Magnolii

Simt cum degetele îmi ating ușor obrazul încercând parcă să-ncropească un gest de tandrețe. N-am primit niciodată din partea ei așa ceva, cu atât mai puțin mă așteptam la el acum. Îmi oprisem respirația, mi-e frică să o ating, totuși, ușor îi ridic bărbia cu două degete obligând-o să mă privească-n ochi. Încearcă să-și plece capul, să-mi evite privirile schițând chiar un gest de-ndepărtare. Doar n-o s-o pierd tocmai acum?!

― Mergem să le spunem magnoliilor bună seara?

Nu-mi răspunde, în schimb îi simt tremurul abia perceptibil, ochii parcă încep să i se împăinjenească. Este singura frază care-mi vine-n minte și mă agăț cu disperare de ea, este liantul care-mi dă cât de cât speranță.

― Cu tine vorbesc – și-i cuprind mijlocul. Spune-mi, mergem să le spunem magnoliilor bună seara?

Ochii albaștri cu reflexe de verde crud încearcă timid să-mi cuprindă chipul și este pentru prima oară când mă privește cu adevărat. Nu știu, nu-mi dau seama pe moment, dar parcă niciodată n-am trăit senzația de apropiere mai intens ca acum. De cele mai multe ori, lungile noastre plimbări prin parcuri se rezumau doar la un continuu monolog din partea mea și rar, foarte rar îmi mai arunca și ea câte un „da” sau „nu” de strictă necesitate, iar dorința mea de a o antrena în lungi discuții, de cele mai multe ori eșua într-un lamentabil dialog. Aproape nu realizam acea trecere de la un subtil dialog la un monolog banal al meu și, privind-o pe furiș, mă întrebam deseori: oare cum se declină „Sfinx” la feminin?


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Spectacolele văzute împreună, comentate, analizate, privite din unghiuri diferite erau singura mea satisfacție: abia atunci reușeam să aflu cum gândește, ce gândește cu adevărat, aveam ocazia să-i testez puterea de recepție și înțelegere, ba uneori mă dezarma ușor cu argumente convingătoare asupra regiei, originalității decorurilor, al puterii de trăire a oricărui rol. Dar cât de rare erau aceste comentarii!

Mi-amintesc, o singură dată o văzusem așa cum nici prin gând nu mi-ar fi trecut c-o pot vedea. Parcă fiecare mușchi al feței, căutând o relaxare binemeritată, o destindere, o găsise atunci când cu un rictus abia perceptibil apărut în colțul gurii se aplecase spre mine și-mi  șopti: „Superb! Într-adevăr, superb!”

Doream să trăiesc și să opresc această clipă și, încurajat, îi atinsesem degetele. Ciudat: de data acesta nu-i era prezentă rigiditatea, niciun gest de-mpotrivire nu mă respinsese, ba mai mult, se-ntoarse spre mine și, cu o față radioasă, îmi spuse:

― Observi? De nouăsprezece ori se repetă aceeași temă fără a o varia prea mult. Parcă-i compusă pe aceeași sau pentru aceeași coardă!

Se interpreta „Boleroul” lui Maurice Ravel, iar noua mea descoperire mă uimise: n-avusesem unde și când să-i testez receptivitatea, pasiunea pentru muzică. La fel cum mă uimise schimbarea ei în fața magnoliilor. Ciudat cât de mult se putea transforma în prezența lor! Parcă nu mai era ea! De la zâmbet la râsu-i cristalin nu era decât un pas, și-l făcea atât de ușor!

― Cât de mult mă bucur c-au înflorit! Le vezi? Doamne, cât de bine mă simt!

Le vedeam, cum să nu le văd, dar nu-nțelegeam ce anume îi declanșa acea stare exuberantă, alteori atât de greu exteriorizată. Ce acționa asupra ei: verdele crud al parcului, imaculatele flori ale magnoliilor? Ajungeam acasă și, febril, căutam prin dicționare, cărți despre plante, încercam să aflu vreun efect terapeutic al magnoliilor. Erau sau nu energizante, influențau sau nu starea de moment, acționau sau nu direct asupra psihicului uman? Nu reușisem însă să aflu nimic, în afara faptului că sunt pur decorative. Nu, nu aici este cheia, în altă parte trebuie căutat, pentru că ceea ce eu nu izbuteam reușeau magnoliile.

„Doamne, dacă mi-ai vorbi, fată dragă. Înțelegi, chiar am început să țin la tine, dar cum să-ți spun oare? Mă pot aștepta la orice din partea ta, parcă neprevăzutul mă pândește la fiecare pas. Te țin aproape, în brațe, de câteva minute, și crede-mă, îmi vine ideea să te sărut. Oare cum vei reacționa? Numai gândul că-mi vei scăpa din brațe mă anihilează, mă paralizează chiar. Vei avea oare aceeași reacție ca la deschiderea pachetului, mă vei pălmui, te vei ascunde, ce vei face oare?”

Nu mă așteptasem ca o biată păpușă să-i poată declanșa acea stare de tremur și plâns convulsiv. Abia scoasă din cutie, păpușa zăcea după câteva secunde inertă, în colțul opus al încăperii.

― Orice, numai păpuși nu, înțelegi? Numai păpuși nu – îmi strigase, fugind în cealaltă cameră. Garoafele erau pe masă alături de discul lui Vivaldi, iar eu, confuz, neînțelegându-i revolta asupra bietei păpuși, plânsu-i convulsiv, fuga, rămăsesem perplex.

„Se pare că, involuntar, am călcat pe-un teren minat”, gândisem.

Era ziua ei, i-o oferisem cu cea mai mare dragoste. Oare unde greșisem? O surprinsesem de-atâtea ori în fața magazinelor cu jucării, când, oprindu-se o clipă, privea în treacăt, apoi grăbea pasul. „Ce bine când ne mai simțim copii”, gândisem atunci considerând că este o copilărie prelungită. Acum ce se-ntâmplase?

Și cât o căutasem! Cât de greu m-am decis! Vânzătoarea, o femeie trecută de prima tinerețe, cu formele-i rubensiene, se deplasa încet, dar dornică să mă ajute, îmi așezase-n față toate tipurile și modelele pe care le avea.

― De ce n-o luați pe-aceasta? Uitați-vă ce ochi are, ca două boabe de cafea, nu alta!

Alesesem însă o blonduță cu ochii viorii și părul ca spicul copt care-mi păruse că seamănă Laurei.

― O iau pe-aceasta, mă decisesem în sfârșit.

― Cum doriți.

Iar acum ,,blonduța’’ mea stătea într-un colț de încăpere, eu căutând un mijloc de-mpăcare. O singură frază îmi veni în minte:

― Mergem să le spunem magnoliilor bună seara?

Îmi apropiasem ușor buzele de părul ei și, sărutându-l fugar, așteptam parcă o încuviințare. Mă privea, în sfârșit mă privea și parcă o făcea cu alți ochi de până acum, parcă acum mă vedea pentru prima oară. Îi așezasem încet pardesiul pe umeri și, zâmbindu-i, o luasem de mână.

*

― Formidabil, dom’le, e neschimbată! Așa cum o știu de-atâția ani. Ce mai faci, fetiță dragă?

Acestea-i fuseseră primele cuvinte pe care mi le adresase. Oare după câți ani? Cincisprezece, douăzeci? Oare ce-i voi spune după douăzeci de ani, cu ce ochi mă va privi, sub ce reflector să mă așez? Cum va trebui să-mi cadă lumina: din față, din profil? Care imagine mă va avantaja mai mult, cum să mă-nfățișez înainte-ți? M-ai luat cam pe nepregătite, nu știam că vei veni. Cum să-mi camuflez firele argintii care-mi „îmbogățesc” tâmplele, cum să-mi ascund ridurile? Nu, nu cele faciale pe care le vei observa oricum. Vorbeam de cele care s-au încrustat adânc în psihicul meu. Cum le pot ascunde și, oare, de ce ai venit acum? O simplă trecere prin T… sau de ce ai venit? Dacă stau și mă gândesc bine, ultima dată la fel te văzusem, fugitiv, între două trenuri, pe-o bancă-n gară mă-ntrebaseși:

― Și ce mai faci, tu, fetiță scumpă?

Am fost dură, recunosc, atunci am fost dură, dar n-ai sesizat nimic. N-ai înțeles nici ironia fină, nici reproșul. Mi-ai luat răspunsul ca pe-o banală frază. Mi-ai zâmbit chiar:

― O aștept pe Adelina.

― Și crezi c-o să vină?

― Nu știu, dar o aștept.

O strigasem de-atâtea ori în trecuta-ți prezență, tu zâmbeai și-ncercai să mă ajuți s-o găsesc:

― Vezi, nu-i după fotoliu? Sau s-a ascuns în baie, ia vezi?

O căutam febril, alergam dintr-o cameră într-alta, o strigam, cotrobăiam în debara deranjându-i mamei rafturile până când o descopeream într-un colț uitat din camera mea, stând cu capul plecat, cu brațele inerte.

― Cine te-a supărat, de ce plângi, Adelina?

― Tu când ai aruncat-o acolo, îmi striga mama din bucătărie.

Nu mai ziceam nimic și o luam în brațe, începeam s-o sărut, să plâng cu ea dacă plângea, să râd cu ea dacă râdea sau să nu mai zic nimic, în gând să-i cer iertare.

― Hai, ia-o de acolo și treci la masă.

― Adelina nu mănâncă azi decât pâine prăjită și ceai, decretam eu ca un veritabil discipol al lui Hipocrate.

O luam totuși la masă și o țineam lângă mine, până când, ba cu rugăminți, ba cu amenințări, reușeam să mănânc toată supa cu tăiței și spanacul.

― De ce și spanac?

― Numai așa te faci mare, declaraseși convingător și autoritar.

Mâncam doar așa, ca să mă fac odată mare, nu că mi-ar fi plăcut extraordinar de mult spanacul. Vezi, vezi ce mare m-am făcut, chiar ai ochi să vezi? Nu mă privi așa, m-am așezat sub un reflector prea puternic, nu-mi cade bine lumina asta, arată tot, scoate tot. Trebuie numai să știi „să vezi”, nu doar să privești, să fii în stare să „vezi”. De ce mă privești așa?

Intrasem cu ceștile aburind și aroma cafelei se răspândise în toată camera. Te invitasem:

― Hai, servește-te, n-o lăsa să se răcească.

― Nu-mi place cafeaua fierbinte.

Nu, nu știam. Lipsisem sau lipsiseși (oare cum este mai bine spus, cum sună mai adevărat?) la lecția aceasta. La fel cum nu știam că preferi mâncarea de gutui, că nu-ți plac supele, că-ți plac în schimb strugurii târzii.

Venise, cred, timpul să învăț toate acestea, și când oare? Trebuia așadar să învăț ceea ce nu înțelesesem atunci în anii (cât de îndepărtați erau acum de mine!) copilăriei, operațiile cu cifra trei: trei scaune, trei cești, trei lingurițe, trei pahare. Cifră cu valoare de simbol, valoare de mister pentru mine, nu-i găseam atunci verosimilul, încercam s-o aduc între celelalte cifre descoperindu-i valoarea reală. Așadar, cum se adună cu trei, cum se împarte la trei? Crede-mă, știam cu doi, cinci, nouă, cincisprezece, douăzeci, dar nu-nțelegeam atunci operațiile cu cifra trei. Erau acei ani când, de cele mai multe ori, în catalogul clasei, în dreptul numelui meu, inițiala și profesiunea tatălui meu își făceau foarte greu apariția. Uitam de fiecare dată s-o întreb pe mama unde și ce lucrează tatăl meu, rugând-o pe doamna învățătoare să mă mai păsuiască o zi.

― Da’ tu nu știi chiar nimic? mă-ntreba ea furioasă.

― Să-ntreb pe mama și, credeți-mă, vă spun mâine.

Acel „mâine” se finalizase azi când, ciudat, într-un moment de tandrețe paternă, îmi mângâiaseși obrazul.

― De ce nu vrei să-mi vorbești?

Dar oare nu-ți vorbesc? Nu „auzi”, nici nu „vezi”? Până acum n-ai auzit chiar nimic din ce ți-am spus? Sau, știu eu? Poate ai și tu dreptate. M-am obișnuit să vorbesc în gând, da, cât de mult am vorbit în gând: de la poveștile pe care mi le spuneam, la dialogurile cu ceilalți copii de vârsta mea, toate erau doar în gând. Ai să-mi spui că-mi era bogată imaginația; nu, nu prea cred, dar nu mă puteam alătura vreunui grup de copii, parcă nu erau ca mine, aveau ceva ce eu n-aveam, sau eu aveam ce n-aveau ei, nu reușisem să aflu. Cert este însă că eu nu știam operațiile cu cifra trei, nu mă puteam alătura lor, eram oricum în inferioritate numerică familială și asta crea parcă un zid între ei și mine, un zid care devenea parcă tot mai înalt. Era un complex care mă ținea așa, mai în afară de orice grup. Și totuși, într-o zi simțisem o mână cuprinzându-mi degetele:

― Vrei să-ți arăt niște nuferi care cresc în pom?

Îl priveam mirată, dar Andrei, băiatul vecinilor noștri, nu-mi dăduse răgaz să-i răspund, că mă și luase de mână, trăgându-mă după el în parcul din apropierea casei.

― Uite-i, îi vezi?

Erau câțiva copaci înalți, plini de flori mari, albe, dar numai a nuferi nu semănau.

― Unde vezi tu nuferi?

― Ei, nu sunt chiar nuferi, dar nu vezi ce flori mari au? Li se spune magnolii, înfloresc înainte de a înfrunzi, continuase el.

Le privisem mult în ziua aceea, Andrei se urcase și-mi culesese o floare, iar eu rămăsesem așa, cu ea în mână, minute-n șir.

― Așa-i că-i frumoasă, mă întrebă el. I-ai putea compara cu ceva anume albul?

Nu găsisem nimic pe moment, dar eram fascinată de petalele acelea albe la exterior, spre bază cu o dungă palid purpurie. Parcă mi-ar fi spus că acolo își au inima, viața lor acolo pulsează intens.

― De ce înfloresc înainte de a înfrunzi, Andrei?

― Știu eu? Poate că mai întâi deschid ochii și, dacă le place, rămân, dacă nu…

― Uite, asta abia acum înflorește! Vezi, nu-i la fel ca florile din centrul parcului, are frunzele foarte mari. Întâi înfrunzește și apoi înflorește, dar are nevoie de foarte multă atenție, este foarte sensibilă. Grindina sau înghețurile târzii o pot distruge.

„Deci multă căldură”, gândisem.

― Uite una acolo îmbobocită! – și mă ruga din priviri să-l urmez.

Veneam de atunci aproape-n fiecare zi în parc să vedem magnoliile.

― Auzi, Andrei, parcă am fi doi grădinari care-și urmăresc răsadurile – și izbucneam amândoi în râs.

Fusese primul pas, prima apropiere către un copil. Mă lua de-atunci cu el în grupul de copii și doamne. Câte năzbâtii mai făceam! Primăvara însă nimic nu ne mai oprea și parcă din priviri îi prindeam gândul:

― Mergem? – și-o luam la fugă, alergam prin tot parcul și număram:

― Sunt unsprezece.

― Ba douăsprezece și una pe aleea din stânga, ai trecut pe lângă ea.

― Ba nu, că aia-i numai îmbobocită.

― Hai să vezi c-a înflorit, n-ai văzut-o tu!

Și uite așa cu „ba nu”, „ba da” străbăteam parcul, ne luam la întrecere cine ajunge primul la magnolia cu toate florile deschise. „Defectul” acesta mi-a rămas de-atunci, din anii când Andrei mă mai necăjea cu „ba nu, ba da”. Trec și-acum aproape-n fiecare zi prin parc, iar starea de siguranță, de liniște sufletească pe care mi-o transmit magnoliile mă face să mă simt alt om. Nu știu, este o întoarcere-n timp la copilărie, la izul acela primăvăratic, ce-mi inundă parcă ființa, sau amintirea primei apropieri de cei de vârsta mea… nu știu… nu reușesc să fac partajul.

Îți privesc părul, încerc să găsesc un fir, unul singur care mai poartă culoarea inițială, dar albul care mi se înfățișează îmi demonstrează că timpul n-a stat degeaba. Crede-mă, în privința asta simt că te ajung din urmă. Mă surprind de-atâtea ori privindu-mi chipul în oglindă și mă-ntreb cum de nu observă Sergiu nimic sau poate că nu vrea să-mi spună, dar simt că vârsta începe să-și spună cuvântul. E cumplit, crede-mă, e cumplit să-ți dai seama că „mâine” a devenit „azi”, iar „azi” a fost totuși „ieri”. Zâmbești? Da, am îmbătrânit, am îmbătrânit așteptându-te, așteptându-mi copilăria: știam că va veni, nu că va trece…

„― Da, onorată Instanță, și voi fi foarte scurt: așadar un cuier din fier forjat, două volume ale «Dicționarului Enciclopedic Român», un clește de spart nuci, o păpușă mecanică, o măsuță…”

Fraza care mi-a revenit în minte atât de des, aproape obsesiv, am analizat-o cât s-a putut mai bine în luni și ani, în anii care au trecut chinuindu-mă să-nvăț operațiile cu cifra trei și tot de două mă loveam (vezi, involuntar am schimbat și genul, da, de două mă loveam). La fel cum îmi loveam fruntea de suprafața rece a vitrinelor de unde oricând îmi putea zâmbi o Adelină.

― Hai mai repede, nu te mai opri atâta! Ce Dumnezeu tot faci? mă apostrofa mama.

― Stai mai încet c-am obosit, mințeam eu, doar-doar o mai puteam zări pe Adelina. Da, pot spune c-am obosit; parcă și tu-mi spuseseși odată c-ai obosit. Vezi, cu toate că se spune că-ți semăn, ne deosebim foarte mult. Și eu am obosit, crede-mă, am obosit cumplit, dar nu umblând, ci așteptând. Oboseala mea e… statică, pe lângă mine se trece, diferența-i foarte mare între a trece pe lângă ceva sau cineva și a simți că se trece pe lângă tine. De fapt, tu ai trecut pe lângă mine într-o zi însorită de toamnă, în plin centrul din T… Eram de-o șchioapă atunci, în anii când doamna învățătoare aștepta răbdătoare să-i aduc în sfârșit scrise pe o bucată de hârtie inițiala numelui și profesia tatălui. Aș fi putut să te opresc atunci, aș fi motivat cu banala întrebare: „Spune-mi unde lucrezi ca să-i spun doamnei învățătoare”, dar mintea mea de copil a avut un lapsus sau o întoarcere-n timp.

„― … două volume ale «Dicționarului Enciclopedic Român», un cuier din fier forjat, o măsuță, o păpușă mecanică în valoare de…”, care, crede-mă, m-a paralizat parcă în plină stradă și n-am făcut altceva decât să mă-ntorc și să mă uit lung după tine. Mulți ani m-a urmărit imaginea aceea a depărtării tale, te făceai tot mai mic, da, în ochii mei te făceai tot mai mic, mulțimea străzii te-nghițise parcă și din când în când îți mai zăream părul cărunt, până când ai dispărut cu totul din câmpul meu vizual. Observi? Îți vorbesc la trecut cu toate că întoarcerile-n timp mă obosesc cumplit. N-am trăit niciodată real și intens prezentul, ci doar trecutul. Pentru mine valoarea prezentului crește, se accentuează numai când devine trecut. Îți spun sincer, intensitatea trăirii trecutului este mult, mult peste valoarea trăirii prezentului. Nu mi-am putut explica niciodată această stare, nici când mă întorceam cu gândul la sala aceea  cu ferestre și uși înalte. Poate pe moment mintea mea de copil nu a înțeles mare lucru, dar întoarcerile-n timp, chiar obositoare fiind, m-au făcut să gândesc altfel, să văd lumea cu alți ochi. Nu, nu știi că-n ziua aceea cu iz de toporași și liliac scăpasem pentru o secundă din mâna sigură a bunicii și că mă amestecasem printre cei care intrau în sală. Știam că acolo intraseși tu, intrase mama și cam demult. Mă învârtisem de colo-colo prin fața ușii neînțelegând de ce trebuia să stau eu afară. Intrasem totuși timid, mă lipisem de un perete și rămăsesem așa, cu privirile agățate de „rochiile” alea negre. De ce nu mi-ați spus că aici este teatru, de ce egoismul vostru nu mă lăsa să văd și eu piesa? Cât de mult vă certasem în gând pentru lipsa voastră de-acasă din ultimele luni! Aha, așa, deci aici veneați… și fără mine. Nu înțelegeam prea mult atunci, parcă se vorbea într-o limbă necunoscută mie, dar ți-am spus, întoarcerile-n timp m-au făcut să împart firul în patru, în șase, în opt, să iau ceea ce cred eu de cuviință și să-mpletesc imagini trecute, prezente, care se pare că dau realul piesei pe care eu nu o prea înțelegeam.

― Ați luat la cunoștință inventarul, acum vă rog să semnați și să dați curs procedurii – ți se adresase bărbatul din mijloc.

― Nu pot să semnez nimic, d-nule președinte. Refuz să semnez un inventar incomplet, din care au fost omise obiecte existente în casă, obiecte care nici măcar n-au fost evaluate. Nu este un partaj echitabil, d-nule președinte.

― Aveți aceste obiecte existente în casă pe care doriți să le adăugați prezentului inventar.

― Bine-nțeles – și zâmbetul tău jovial, insinuant, dezarmant chiar, îl zărisem pentru o clipă.

― Vă rog să le numiți pentru a fi incluse aici și să semnați.

― Da, onorată Instanță, și voi fi foarte scurt: o măsuță de televizor, două volume ale „Dicționarului Enciclopedic Român”, un cuier din fier forjat, un clește de spart nuci, o păpușă mecanică un suport de flori… – adăugaseși tu.

― Atât?

― Da, domnule președinte.

De ce i te adresai tu cu „domnule președinte” bărbatului în rochie neagră nu înțelesesem atunci, dar acolo era vorba de Adelina, de Adelina mea pe care o primisem în dar de la tine când te-ntorseseși odată dintr-o delegație.

― Îți place? mă întrebaseși.

― Pot să dorm cu ea? te-ntrebasem la rându-mi.

― Faci cum vrei tu, doar e a ta.

Da, e a mea, așa ai spus atunci, acum ce căuta ea aici și de ce nu mă lăsase bunica să intru. Trebuia s-o aducem și pe Adelina?

M-am apropiat de mama și am tras-o de mână.

― Trebuia să venim cu Adelina, mamă?

― Ce cauți tu aici? De ce n-ai stat afară? și, luându-mă de mână, a întredeschis ușa.

Am simțit degetele slabe și reci ale bunicii trăgându-mă după ea în stradă.

― Ți-am spus să stai cu mine, când Dumnezeu ai intrat?

Traversaserăm în parcul din apropiere și ne opriserăm în fața leagănului care altădată îmi plăcea atât de mult.

― Poftim, poți să te zbenguiești cât dorești acum, dar nu în sală.

― Nu eu m-am jucat acolo, i-am răspuns printre lacrimi. S-au legat de Adelina, dar nu le-am spus nimic, de ce mă cerți?

Nu, n-ai mai venit de-atunci, de fapt mă obișnuisem cu absența ta. Adormeam foarte târziu în fiecare seară, mi se spunea că ești plecat în delegație și nu știu cum se făcea, dar trenul tău avea mereu întârziere. Dimineața, însă, ochii înroșiți ai mamei poate de plâns, poate de nesomn îmi demonstrau altceva. Nu te-am mai văzut decât o singură dată, nu te-am întrebat și nu te voi întreba de ce „ale noastre” deveniseră „ale tale” și „ale mele”? Pe Adelina o lăsasem într-o noapte să cadă de la înălțimea etajului patru, iar imaginea rochiilor negre din sala cu ferestre înalte a persistat mult timp. Mult, mult timp n-am mai suportat în preajmă vreo păpușă, cu toate că auzeam deseori rudele vorbind: „Doamne, parcă n-ar fi fetiță! Dar uite ce păpușă frumoasă ți-a adus tanti Coca!”

Tanti Coca era tanti Coca, eu eram eu, iar pe Adelina nu putea să mi-o mai aducă nimeni. Sau știu eu? Poate am fost prea dură cu Sergiu! Gestul lui nevinovat a găsit la mine o interpretare neverosimilă, am încercat să-l împac un pic, i-am atins ușor obrazul, i-l simțeam fin, grimasa caracteristic masculină însă m-a speriat. Mi-am retras repede mâna, doream să fug, să dispar, să mă fac nevăzută în acele clipe. Crede-mă, trebuie să mă rup de imaginea ta, de acea cifră trei. Nu, nu mai am nevoie de trei, se pare că acum doliul îmi va fi prielnic și cred că, dacă mai stau mult aici, va trece și el pe lângă mine. N-o să mai știu adunarea, înmulțirea cu doi, da, trebuie să fac ceva, să… da…

― Ce faci, unde pleci?

Stau de aproape douăzeci de minute în bucătărie cu pardesiul pe mine și… Da, deci oare cât ai spus tu? Două sute de lei, parcă, nu, așa spuseseși.

― Îți eram datoare, ia-i, te rog!

― Ce sunt banii aceștia? Cu ce-mi erai tu datoare?

― Sunt banii pentru Adelina. Ai uitat-o pe Adelina? Nu-ți spune nimic numele acesta : A-D-E-L-I-N-A?

Am închis ușa și nu mai știu cui: ție, Adelinei? Dar crede-mă, trebuie să mă rup de imaginea asta care a persistat prea mult timp, am trăit prea mult în trecut, se pare că-mi scapă prezentul printre degete.

*

― Știam că vei veni, înțelegi? Știam.

― N-aveai de unde ști.

― E singurul loc unde devii și te simți TU, înțelegi? Singurul. De trei zile vin aici, de trei zile-mi spun că nu le vei lăsa să dispară toate.

Îi simt degetele strângându-mi-le ușor, atingându-mi fugar obrazul.

― Hai să-ți arăt, cred că sunt ultimele care mai rezistă pe ram.

Da, magnolia, magnolia aceea albă, singura și ultima verigă a copilăriei mele, rezistă încă.

Nicolette-Orghidan

Despre Nicolette ORGHIDAN

Nicolette ORGHIDAN a scris 7 articole în Revista de suspans.

Magdalena ORGHIDAN este de profesie fizioterapeut. În  1989 a luat Premiul I al revistei ,,ASTRA "; în 1992,  Premiul I al cotidianului ,,Gazeta de Transilvania"; în 1993, Premiul  Inspectoratului de Cultură al județului Teleorman ediția a VI-a a Concursului de literatură ,,Marin Preda" şi Premiul revistei ,,Literatorul"; în 2005, Premiul special al Consiliului Culturii - ,,Mihai Eminescu"; în 2012, premiul  II  la ,,Concursul Naţional de Literatură ,,Bogdania". A publicat în revistele ,,Astra", ..Literatorul", ,,Gazeta de Transilvania", ,,Armonii Culturale" etc.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *