Malchance

Soarele dimineţii îşi trimite primii copii în mijlocul camerei înguste, braţele lor micuţe se întind şi palmele străvezii îmi mângâie chipul şi pentru o clipă un zâmbet şters mi se desenează pe buzele subţiri, dar doar pentru o clipă, apoi mânuţele se retrag lăsând umbra să se coboare din nou în privirea mea aţintită spre silueta nemişcată din mijlocul camerei.

Oscar Poenaru. Oscar. Maică-sa se combinase cu nu ştiu ce blond de prin Danemarca ori Suedia şi tipul insistase să-i dea plodului numele ăsta. Iar mă-sa, ca să nu fie mai prejos, alesese şi ea un nume pentru băiat – Mirel. Oscar Mirel Poenaru. Mda.

Oscar se uită la mine cu ochii lui albaştri spălăciţi şi nu spune nimic. Nici nu mă mai întreb cum a ajuns aici, cum a intrat, uşile mele au rămas deschise de mult, puţine lucruri mă mai ating, puţine mă mai miră. Mă ridic în fund pe patul tare ca un capac de sicriu şi noada mă înţeapă. Iar am dormit ca dracu’, ca în toate nopţile de atunci, de altfel. De doi ani cerşesc o noapte bună de somn, câteva ceasuri în care să mă pot adânci în moliciunea unui pat şi un întuneric dens să mă cuprindă, ochii să mi se închidă şi totul din jur şi din mine să dispară pentru o noapte.

Obrajii lui Oscar sunt bucălaţi, roşii, par moi, îmi vine să mă întind spre el şi să-i împung pielea cu degetul, dar nu fac nimic, doar îl privesc în continuare.

Nu crezi că e cazul să faci ceva? alunecă cuvintele între noi.

Ce să fac?

Nu ştiu, orice, doar să ieşi de aici. Cât o să te mai ascunzi? Asta nu e viaţă!

Viaţă?! Ce ştii tu despre asta? râd eu, dar Oscar nu se supără.

Fă ceva ca să te eliberezi.

Mă holbez la el.

Aş putea scrie un articol nou.

Da, ai putea… De ce nu o faci?

Despre ce să fie?

Nu ştiu.

Nu ştii? Eşti sigur?

Despre oameni singuri.

Da. Asta e bună. Scrie despre asta.

Dintr-odată o stare de bine mă învăluie şi mă las pe spate. Închid ochii şi, pentru câteva clipe, în jurul meu pluteşte liniştea.

Apropo, cum m-ai găsit iar?

Tăcere.

Privesc în jur. Oscar a plecat. În urma lui a rămas doar un vag parfum lemnos.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


Pleoapele mi se pleacă grele peste ochii obosiţi şi un cer roşiatic se desenează peste praful amintirilor. Un băiat cu ochii mari se uită la mine şi spune ceva. Buzele i se mişcă şi băiatul râde, apoi se întoarce şi fuge prin praf. Printre aburii groşi de căldură îl urmăresc cum se îndreaptă spre o femeie blondă care întinde braţele şi îl prinde, îl ridică în aer şi se roteşte cu el, iar băiatul râde din ce în ce mai tare sau cel puţin aşa cred, căci visele mele sunt mute sau poate doar gândurile îşi pierd luciditatea încetul cu încetul.

*

În lumea oamenilor singuri se pătrunde greu şi, odată intrat, devine aproape imposibil să o mai părăseşti. Uneori e o alegere, alteori doar întâmplare. Malchance, cum ar spune francezul.

Zilele trec şi încerc să intru în vorbă cu oamenii de pe stradă, urmăresc bătrânii care scurmă prin gunoaie, femeile care discută cu oameni invizibili, bărbaţii cu aspect neîngrijit, mă apropii, le spun ceva şi zâmbesc, primesc priviri suspicioase la început, apoi unii intră în vorbă şi uneori necazurile lor se varsă spre mine, iar eu zâmbesc şi dau din cap şi oftez din când în când, le dau dreptate, o vorbă bună mi se prelinge printre buze şi recunoştinţa lor e nemăsurată când văd că cineva îi ascultă, adică chiar îi ascultă. După o vreme le mărturisesc la modul cel mai natural că sunt ziarist şi fac un reportaj despre viaţa oamenilor singuri şi acesta e punctul în care ei se retrag dinspre mine ca apele de la mal şi toată apropierea noastră de o clipă se prăbuşeşte undeva pe caldarâm. Unii fac un pas în spate şi gurile li se strâmbă şi şuieră spre mine, alţii doar îşi lasă privirile în pământ şi poate că în ochi au lacrimi. Toţi spun însă acelaşi lucru – nu sunt singuri. Au un nepot, o soră, un unchi, un băiat. Unde sunt ei acum? îi întreb şi fiecare are câte un răspuns pregătit, vorbe pe care nici ei nu le cred. Apoi tăcerea se aşterne între noi. Nimeni nu vrea să fie singur, nimeni nu poate accepta faptul că e singur cuc. De obicei discuţia se opreşte aici. Se depărtează de mine cu spinările gârbovite şi se pierd printre valurile de căldură. Aş putea să-i urmăresc, să văd unde stau şi să încerc să le pătrund în intimitate, dar ce rost ar avea? Niciunul nu mă invită în lumea lui, nu reuşesc să mă apropii cu adevărat de cineva.

Serile le petrec acasă, uitându-mă pe pereţi. Oscar mai trece câteodată pe la mine. Mă plâng, îi spun că nu reuşesc să mă apropii de nimeni şi el mă ascultă în tăcere. Apoi pleacă. Îl văd din ce în ce mai rar, cumva simt că mă va părăsi şi el în curând.

Noaptea, ochii mei se chinuie să se închidă, iar mintea să viseze.

 

Soarele roşu al Africii arde totul în jur. Când mă aplec în genunchi, tălpile goale mă ustura. Băiatul râde şi mânuţele lui mi se încolăcesc în jurul gâtului. Îl prind în braţe şi-l ridic spre marea de foc şi săgeţi de lavă ţâşnesc spre fata mea, dar nu-mi feresc nicio clipă privirea, iar ochii căprui ai băiatului se deschid larg şi în ei e lumea mea.

*

Atunci când femeia aceea cu părul blond şi buze subţiri şi-a întors privirea spre mine am ştiut că găsisem, în sfârşit, ce căutasem în toate acele zile.

Şedeam pe o bancă dărăpănată dintr-un parc sordid şi în jurul meu lumea se pierdea indiferentă, aşa cum o faţă de masă şterge uşor lemnul mort. Oamenii nu ştiau de existenţa mea, iar eu nu mă mai oboseam să ridic o mână pe care ceilalţi să o ignore.

Ţintuit, devenind una cu un corp neînsufleţit, ignorând aproape tot ce se petrecea în jurul meu. Apoi un foşnet m-a făcut să-mi ridic fruntea şi privirea mi s-a lipit de chipul femeii care răscolea coşul de lângă banca pe care stăteam. Frumuseţea ei rece contrasta puternic cu degetele lungi ce scormoneau febril printre gunoaie. A ridicat un măr mâncat pe jumătate, l-a privit o clipă, după care şi-a înfipt dinţii în el. Era ca şi cum aş fi urmărit o lebădă ce-şi afundă penele într-o groapă cu viermi, iar mai apoi îi ciuguleşte lacomă cu ciocul ei frumos colorat. A mâncat mărul şi s-a şters la gură cu mâna. Pe sub unghiile rupte se întrezăreau pete întunecate de jeg. M-am trezit că mă holbam la ea, dar femeia nu părea deranjată sau, mai curând, era obişnuită cu privirile indiscrete ale celor din jur. Deşi soarele ardea necruţător, umerii îi erau acoperiţi de o pelerină de ploaie lungă până la genunchi. Pe sub materialul străveziu se ghicea un pulover dezlânat de culoare nedefinită. Dungi gri şi roşii se împleteau pe materialul ce, poate, fusese odată alb, nu ştiu, mizerie şi sânge pătrunzând prin ţesătura sufletului, devorându-l încetul cu încetul, până când, într-o zi, ţesutul acela odată viu se va fi transformat într-o bucată de fier ruginit, un cotor de măr mâncat de viermi.

Fără să-mi arunce măcar o privire, femeia a trecut prin faţa mea şi s-a oprit la un coş de gunoi aflat la câţiva metri mai încolo. A cotrobăit fără succes, apoi a plecat mai departe. Am urmărit-o cum se pierde printre bănci şi pubele, târându-şi prin praf baretele rupte ale sandalelor verzi.

A doua zi am venit iar în parc şi m-am aşezat pe aceeaşi bancă. Mi-am pus geanta de piele maro lângă mine şi am aşteptat. După ceva timp am zărit-o cum se apropia. Purta aceeaşi insolită pelerină de ploaie. Am deschis geanta şi, pe când femeia se uita în altă ladă, am aruncat conţinutul în coş. Peste câteva clipe s-a oprit lângă banca mea şi mâinile i s-au afundat printre gunoaie. Degetele ei s-au înălţat ţinând mărul cu delicateţe, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu îl spargă. S-a uitat cu ochii mari la fructul proaspăt, apoi şi-a înfipt dinţii în miezul moale cu o ferocitate care m-a făcut să tresar. Avea dinţii lungi şi ascuţiţi şi, pentru o clipă, m-am gândit că nu muşca pulpa unui fruct, ci mai curând sfâşia carnea albă a unui copil. Gândul m-a înfiorat şi l-am îndepărtat pe dată. În câteva clipe mâncase tot mărul şi mâinile au coborât şi au înhăţat lacome alte două mere întregi. Le-a înfulecat cu aceeaşi repeziciune, în timp ce ochii ei mici aruncau priviri furişe în jur, ca un animal ce sfârtecă un leş şi pândeşte în acelaşi timp să nu-i fie furată prada. Ferocitatea femeii m-a speriat şi atras în acelaşi timp. Simţeam în mod ciudat cum amorţeala ce mi se târa prin corp se topea şi viaţa începea să-mi curgă iar prin vene. A înghiţit şi ce mai rămăsese din ultimul măr şi, înainte să plece, privirea ei m-a măturat pentru o clipă şi ochii ni s-au întâlnit, o luminiţă  a strălucit printre gheţari şi am simţit că sunt irezistibil atras spre marea aceea solitară ce sclipea rece în lumina soarelui.

 

Ajung acasă şi camera e pustie, nici urmă de Oscar. E pentru prima oară în doi ani când reuşesc să dorm câteva ore fără întrerupere.

*

Mă trezesc de dimineaţă şi mă simt bine. Oglinda îmi înfăţişează figura unui om odihnit. Mă uit lung în ochii verzi şi, pentru moment, o întrebare pluteşte în privirea celui din faţa mea, cine eşti?, apoi clipesc şi cuvintele nespuse se scurg între noi şi se pierd pe gresia maronie.

Îmi mângâi părul aspru de pe obraz, apoi pun mâna pe foarfecă şi răsucesc robinetul de apă caldă. Smocuri de păr zboară prin baie, îmi tund încet barba, apoi trec la pletele sure. După vreo oră reuşesc să nu mai arăt ca un boschetar. Cine eşti? mă întreabă iar omul din oglindă şi buzele îmi tremură o clipă înainte să izbucnesc în plâns.

Ziua trece şi femeia nu mai vine, iar eu stau lipit de bancă şi privirile mele pândesc hămesite, orele se scurg şi spatele începe să mă doară, dar eu nu mă mişc, lumea trece prin faţa mea şi sunt doar umbre lipsite de importantă, mă simt atât de singur şi degetele îmi cuprind tâmplele ce zvâcnesc şi masează uşor, apoi coboară spre pleoape şi apasă, o ameţeală ciudată mă cuprinde şi simt că lumea se clătină, inima îmi bubuie şi nu mai am aer, o pasăre despică întunericul şi se înalţă spre cerul cenuşiu, ochii mei se prind de ea şi capul mi se roteşte încet până ce pasărea dispare în amurg.

Răsuflu şi îmi recapăt încet simţirile. Cu coada ochiului desluşesc silueta aşezată pe banca din dreapta mea. Poartă aceeaşi pelerină de ploaie, peste umeri i se varsă părul de un blond murdar. Privesc în jur. S-a înserat şi suntem singuri, dar ea nu pare să mă observe. Se uită undeva într-o parte, apoi se apleacă şi mâna ei se întinde spre o pisică ce se apropie sfioasă miorlăind încet, degetele lungi îi ating blana întunecată şi animalul i se freacă de picioare şi toarce, sare pe bancă şi îşi împinge botul la pieptul femeii care o ia în braţe şi o mângâie, buzele ei şoptesc ceva, nu îmi dau seama ce, sunt doar şuşoteli în noapte, palma apasă blana moale şi pisica miaună şi toarce, femeia o mângâie şi îi vorbeşte, o ascult şi închid ochii o clipă, apoi tresar violent, căci vocea îi devine brusc ascuţită şi taie rece aerul dintre noi, deschid ochii şi degetele femeii se încleştează în ceafa animalului care miorlăie în timp ce se zbate încercând să scape din strânsoare, dar degetele sunt gheare acum şi capul pisicii e smucit în sus spre gura femeii care se deformează hidos, boabe de salivă curg spre ochii larg deschişi ai pisicii care clipeşte şi înghite în sec privind spre fălcile care troznesc şi se cască băloase gata să o înghită cu totul.

Ochii mi se împăienjenesc şi ţip uşor, iar femeia îşi întoarce privirea spre mine, pisica se uită şi ea şi clipeşte leneşă fără să se sperie de vocea mea, toarce şi îşi împinge capul pe sub degetele care s-au oprit din mângâieri.

Mă ridic de pe bancă şi fac un pas spre ele, pisica îşi înalţă capul, femeia tace în continuare şi ochii ei mari lucesc în întuneric, pisica se zbârleşte şi mă scuipă şi sâsâie, părul i se ridică pe ceafă şi o zbugheşte din braţele ei.  Pentru o clipă ne privim şi în ochii femeii e o mare neagră fără valuri, apoi mă întorc şi plec.

 

Noaptea mi se lipeşte de piele, mă zvârcolesc şi fereastra deschisă îmi atrage privirea, drugi de fier se înalţă şi în jurul lor sunt încolăcite degete, spaţiul se comprimă şi în cadrul ferestrei apare chipul femeii din parc şi ochii ei sunt larg deschişi şi mă fixează lacomi, figura i se lipeşte de bare şi degetele strâng, obrajii se freacă de metalul maroniu pe când capul i se scurge printre gratii, se răsuceşte, o mână subţire străbate întunericul, corpul ei pare o masă gelatinoasă ce se prelinge încet în cameră, spaţiul se dilată şi între noi aerul devine vâscos, femeia se ridică de la podea cu mişcări molatece, aproape senzuale, gâtul îmi e uscat şi ceva greu îmi apasă pieptul pe când mâna ei se întinde şi degetele îmi mângâie obrazul, ceva se mişcă în cameră, îmi întorc privirea şi în dreapta mea văd un băieţel negru, cu pieptul lucios prin care se întrezăresc coaste ascuţite ce împung pielea, mă uit în ochii lui mari şi întunecaţi şi buzele i se mişcă, dar nu înţeleg ce spune şi atunci îmi întorc iar privirea către femeie şi ea zâmbeşte şi buza de sus i se ridică, dinţii galbeni se iţesc şi şopteşte malchance, iar eu îmi întorc privirea spre băiat şi buzele i se mişcă în continuare şi sâsâie, mă uit la el şi nu înţeleg ce spune, apoi gura i se deschide şi văd că nu are limbă, ceva îmi strânge umărul, îmi plec ochii şi degetele ei se albesc pe pielea mea, figura femeii se apropie şi gura mi se deschide într-un ţipat mut în timp ce ea mă muşcă de obraz.

*

De ce mă urmăreşti?

Mă întorc spre ea, soarele îmi intră în ochi, clipesc şi pentru moment nu ştiu ce ar trebui să îi spun ca să nu o îndepărtez de lângă mine.

Mă priveşte lung şi în ochii ei întrezăresc, poate, curiozitate? Poate, nu ştiu.

Când a ajuns lângă mine? Îmi închisesem ochii doar o clipă, apoi, când i-am deschis, ea era acolo, înfăşurată în aceeaşi pelerină de ploaie, cu părul atârnând încâlcit peste umerii ascuţiţi.

Ochii i se îngustează şi se întoarce să plece, cuvintele mi se zbat în piept, dar dinţii rămân încleştaţi şi genunchii lipiţi în timp ce silueta ei se îndepărtează de banca de care sunt legat cu lanţuri invizibile. Abia când e aproape să se piardă printre copaci tresar, apuc geanta şi ţâşnesc în picioare. În câteva clipe sunt lângă ea.

Îmi pare rău, n-am vrut să te sperii, îmi place să vin aici şi…te-am văzut zilele trecute, nu ştiu, am crezut că putem vorbi, poate…

Femeia se opreşte şi se întoarce încet spre mine şi ceva din privirea ei îmi şopteşte că se aştepta să vin după ea.

Obrazul ei e mânjit, ochii încercănaţi, o frumuseţe de un alb murdar, buzele-i crăpate zâmbesc, dar privirea îi rămâne în continuare rece. O doamnă azvârlită în noroi şi pierdută printre gunoaie.

Îi spun numele meu şi ce caut în parc, ocolesc cu grijă cuvântul singur şi mă mărginesc să îi dezvălui că fac un studiu despre oamenii obişnuiţi din jurul nostru şi că ea mi-a atras atenţia şi aş vrea să stăm de vorbă, dacă e de acord, bineînţeles.

Se uită la mine şi dă uşor din cap, iar eu o invit să mergem undeva să mâncăm. Acceptă imediat şi ne oprim la o tarabă de unde cumpăr hot-dogi şi sucuri, apoi ne aşezăm pe o bancă şi mâncăm în tăcere. O urmăresc pe furiş cum muşcă hămesită din cremvuşti, picături de muştar îi sar pe obraz, dar nici că se sinchiseşte şi înfulecă în continuare, o pieliţă roz îi atârna de buze şi, pentru o clipă, mă gândesc că e o rămăşiţă din obrazul meu, apoi îndepărtez gândul.

După ce se satură, pare să se destindă, maxilarele i se relaxează şi ochii i se luminează, deşi ceva ciudat îi mişună în continuare în privire. Îmi spune cum o cheamă şi eu îi repet numele – Flavia.

Are patruzeci şi cinci de ani, nu are familie, a avut vreodată? îmi trece prin minte, dar nu o întreb şi ideea se pierde, nu are prieteni, nu are pe nimeni, spune ea şi inima îmi tresaltă, dar obrazul îmi rămâne încremenit în timp ce notez ceva într-un carneţel.

Ce scrii acolo? mă întreabă şi îi întind carneţelul. Se uită şi dă din cap. Da, aşa e, spune şi îmi înapoiază agenda şi pentru o clipă degetele noastre se ating peste cuvântul ghinion ce tronează în mijlocul foii albe.

Încheietura îi e brăzdată de trei dungi roşiatice.

Te-a zgâriat vreo pisică? o întreb şi privirile îi alunecă undeva în drum. Nu, m-am tăiat din greşeală, spune şi ştiu că mă minte, dar nu insist şi ea schimbă vorba. Brusc, începe să îmi povestească despre viaţa ei, despre un accident, vocea i se înăbuşă, şopteşte, evitându-mi privirea şi mă întreb din nou dacă spune adevărul sau doar încearcă în vreun fel pervers să îmi atragă compasiunea, privirile mi se îndreaptă spre un băieţel negru care face cu mâna de undeva din mijlocul drumului, soarele îmi intră în ochi şi nu reuşesc să-l văd prea bine, braţul scheletic îi flutură printre valurile de căldură, în spatele lui se înalţă soarele roşu al unei amintiri şi îmi dau seama că eu sunt cel căruia îi face cu mâna. Băiatul zâmbeşte şi lasă braţul în jos, buzele i se întredeschid şi dinţii albi strălucesc, închid ochii şi, atunci când îi deschid, băiatul e chiar în faţa mea şi mă priveşte, apoi gura se cască şi sunete gâtuite se revarsă, ochii i se măresc şi în ei se citeşte o groază nemărginită, îşi întinde palma spre faţa mea şi îmi apasă pleoapele, apoi, la fel de repede, braţul coboară şi privirile mele întâlnesc două găvane întunecate, băiatul nu mai are ochi, îmi trece prin minte şi palmele îmi acoperă faţa pe când încep să plâng.

Flavia se opreşte din vorbit şi tăcerea se lasă între noi. Apoi îi simt degetele prin păr şi mâna mea o caută pe a ei şi o strânge cu putere, dar ea nu se împotriveşte şi mă trag la pieptul ei, iar atingerea materialului pe obraz îmi face bine, un miros greu îmi atinge nările şi simt că mi se face greaţă, apoi senzaţia trece şi închid ochii, sunt atât de singur, şoptesc şi atingerea ei se intensifică, şi eu, spune şi degetele îmi mângâie părul şi în jur e doar întuneric şi linişte.

Trece o vreme, apoi îmi ridic capul şi mă şterg la ochi.

Vrei să mergem? o întreb.

Unde?

La tine acasă.

Pentru o clipă ceva se mişcă în spatele privirii ei, apoi umbra dispare şi femeia spune – Bine.

Deja e întuneric atunci când ajungem în faţa clădirii dărăpănate aflată undeva în burta oraşului, printre coloşi şi vile reci, un bloc de patru etaje cu faţada găurită de antene parabolice. Pe când urcăm încet scările pătate de pişat, o imagine tulbure îmi înceţoşează simţurile, o senzaţie neclară care îmi spune că mă îndrept către o groapă plină cu noroi din care se înalţă mâini murdare. Privesc spre silueta din faţa mea şi continui să urc.

Apartamentul e foarte mic, sufocant, pereţii par să se strângă şi să mă apese, pentru o clipă sunt cuprins de ameţeală, geanta îmi alunecă din mână şi mă las pe canapea, în timp ce dinspre hol se aude duşul curgând. Încetul cu încetul îmi revin şi privesc în jur. Pereţii sunt goi, niciun tablou, nicio fotografie, camera în sine este lipsită de orice element al confortului, în afara unui dulap micuţ şi a canapelei pe care stau, nimic altceva nu arată că aici ar locui cineva. În aer pluteşte acelaşi miros pe care îl simţisem adulmecându-i hainele, un amestec de iz de transpiraţie şi încă ceva, nu ştiu, ceva greu, poate miros de animal, nu-mi dau seama.

Eşti bine?

Îmi întorc privirea şi ea stă în pragul uşii. Părul îi e încă ud şi apa i se scurge pe umeri şi peste sânii goi. Se sprijină cu o mână de cadru şi zâmbeşte într-un fel care mă face să mă ridic de pe canapea şi să plutesc spre ea. Ca într-un vis îi întâlnesc buzele şi limba ei e rece şi o gheară îngheţată îmi cuprinde ceafa atunci când o sărut, deschid ochii şi îi întâlnesc privirea, pentru o clipă umbra e acolo, apoi dispare şi degetele ei mi se încolăcesc în păr, gâfâie şi mârâie încetişor în timp ce palmele mele îi cuprind spatele, coboară şi îi ating fesele, apoi apasă şi strâng şi ea geme, îi mângâi pântecele, carnea e tare şi ceva parcă se mişcă sub piele, un copil poate, nu ştiu, un vârtej îmi dansează printre gânduri, răvăşindu-le, degetele ei îmi cuprind încheietura şi strâng în timp ce îmi apasă palma în sus şi în jos peste labiile umede. Se lipeşte şi mai mult de mine şi împreună ne afundăm într-un loc ascuns, unde întunericul singurătăţii nu are cum să pătrundă în acele câteva clipe în care trupurile noastre sunt înlănţuite.

 

Eşti bine? repetă ea.

Îmi întorc privirea şi femeia stă în pragul uşii. S-a schimbat într-un tricou negru şi nişte pantaloni de bumbac jerpeliţi. Părul şi l-a strâns în coadă.

Ai vreo pisică, un câine, ceva?

Nu, de ce întrebi?

Nu spuneai că te-a zgâriat pisica?

Pentru moment pare surprinsă.

Cum? Aaa, păi nu, era o pisică din parc.

Şi unde e?

Cine? Pisica?

Nu ştiu, era în parc, ţi-am spus.

Pentru o clipă o privesc în tăcere, apoi mă ridic în picioare.

Cred că mă minţi, îi spun încet.

Nu răspunde.

Ai încercat să te sinucizi, aşa e?

Îşi lasă privirea în jos.

De ce ai vrut să faci asta? Pentru că eşti singură?

Dă din cap, apoi şopteşte – Da.

Chiar nu ai pe nimeni în viaţa ta?

Scutură din cap.

Hai să stăm jos, vrei? Stăm jos şi vorbim. Ştii, şi eu sunt singur. Acum sunt la fel de singur ca tine. Vrei să ştii de ce?

Se aşează pe canapea. Ochii ei par atât de nevinovaţi, ochii unei fetiţe.

Rămân în picioare şi o privesc o clipă, apoi mă las uşor pe stofa ruptă.

Eram un ziarist al naibii de bun, dacă-mi permiţi să spun asta, băiatul de aur al şefului meu, Oscar, aşa îl chema, ce nume caraghios, nu? Da’ era un băiat bun, Oscar, un tip fără familie pentru care serviciul era cam totul, înţelegi? Doar că, vezi tu, ăştia disperaţi după muncă nu prea îi înţeleg pe cei ca mine, care pun familia pe primul plan şi care vor să petreacă cât mai mult timp cu ai lor şi atunci când a apărut ideea reportajului ăla nenorocit din Camerun, ghici cine a fost alesul?

Femeia dă din cap. Tu?

Da, eu. Se pare că din toată redacţia eu eram singurul în stare să-l facă. Dintre toţi, doar pe mine m-a vrut Oscar. Trei săptămâni în Camerun. Sună bine, nu?

Flavia nu spune nimic, doar surâde.

Mda, al dracului de bine. N-am vrut să mă duc, nu m-au interesat banii, ne-am certat, am plecat de la el trântind uşa. Seara m-am dus acasă la familie. Ştii, familia mea era cea mai frumoasă din lume, aşa e când tot ce ai pe lume sunt…

Lacrimile îmi dansau în voce şi m-am oprit pentru o clipă.

Iartă-mă…

Eşti ok, vrei un pahar cu apă? m-a întrebat şi eu am scuturat din cap. Mi s-a părut că tonul ei era rece, ca şi cum povestea mea ar fi plictisit-o.

Diana, soţia mea, mă aştepta să vorbim. Frumoasa mea cu părul blond şi ochii albaştri, aşa, ca tine, ştii ce frumoasă era, nu-ţi poţi imagina, aşa frumoasă… Am deschis gura să-i povestesc, dar ea mi-a luat-o înainte. Mergem în Africa, a spus zâmbind, iar eu am rămas stană de piatră. Oscar o sunase între timp şi o convinsese, îi spusese de bani, de prestigiu, dracu’ să-l ia, nu ştiu cum o îmbârligase, dar răul era făcut.

Şi cu David ce facem? am întrebat-o

Cum, ce facem? Îl luăm cu noi, a spus ea hotărâtă. Eu o să scriu de acolo pentru revistă, iar lui o să-i placă o călătorie ca asta.

Am încercat să o conving să renunţăm, dar degeaba. M-am dus la David şi ne-am jucat pe Playstation, l-am lăsat să mă bată de câteva ori la fotbal, oricum, la cinci ani deja juca de belea, apoi l-am trimis la culcare. Am sta pe marginea patului şi am mai vorbit până ce a adormit. Înainte să plec din cameră, m-am întors şi l-am privit. Feţişoara lui…

Mi-am trecut o mână prin părul transpirat.

Peste o lună am plecat în Camerun.

 

M-am oprit din povestit şi am privit pe fereastră. Întunericul se lovea greu de geam, o masă gelatinoasa ce încerca să ajungă la noi. În noi.

 

Îţi spune ceva numele Charles Mapete?

Flavia tresare.

Nu. Ar trebui?

Presupun că nu. Charles Mapete s-a născut, a trăit şi a murit în Douala. Înainte să moară a torturat, ucis şi mâncat doisprezece oameni.

Poftim?! răsună între noi glasul femeii.

Figura i s-a înroşit dintr-odată şi privirea îi trădează consternarea.

Despre ce vorbeşti? Nu înţeleg, ce legătură are… se bâlbâie ea şi se ridică în picioare.

Mă ridic şi eu.

Iartă-mă, n-am vrut să te supăr, îi spun în timp ce mă apropii de ea şi o cuprind în braţe. La început mă respinge, apoi degetele mele îi mângâie pentru câteva clipe pielea gâtului şi într-un sfârşit se lăsă moale în braţele mele, buzele i se mişcă şi femeia spune ceva, o mângâi pe obraz şi o ţin lipită de mine şi dansăm lent o vreme, după care o las uşor pe canapea.

Ascultă-mă, te rog, şoptesc şi ea mă priveşte în tăcere, iar eu continui să povestesc.

La o săptămână după ce am ajuns acolo, soţia şi băieţelul meu s-au dus în oraş, iar eu am rămas în casa închiriată de cei de la ziar să mai scriu câteva rânduri. La vreo oră după plecarea lor, cineva a bătut la uşă. Am deschis şi în faţa mea era un băiat de vreo şapte, opt ani, cu bustul şi picioarele goale. Era atât de slab. Ce e? l-am întrebat şi el mi-a întins un bileţel. L-am luat şi l-am deschis. Soţiei dumitale i s-a făcut rău. Urmează-l pe băiat. Asta era tot ce scria acolo. M-am uitat la el şi l-am întrebat în franceză unde e soţia mea. A dat din umeri şi mi-a făcut semn să-l urmez, după care s-a întors pe călcâie şi a plecat. Am rămas o clipă nemişcat în pragul uşii, apoi m-am dus după el. În timp ce mergeam, soarele îmi ardea ceafa şi praful îmi intra în ochi. Îl tot întrebam de soţia mea şi el dădea din umeri şi îmi arăta dinţii albi într-un zâmbet. După vreo zece minute am ajuns în faţa unei case izolate, o baracă scorojita cu pereţi roşii, crăpaţi şi ferestre mici, acoperite cu pături. Puştiul mi-a arătat uşa şi mi-a făcut semn să intru. Cum te cheamă? l-am întrebat. A dat iar din umeri. Am băgat mâna în buzunar şi i-am dat nişte bani. De data asta a zâmbit larg şi am înţeles de ce nu-mi răspundea. Nu avea limbă. S-a răsucit şi a plecat. Am rămas nemişcat o clipă, privind în urma lui, apoi m-am întors şi am bătut la uşă. Niciun răspuns. Am bătut iar şi mi-am lipit urechea de lemnul jupuit. Tăcere. Am apăsat clanţa şi am intrat. În casă era întuneric beznă. Hei? E cineva aici? am strigat şi am făcut doi paşi în faţă, bâjbâind. Din dreapta am auzit un foşnet şi când m-am întors fâşâitul s-a auzit chiar în spatele meu, apoi ceva m-a lovit cu putere în ceafă şi nu am mai ştiut unde sunt.

 

M-am oprit din povestit şi am cercetat-o pe femeie. Nu reuşeam să-i citesc ceva în priviri.

Când mi-am revenit în simţiri eram înconjurat în continuare de întuneric. Capul îmi pleznea de durere. Am încercat să-mi mişc mâinile şi mi-am dat seama că sunt legate la spate. Am vrut să deschid gura, dar buzele mi-au rămas lipite şi m-am înnecat cu propria salivă. Nu vedeam nimic în jur, era ca şi cum aş fi avut capul acoperit cu o pungă de carton. Fundul mă durea şi mi-am dat seama că sunt legat de un scaun. Nici picioarele nu voiau să mă asculte. M-am speriat şi respiraţia mi s-a accelerat pe măsură ce mă zbăteam să mă eliberez. După o vreme am obosit, m-am oprit câteva clipe, apoi am început iar să mă agit. O rază de lumină mi-a înţepat deodată ochii şi am clipit, încercând să mă obişnuiesc cu durerea. Un bec chior arunca pete difuze prin încăpere şi am desluşit o umbră în faţa mea. Ochii mi s-au obişnuit cu lumina şi am văzut că era un bărbat înalt, cu pielea neagră pe care scânteia transpiraţia, aproape gol, doar cu o bucată de cârpă petrecută în jurul mijlocului. Muşchii i se unduiau ca nişte şerpi pe sub pielea lucioasă pe când stătea aplecat, nu-mi dădeam seama spre ce, îi vedeam doar braţele mişcându-se lent. Am mârâit disperat, dar nu mi-a dat nicio atenţie şi şi-a văzut în continuare de treabă. Apoi am văzut, atârnate de tavan, trei lanţuri groase la capetele cărora erau prinse cârlige. M-am holbat la cârligele alea în timp ce un miros greu îmi îngreţoşa nările. Dinspre uriaşul din faţa mea s-a auzit un zgomot şi mi-am întors privirile la timp ca să văd, pe când bărbatul se întorcea, un alt scaun, şi pe acel scaun era pironit un trup îmbrăcat cu tricoul şi blugii soţiei mele, dar acolo nu era soţia mea, nu putea fi, înţelegi, pur şi simplu nu se putea, pentru că acel trup nu mai avea cap.

Lacrimile îmi curg pe obraji, dar Flavia nu spune nimic. Doar stă acolo şi mă priveşte cu ochii ei mari.

Nu mai ştiu exact ce am simţit atunci, tot ce pot spune e că voiam să urlu şi nu puteam şi mă gândeam ce oribil poate fi să vrei să strigi şi să nu ai gură, să nu poţi să zbieri până ce iese răul din tine şi oboseşti, genunchii te lasă să cazi şi eşti liber.

Lanţurile s-au lovit între ele şi am întors privirea. Culcat la pământ, cu braţele prinse la spate şi gura acoperită, zăcea băiatul meu şi ochii lui strigau – ajută-mă, tati, ajută-mă!, ca în jocurile copilăriei, iar eu am început să mă zbat în timp ce bărbatul s-a aplecat şi l-a săltat de la pământ, ochii îmi ieşeau din orbite şi gâlgâiam spre el să-l lase în pace, băiatul meu s-a înălţat sus, sus, aproape a atins tavanul, s-a uitat la mine şi eu l-am privit în ochi şi i-am şoptit să fie tare şi cred că a dat din cap şi poate a şi spus – te iubesc, tati, nu mai ştiu, nu mai ştiu nimic, apoi am închis ochii şi am strâns pleoapele şi, cu gura închisă, am urlat cât de tare am putut în timp ce încercam să acopăr gemetele băieţelului meu. După o vreme, suspinele au încetat şi tăcerea a coborât asupra mea. Eram atât de obosit, nu-mi doream altceva decât să se termine totul, să atârn şi eu într-unul dintre cârlige şi să-mi găsesc liniştea.

Încă aveam ochii închişi când i-am simţit răsuflarea pe faţă. Mirosea a moarte şi am tras aer în piept şi m-am pregătit pentru durere, dar nu am simţit decât o mângâiere uşoară pe obraz, apoi banda mi-a fost dezlipita cu grijă de pe buze, iar eu mi-am ridicat pleoapele şi faţa lui era chiar acolo, aproape lipită de a mea şi l-am privit în ochi şi ochii lui erau atât de negri, încât nu am putut citi nimic în ei. Am încercat să-l muşc şi figura lui s-a îndepărtat de a mea. Nu spunea nimic, doar se uita la mine pe când urlam la el. M-a urmărit o vreme, apoi a plecat. Am strigat până am obosit. Am încercat să scap de legături, m-am trântit cu scaunul pe jos, mi-am smucit braţele până ce încheieturile au început să-mi sângereze şi atunci m-am oprit iar. De unde căzusem puteam vedea tălpile goale ale băiatului meu şi sub ele era aşezată o găleată în care picura sângele. Am plâns până când am simţit că sufletul şi minţile îmi părăsesc trupul şi atunci am încercat să mai plâng, dar nu mai aveam lacrimi. După câteva ore s-a întors în cameră şi mi-a lăsat o farfurie şi un vas pe jos. Pe farfurie era o bucată de carne, în vas apă. Nu i-am mâncat carnea, nu i-am băut apa. O vreme nu am mâncat şi nu am băut nimic. Apoi n-am mai rezistat. Am sorbit apa sălcie din vas şi mi-am înfipt dinţii în carnea prăfuită. Avea un gust ciudat, dar nu mai conta. Între timp luase trupurile din cameră şi mirosul de sânge era din ce în ce mai vag, poate că rămăsese doar în mintea mea, cine ştie…

În acea zi a venit şi m-a ridicat de jos. Mi-a şters faţa cu o cârpă udă şi mi-a zâmbit.

L-am privit în ochi şi l-am întrebat – De ce noi?

Pentru prima şi ultima oară mi-a vorbit..

Malchance, a spus şi a dat din umeri. Nu îi voi uita vreodată vocea.

S-a aplecat şi mi-a dezlegat picioarele. După atâtea zile îmi amorţiseră şi atunci când m-a săltat de pe scaun am simţit că o să mă prăbuşesc dacă îmi dă drumul. Dar el nu m-a lăsat să cad şi m-a purtat prin cameră, iar atunci mi-am dat seama că venise timpul să mor şi gândul ăsta a fost cel mai frumos dintre toate, dar mă înşelasem, căci m-a lepădat cu grijă pe o masă şi a plecat din cameră. Am încercat fără vlagă să-mi mişc picioarele şi parcă au zvâcnit şi atunci am simţit pentru prima oară după atâtea zile o undă de speranţă şi mi-am dat seama că nu voiam încă să mor. Apoi s-a întors în cameră şi s-a apropiat de mine şi am închis ochii, i-am simţit răsuflarea şi am strâns şi mai tare pleoapele. Dintr-odată am auzit bufnituri şi voci, a răsunat o împuşcătură şi am simţit ceva moale pe buze. Fără să mă gândesc, am deschis gura şi limba a lipăit bucăţelele de carne. Mâini viguroase m-au ridicat şi vocile m-au făcut să deschid ochii. Poliţişti în haine gri. Lângă masa era prăbuşit un trup întunecat. Fusese împuşcat în cap. Creierul era împrăştiat pe duşumeaua murdară. O parte din el. Poliţiştii gesticulau şi vorbeau cu mine, dar eu nu le răspundeam, doar mă uitam la feţele lor şi zâmbeam, iar ei nu înţelegeau şi spuneau că sunt în stare de şoc. Apoi m-au luat de acolo şi m-au dus la spital. Am stat câteva zile internat, timp în care mi-au făcut tot felul de analize. Au spus că fizic sunt sănătos, doar deshidratat, nimic dramatic. Într-o zi a venit la mine un medic tânăr, cu ochelari cu rame groase. S-a aşezat pe un scaun lângă pat, m-a privit o clipă în tăcere, apoi şi-a dat jos ochelarii, le-a şters lentilele, i-a pus înapoi pe nas şi mi-a spus că în stomacul meu găsiseră urme de carne de om. Soţia şi fiul meu rămăseseră într-un fel cu mine. Mapete mă hrănise cu ei. L-am ascultat fără să scot un cuvânt. M-am uitat pe geam. Soarele roşu arunca lavă spre ochii oamenilor care alergau în toate părţile, forfotind ca nişte furnici, agitându-se sub îmbrăţişarea fierbinte, trăind. Am închis ochii şi am văzut o mare neagră care-mi vuia în cap şi valurile se izbeau din ce în ce mai puternic de pereţii minţii până când primele crăpături s-au căscat şi printre ele jeturi subţiri de scârnă au ţâşnit spre lumea din afară. M-am aplecat spre doctor şi apoi nu mai ştiu nimic până în momentul în care ceva mi-a înţepat braţul şi m-am prăbuşit înapoi în pat, în timp ce doctorul era purtat pe braţe afară din cameră. Mi-au spus că aproape îl sugrumasem. Aproape.

Nu mi-au făcut nimic. Peste câteva zile mi-au dat drumul şi am plecat acasă. Acasă. Un cuvânt mincinos. Câteva zile nu am dormit decât o oră, două pe noapte. În rest stăteam şi mă uitam pe geam. Apoi, într-o noapte, s-au întors. Soţia şi băiatul meu au venit la mine şi am stat de vorbă, am râs, m-am jucat cu David şi am făcut dragoste cu soţia mea. Peste câteva ore au plecat. A doua zi au trecut iar pe la mine şi de data asta au stat mai puţin. În fiecare zi au stat din ce în ce mai puţin, până când, într-o zi, nu au mai venit deloc. Am stat şi i-am aşteptat zi după zi şi ei nu au mai venit. Eram din nou singur. Peste câteva zile m-am dus acasă la Oscar. Era seară şi l-am găsit acasă. Nu mai vorbisem cu el de când mă întorsesem, deşi mă sunase de câteva ori, odată şi venise la mine la uşă, dar nu i-am deschis.

M-a îmbrăţişat şi am intrat în casă. Era singur. Mi-a oferit ceva de băut, dar am refuzat. A început să se jeluiască, să-mi spună ce rău îi pare, că nu trebuia să insiste, că să-l iert, că nu mai doarme noaptea, chestii din astea. L-am ascultat, am dat din cap şi i-am spus să stea liniştit, asta e viaţa. Apoi i-am cerut acel pahar. S-a dus la bar să pregătească băuturile şi eu m-am apropiat de el. În timp ce punea cuburile în pahare şi pălăvrăgea vesel, de parcă tristeţea i se topea odată cu gheaţă, l-am mângâiat uşor pe obraz. A tăcut brusc şi s-a întors spre mine cu ochii căscaţi. Te iert, i-am şoptit blând, apoi l-am sugrumat.

Nicio reacţie din partea Flaviei. Femeia mă priveşte în continuare ca şi când nici n-aş fi în faţa ei. Un fior îmi scutură ceafa.

Vezi tu, atunci când am înghiţit acea mică parte din creierul lui Charles am avut o senzaţie aparte, ceva ce nu mai trăisem până atunci. A fost rău şi a fost bine în acelaşi timp. Cred că, într-un fel, mi-a plăcut, a avut un gust bun. Într-o noapte, pe când eram în spital, a venit la mine. A intrat pe geam şi a stat la capul patului, privindu-mă. Tăcea şi se uita la mine cu ochii lui străbătuţi de vinişoare roşii. Dimineaţa a plecat.

După ce soţia şi copilul meu au plecat şi ei, mi-am dat seama că pot învinge singurătatea, că există o cale prin care îmi pot umple nopţile şi zilelele cu oameni care să-mi fie aproape. Oameni care să facă parte din mine.

L-am tăiat pe Oscar în bucăţi şi l-am dus acasă într-un sac. Mi-a luat două săptămâni să reuşesc să-l mănânc pe tot. Doar oasele, părul, unghiile şi dinţii au rămas. I-am îngropat rămăşiţele, apoi am aşteptat. După o vreme a început să vină la mine. Nu mai eram singur. Ultimele zile a stat foarte puţin şi am ştiut că urma să-l pierd şi pe el. Atunci ai apărut tu, draga mea. De când te-am văzut prima oară, am ştiut că şi tu eşti singură pe lumea asta, la fel de singură ca mine. M-ai lăsat să intru în casa ta, în viaţa ta. Acum, pentru cât timp ne va fi dat, vom fi împreună. Atunci când am dansat şi trupul tău se lăsase moale în braţele mele, m-ai întrebat – De ce? Şi eu ţi-am şoptit înapoi – Malchance. Nu ştiu dacă poate exista cu adevărat un alt răspuns mai bun.

O şuviţă de păr i-a căzut pe ochi. Mă întind şi o îndepărtez uşor, apoi îi mângâi pielea rece a obrazului şi îi zâmbesc, dar buzele vineţii rămân nemişcate şi ochii ei larg căscaţi mă urmăresc cum mă aplec şi deschid geanta din care scot un cuţit cu lama lungă.

Despre Radu GĂVAN

Radu GĂVAN a scris 10 articole în Revista de suspans.

Radu Găvan s-a născut la 29 decembrie 1978, în Bucureşti. A publicat povestiri în Revista de Cultură Familia și Arts United. Este autorul romanului Exorcizat, apărut în noiembrie la editura Herg Benet. Locuieşte în Bucureşti, este căsătorit, are un băieţel.

Print Friendly

2 Comentarii

  1. <> spune Duccio Demetrio, scriitor italian intr-o traducere nu foarte profesionala ca a mea.

    Malchance, ne trimite intr-o realitate pe cat de trista, pe atat de adevarata: singuratatea! O tema fundamentala as spune, vis-a-vis de omul modern, atat de frumos in afara si atat de sarac inauntru, dar cu aceeasi soarta; de a fi singur la un moment dat!
    Cine nu si-a pus intrebarea in fata in oglinzii: cine sunt? Foarte frumoasa expunere a ,,lumii oamenilor singuri”
    Sunt incantata! Expresii care imi plac foarte mult, pline de substanta si de o intelegere profunda a acelor lucruri aparent banale. Felicitari domnule Radu Gavan!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *