnuri". În 2013 a publicat romanul "Moartea din colţul ochiului" - Editura A.T.U. În prezent lucrează la un volum de povestiri şi la o seamă de alte proiecte.

Print Friendly

Un comentariu

  1. O povestire superb construita, cu un stil aparte, care ti se prelinge printre cutele mintii si te invaluie in mister. Felicitari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *