Miraj

În România asta postcomunistă nu poţi face mare lucru dacă nu ai calităţile absolut necesare la care societatea te obligă să faci apel în fiecare zi: tupeul, incompetenţa, răutatea, duplicitatea şi, în special, obedienţa faţă de şef, indiferent ce decizii ia sau ce mofturi are acesta. Odată cu partidul unic şi conducătorul iubit au sfârşit disciplina, bunul simţ, calitatea şcolii româneşti, frica de a încălca  legea şi respectul faţă de muncă. Acum e o stare specială în toată gloata asta care are, cică, o gândire capitalistă, modelată după cerere şi ofertă. Păcat că noi nu avem decât cereri, nu şi oferte.

Condiţia de scriitor este mizerabilă în România contemporană şi asta nu are drept cauză principală, aşa cum s-ar crede, banii, ci tocmai dezinteresul din ce în ce mai mare faţă de cărţi, de autori, de cultură în general. Ocupându-mă cu scrisul de ceva vreme, cunosc fenomenul din interior. La lansările de carte vin aceiaşi oameni. Cei care şi-au făcut o cultură solidă au savurat anumite romane care au farmecul lor într-o anumită etapă a vieţii. Ce puteau, de fapt, ce puteam face? Erau doar două ore de program TV. Fără certurile interminabile ale umflaţilor de azi, fără promisiuni lipsite de acoperire, fără hoţia pe faţă din banii publici. Acum nu ai drept la replică sau protest. Trebuie să plăteşti pentru ca aceşti aşa-zişi conducători, aceste marionete ale Istoriei, să aibă ce cheltui. Am auzit din ce în ce mai multe voci pe stradă care regretă timpurile lui Ceauşescu. Din diferite motive. Numitorul comun este lipsa de încredere în instituţiile actuale ale statului. Începând cu şcoala, trecând prin poliţie, finanţe, justiţie şi terminând chiar cu spitalele.

*

Sunt la volanul maşinii mele, am ochelari de soare pe mutră şi o ţigară în mâna stângă. Conduc prudent pe străzile pe care guvernul, cu costuri de zece ori mai mari ca în Finlanda, le-a deszăpezit, făcând din asta un motiv de mândrie naţională. Am avantajul de a fi oarecum deasupra mizeriilor astea deoarece, printr-o bunăvoinţă a destinului, am semnat un contract cu o editură serioasă de peste ocean. Aceasta a cumpărat drepturile de autor pentru următoarele mele romane, iar suma ce mi-a fost oferită mi s-a părut a fi un număr de telefon intergalactic.

Nu eram eu ultimul necăjit nici înainte de evenimentul acesta, dar abia acum mă pot bucura de libertatea de a scrie şi de a face un mod de viaţă din asta. Soarta unui om nu este stabilită la naştere. Este modelată de acesta atunci când îşi urmează cu încrâncenare visul.

E o iarnă frumoasă. Cu multă zăpadă, cu ger, cu flori de gheaţă pe geamuri. Maşina  se comportă foarte bine. Muzica e în surdină. Sunt singur cu gândurile mele. E plăcut. Am de parcurs câteva sute de kilometri deoarece destinaţia finală este Constanţa.

Când l-am sunat pe agentul meu şi i-am zis ce vreau să fac, acesta m-a luat în balon.

― Ce fel de om merge iarna la mare? Ţie îţi lipseşte o doagă. Vara te plângi de căldură. Urăşti nisipul, soarele, briza, dar te duci ca bezmeticul să te congelezi pe vremea asta. Ce naiba faci acolo?


Copyright © 2013, Cristofor Arts


― Documentare pentru roman.

― Cum anume?

― Gândeşte-te un pic. Staţiunile sunt pustii, totul e închis, străzile goale. E apocaliptic. Aşa cum îmi place mie. Inspiraţie pură, dragul meu. Aranjează-mi cazarea pe undeva. Dacă se poate, cât mai aproape de mare.

― Te va costa. Nu ştiu cine e dispus să îţi ofere pensiune completă în extrasezon, râse el.

― Ştii că sunt uşor de mulţumit. O cameră, apă caldă, linişte şi un pat curat. Atât am nevoie.

― Cum doreşti.

După câteva zile m-a anunţat că totul e aranjat. Excursia mea ciudată putea începe. Mai în glumă, mai în serios, ceea ce i-am spus a fost adevărat. Chiar voiam să găsesc inspiraţie pentru romanul pe care deja am primit bani. Fără să cad în teoria conspiraţiei, nu mă pot abţine să nu mă gândesc că ăştia mi-au cumpărat romanul nescris. Întocmai aşa cum cumpărau evreii, acum câteva zeci de ani în urmă, de la ţărani, puiul din ou, iedul din burta caprei, vinul din via încă neînflorită, urmând ca apoi să le vândă, tot lor, chestiile astea la suprapreţ. E cea mai uşoară  metodă de înrobire, dar, îmi convine sau nu, sunt robul scrisului demult, deci tactica asta iudeo-masonică nu poate să-mi facă decât bine.

*

Am ajuns fără incidente la vila în care urma să-mi petrec această vacanţă neobişnuită. M-a întâmpinat o doamnă trecută de 40 de ani. Cu trăsături sudiste. Înaltă, slabă, energică şi vorbăreaţă. Gălăgioasă, chiar.

― Aveţi tot ce vă trebuie, domnule. Masa se serveşte la orele 7, 15 şi 20. Vă rog să respectaţi programul, altfel veţi rămâne flămând. De asemenea, vă las numărul meu de telefon. Vă stau la dispoziţie pentru orice doleanţe veţi avea pe parcursul şederii aici.

Îmi întinde o carte o vizită privindu-mă ciudat. Ar fi vrut să mă mai întrebe ceva. Am simţit-o.

― Îndrăzniţi, doamnă.

― Ştiţi, începe ea sfioasă, nu am cunoscut niciodată un scriitor. Fata mea e studentăla Litereîn Bucureşti. Când a auzit că veniţi…

― Ce a spus?

― M-a rugat să întreb dacă acceptaţi să vă întâlniţi la o discuţie.

― Cu cea mai mare plăcere, doamnă. Cum se numeşte fata?

― Ana, îmi răspunde ea simplu. Uitaţi, am o poză cu ea.

Îmi întinde fotografia unei fete frumoase, dar cu un zâmbet trist pe faţa ei perfectă.

― Spuneţi-i Anei că e oricând binevenită. Nu ştiu cât voi zăbovi pe aici, dar în mod sigur ne vom vedea. Daţi-i numărul meu de telefon. Cu permisiunea de a mă suna oricând. Acum aş dori să mă familiarizez cu locul ăsta.

― Da. Sigur. Înţeleg.

Pleacă, lăsându-mă singur în vila imensă. Mereu mi-au plăcut casele mari, impunătoare. Fiecare cărămidă are povestea ei, fiecare perete are secretele lui, fiecare cameră poartă, parcă, amprenta celui sau celor ce au locuit acolo. Într-un fel, orice casă este bântuită, nu?

Mi-am aranjat biroul de lucru, apoi am aprins o ţigară. Am desfăcut o bere şi am rămas cu privirile aţintite în ecranul laptopului pe care o frumoasă foaie albă îşi aştepta cuvintele. Nu ştiu cum voi aborda lucrarea asta. Am venit aici în căutarea inspiraţiei. În căutarea  unei stări speciale, a unei detaşări care să-mi permită să scap de seducţia creării unor personaje tip Marry Sue, deşi tocmai asemenea tipologii au prins peste ocean.

Nu se produce în mine declicul, aşa că hotărăsc să mă cuibăresc între pleduri.

*

Sunt trezit de o discretă bătaie în uşă. Arunc o privire pe ceas şi acesta mă informează că este ora 7.

― Domnule, vă rog să coborâţi pentru micul dejun.

O voce plăcută.

― Mulţumesc frumos. Vin imediat.

Îmbrac un halat şi pornesc spre bucătărie. O femeie, pentru care anii tinereţii erau ascunşi în vremuri imemoriale, îşi făcea de lucru la un aragaz modern din inox.

― Îmi cer iertare că v-am trezit. Ce doriţi la micul dejun?

― În general nu mănânc dimineaţa. Beau doar cafea, aşa că nu trebuie să vă chinuiţi cu mine. Nu sunt pretenţios. Pentru prânz şi cină aveţi libertate totală. Aş prefera să ne vedem la ora 15.

― Cum doriţi, spuse ea îndreptându-se spre uşă.

Rămân singur. Îmi pregătesc cafeaua cu gândul la modul în care se va desfăşura această zi. Planul e simplu. Voi merge prin staţiuni şi voi încerca să mă transpun în atmosferă.

Străzile sunt pustii, terasele în paragină, magazinele – goale, hotelurile – închise. Mă îndrept către plajă. E foarte ciudată senzaţia asta de oraş fantomă. Cred că aşa ar arăta totul după un dezastru. Nici ţipenie de om. Doar un câine negru, slab, care se ia după mine.

E un vânt puternic. Asta face ca frigul să fie mai greu de suportat. În mintea mea s-a produs brusc schimbarea de care aveam atâta nevoie. M-am transpus în atmosfera apocaliptică. Presupun că sunt ultimul reprezentant al unei specii cândva supremă pe această planetă atât de bine ascunsă în imensitatea Universului. Am în posesie câteva creaţii ale acestei rase. Un ceas, un cuţit lung, o funie, o brichetă şi un ibric de inox. Trebuie să îmi găsesc un adăpost pentru noapte şi ceva de mâncare.

Merg încet până la malul mării. Nisipul culege urmele paşilor mei. Tovarăşul meu patruped mă urmează. Nu degeaba i s-a spus cel mai bun prieten al omului. Situaţia e delicată deoarece frigul ăsta cumplit începe să mă afecteze. Pericolul hipotermiei este real. Mă îndrept către unul dintre cele două diguri care delimitează această plajă. Acolo sunt stabilopozi ce mă vor proteja de vânt şi îmi vor oferi adăpost.

Fac o inspecţie rapidă a peisajului. Am noroc. Sunt câteva sălcii în apropiere, iar lemnul lor îmi va permite să am căldură. Scot ibricul şi-l umplu cu zăpadă. Găsesc şi un băţ lung.

În jumătate de oră sunt în posesia unui loc uscat, destul de încăpător, ferit de vânt. Acum trebuie să mă ocup de cină. Asta înseamnă că sunt nevoit să fac un drum în ceea ce a fost odată un oraş.

Degeaba mă uit prin vitrine. Nu găsesc nimic. Decid să aplic metodele străvechi de supravieţuire. Leg cuţitul de băţul pe care l-am găsit şi obţin o frumoasă suliţă. Pe străzile astea părăsite pot fi ceva vietăţi, îmi spun. Atenţia mea este maximă. În ceea ce a fost mai demult un parc văd câteva păsări. Mă apropii fără zgomot. De la o distanţă potrivită îmi încerc norocul aruncând suliţa. Se pare că soarta mi-e favorabilă astăzi. Stropi de sânge pătează penele unui pescăruş ce a avut ghinionul de a încasa lovitura. Pun capăt suferinţei sale frângându-i gâtul cu o mişcare bruscă.

Mă întorc victorios la adăpostul de pe malul mării înăuntrul căruia stă încolăcit câinele care s-a ataşat de mine. Fac focul, pun apa la fiert şi încep să jumulesc pasărea.

*

Noaptea se instalează. Sunt fericit. Am mâncat, am un prieten, am căldură şi lumină. Ce îmi pot dori mai mult?

Vântul a mai încetat şi aud tânguirile mării. Valurile se sparg la ţărm în ritmul unei melodii ce îmi aduce o mare melancolie. Plaja e pustie. Doar eu şi cerul înstelat deasupra mea suntem cei care aducem o pată de culoare peisajului ăsta parcă îngheţat în timp.

Vuietul valurilor se estompează. Percep câteva zgomote. Îmi îngheaţă sângele în vene atunci când îmi dau seama că sunt râsetele unor femei. Prietenul meu a ciulit urechile, apoi s-a ascuns între picioarele mele. Ce dracu se întâmplă? De obicei animalele au altfel de reacţii în asemenea situaţii. Privesc atent în jur, dar nu desluşesc nimic în întuneric. Ies din adăpost şi mă îndrept către plajă. Râsetele au devenit mai puternice. Vin de la malul mării. Nu mai aud valurile. Doar câteva şoapte. Fără să ţin cont de anxietatea ce mă stăpâneşte, înaintez.

Sunt multe. Multe femei cu părul lung, negru, îmbrăcate în haine albe ce aleargă una după alta prin apă, stropindu-se şi împărtăşind o bucurie enormă. Strig, încercând să la captez atenţia. Nu se opresc din ceea ce fac, ignorându-mă cu desăvârşire. Intru în mare. Apa deosebit de rece îmi încetineşte mişcările. Cu fiecare pas pe care-l fac mă îndepărtez tot mai mult de mal, dar şi de ele. La un moment dat una din femei începe să cânte. Melodia îmi pătrunde în cele mai ascunse colţuri ale sufletului şi mă umple de o mare durere. Paralizez. Nu mă mai pot mişca. Instinctul de supravieţuire îmi dictează să plec de acolo, să ies din apă, dar îmi e imposibil să-i dau ascultare. Urlu la cea care cântă să mă ajute. Frigul mă invadează fără milă şi, încet, încet, gândurile mele se transformă într-o pastă. Ultima imagine ce mi se lipeşte pe retină este cea a unei femei frumoase care vine spre mine. Pe măsură ce se apropie, trăsăturile i se descompun de parcă ar îmbătrâni rapid, astfel încât mă pomenesc strângând în braţe un schelet. Şi acesta fragil.

*

Mai întâi de toate percep căldura. Mă înconjoară, mă răsfaţă, mă face să mă simt protejat. În jurul meu e un lichid lipicios care îmi pătrunde în plămâni. Fără a mă sufoca. Respir în acest mediu. Încerc să deschid ochii, dar constat cu surprindere că nu pot face asta. Creierul dă comanda, însă aceasta nu se finalizează. Mişcările mele sunt involuntare. Mă răsucesc prin acest lichid care poartă în el tot ceea ce îmi trebuie pentru a trăi. Nu ştiu unde sunt, nu îmi pot percepe corpul, nu am o imagine de ansamblu a locului în care sunt prins. Ceva mai presus de voinţa mea, cred că un instinct adânc întipărit în subconştient, îmi dictează să îmbrăţişez această stare de letargie. Timpul nu mai există. Doar frământările minţii mele.

La un moment dat tot lichidul care mă înconjoară dispare şi simt cum pereţii locului în care am stat captiv se strâng în jurul meu, împingându-mă spre o lumină puternică. E o senzaţie de presiune extremă, un chin imens. Capul mi se comprimă atunci când trec printr-un canal foarte dur. Senzorialul meu este invadat de zgomot. Sunt smuls cu brutalitate. Mi-e frig. Ţip puternic. Încerc să vorbesc, dar corzile vocale nu mă ascultă. Simt cum mă înveleşte ceva, apoi din nou o căldură protectoare invadează corpul meu. Nu mai respir într-un lichid. Disting doar lumini şi umbre. Aud voci, dar cuvintele îmi sunt de neînţeles.

Sunt luat şi aşezat pe ceva moale. În acel moment simt o mare protecţie. Ceva catifelat îmi inundă gura. Trag cu nesaţ şi un lichid fierbinte iese imediat, hrănindu-mă. Sunt extenuat.

*

Femeia era  foarte frumoasă. Avea un păr lung, împletit în codiţe, o piele albă, fină, ochi albaştri întocmai ca marea în faţa căreia stătea şi medita. Era tristă. Privirea i-a fost atrasă la un moment dat de un copilaş care se plimba pe plajă însoţit de un câine negru, slab. Era ceva ciudat în atitudinea lor. Nu se jucau, nu alergau. Mergeau doar unul lângă altul ca doi prieteni care se ştiu de multă vreme.

― Cum te cheamă, copilaş?

― Andrei. Pe tine?

― Ana. Dar ce faci aici? Unde sunt părinţii tăi?

― Pe dig. Am cinci ani. Sunt mare. Pot să mă plimb singur.

Fata zâmbi.

― Da, eşti foarte mare.

― Dar tu de ce stai aici singură? Te-am văzut şi ieri.

― Aştept pe cineva.

― Ana, poate a venit cel pe care-l aştepţi.

Vocea copilului o îngrozi.

― Ce ştii tu, băieţelule? Ar trebui să te joci cu maşinuţe, nu să stai cu mine.

Copilul o privi ciudat. Începu să-i vorbească domol, matur, turnându-i parcă plumb în vene.

― Ăsta e locul unde s-au înecat cele cincisprezece fecioare care au preferat să moară decât să ajungă sclave. Tot aici a dispărut cel pe care-l aştepţi tu de ceva vreme. Ai auzit cântecul, nu? Nu te lăsa vrăjită de el.

Fata îngheţă. Copilul se îndepărtă încet, cu câinele lângă el.

Noaptea se lăsă parcă brusc, iar tânguirile mării au fost din nou întrerupte de un cântec ciudat, sfâşietor. Ana sări în apă încercând să ajungă lângă femeile ce se îndepărtau din ce în ce mai mult cu fiecare pas pe care ea îl făcea spre ele.

florentin-haidamac

Despre Florentin HAIDAMAC

Florentin HAIDAMAC a scris 1 articole în Revista de suspans.

Florentin-Ionuţ Haidamac, născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. A debutat în numărul 3/februarie 2011 al revistei Gazeta SF, cu povestirea Adnana. In 2012 a obtinut premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut si buna evolutie in Gazeta SF.

Print Friendly

Un comentariu

  1. Textul e impartit in 4 parti clare. De data asta mi-a placut trecerea. De la autorul care cauta inspiratia la supravietuitorul singur, la scena fantastica si la scena sa zicem din prezent, a Anei. Incep mai multe planuri, insa 2 raman in aer… asta as reprosa. Dar poate chiar acesta e farmecul povestii.
    Ce as critica ar fi ca se termina abrupt. Prima parte dureaza mult, a doua mult mai putin, desi e mai interesanta si mai darnica. Dupa ce s-a alunecat din prezent in atmosfera apocaliptica, se aluneca mai departe in cea fantastica si mai scurta, iar ultima parte vine oarecum ca o explicatie. E ca o piatra aruncata ce a cazut mai devreme decat i se anticipase traiectoria. Zic eu, subirectiv ca de obicei. Si comparand cu alte scriei de pe net, poate prea critic fata de Vindecator.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *