Îngeri sălbatici (5)

„Fetele m-au învăluit cu braţele lor şi m-au condus către patul cu baldachin. Aimee m-a împins pe pat şi, sprijinindu-se în cotul stâng, s-a ridicat deasupra mea. Mâna dreaptă îmi desfăcea deja nasturii cămăşii.

Am privit-o speriat şi am vrut să-i opresc mâinile, dar abia atunci m-am prins că Odette şi Ryna îmi imobilizaseră braţele.

Ryna îmi zâmbi cu seninătate şi-mi dădu să muşc dintr-un picior de gâscă. De partea cealaltă, mă aştepta Odette cu paharul de vin roşu.

Presiunea sărutului Aimeii pe claviculă îmi produse un spasm violent. Am privit-o pe jumătate speriat, pe jumătate ameninţător, iar ea a rămas locului, aşteptând supusă.

M-am uitat la fete şi am constatat că şi ele aşteptau o reacţie din partea mea.

― Nu ţi-e sete, regele meu?… întrebă Odette, spărgând tăcerea.

Am încuviinţat timid şi ea mi-a dus paharul spre buze. În timp ce beam, am simţit cum Aimee îmi dezveleşte pieptul, înlăturând cămaşa.

De data asta, n-am mai avut timp să răspund. Fata şi-a trecut mâna peste pieptul meu, iar Ryna mi-a sărutat gâtul. Odette mă forţa să beau mai departe.

Erau nebune? Credeam o să leşin acolo, şi nu de dorinţă, ci sufocat, înecat.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Mi-am smuls braţul din partea Rynei şi am înlăturat paharul, vărsându-l pe jumătate peste noi, pe cearceafurile cafenii, pe rochia cea galbenă a Odettei care a ţipat. Aimee mi-a prins faţa între palmele ei şi, străpungându-mi privirea cu ochii cei verzi, a şoptit cu o furie stăpânită:

― Ai încredere în mine, regele meu.

Odette a luat paharul căzut între trupurile noastre şi l-a aruncat înspre căminul în care ardeau mocnit câteva vreascuri.

― Îmi pare rău, am şoptit pe un ton surd.

Odette m-a privit dojenitor, apoi drept pedeapsă m-a muşcat de lobul urechii. Mă uimea faptul că niciuna din ele nu mă săruta pe buze; începeam să cred că Flavian le ţinuse o lecţie înainte de a le trimite la mine.

Ryna şi Odette coborâră din pat şi începură de deguste din bunătăţile de pe mese, închinându-mi fiecare îmbucătură.

Întinsă pe o parte, la picioarele mele, Aimee îmi permitea să descopăr toată senzualitatea sânilor ei. Se prefăcea absentă, pe când îşi decojea portocala pe care o luase din coşuleţul de pe masă, dar era conştientă că o admir.

S-a târât spre mine ca o felină şi strecurându-şi portocala în decolteu, mă studie cu calm, netezindu-mi părul.

― Ia ce doreşti. Toate sunt ale tale azi.

Văzând că gestul meu întârzie să apară, zâmbi cu tristeţe şi scoţându-şi portocala, o desfăcu şi-mi dădu o felie. Apoi, se aplecă să mă sărute, dar se opri imediat şi se feri într-o parte când fetele se întoarseră în aşternut.

*

Odette a schimbat o privire cu Ryna, apoi şi-a ridicat rochia până în dreptul şoldurilor, dezvăluindu-mi feminitatea ei. În clipa aceea, mâinile Rynei mi-au acoperit ochii cu o eşarfă, pe care mi-a legat-o strâns la ceafă.

Am pipăit materialul şi am încercat să mi-o dau jos, dar în timp ce Odette îmi prindea încheieturile, împiedicându-mă, am constatat că pânza era foarte subţire şi puteam să văd perfect prin ea.

Fata s-a întins în pat, lipindu-se de trupul meu. Pielea ei mătăsoasă şi fierbinte mă făcu să tremur uşor. Imediat, am simţit genunchiul Rynei urcând pe şoldul meu drept şi aruncând o privire spre ea, am văzut că o imitase pe Odette.

Practic, mă găseam pe jumătate dezbrăcat, între două femei mai mult decât goale şi în afara obrajilor ce-mi ardeau, corpul meu nu avea nicio reacţie.

Dar uitasem de Aimee. Palma ei îmi mângâia fin pielea şi desigur că dacă aş fi fost un om simplu, acel gest mi-ar fi produs valuri de plăcere, imposibil de suportat.

Dacă nu mă făcea să simt dorinţă, cel puţin mă liniştea. Însă nu era răspunsul dorit de Aimee. Degetele ei au accentuat dezmierdarea, iar acel frecuş mi-a intensificat respiraţia şi chiar îmi plăcea.

Probabil că fata era obişnuită ca totul să meargă mai rapid, căci doar fiind bărbat, trebuia să fiu mai nerăbdător decât ea, dar cu mine era mai greu. De fapt, era cu neputinţă.

Dintr-odată, i-am simţit mâinile desfăcându-mi nasturii pantalonilor.

― Aimee! Ce faci?… am întrebat-o cu un amestec de indignare cu teamă.

Dar ea m-a dezbrăcat, cu nonşalanţă, de parcă nu mi-ar fi auzit protestele. Eram gol cum nu fusesem decât în faţa doicii mele, pe când eram un copilaş.

Am tresărit simţind atingerea degetelor ei pe abdomen. Nu-mi venea să cred că făcuse lucrul acela. Mi-am smuls eşarfa şi am aruncat-o.

Într-adevăr, nu era întâia fiinţă care mă văzuse dezbrăcat, dar era prima care mă atingea în locuri intime. Căci Flor, deşi mă dorea cu adevărat, nu făcuse niciodată ce făceau acum fetele astea.

Mi-am coborât privirea către Aimee şi imaginea ei m-a făcut să înţeleg cât de bizar, decadent şi artificial era totul. Voisem să mă răzbun pe destin, dar de fapt, mă răzbunam pe mine, îmi necinsteam „templul”, cum spunea nenea Galba.

Iar gândul mă ducea la Rufio, care îmi spunea atunci când aduceam vorba despre femei, că trupul meu nu este făcut pentru dragoste, pentru a avea relaţii intime, ci doar ca să slujesc Rymnotech-ului.

Două lacrimi mi-au ţâşnit din ochi şi am suspinat fără să vreau. Ryna mi-a şters lacrima de pe obrazul drept şi mi l-a sărutat uşor. Odette i-a urmat exemplu, cu celălalt obraz, zâmbind cu tristeţe.

― Nu plânge, regele meu…

Am continuat s-o privesc pe Aimee. Ea şi-a ridicat rochia până-n şolduri, asemeni prietenelor ei. şi a îngenuncheat peste coapsele mele.

Apoi, s-a uitat la mine cu o privire senină, neştiind ce să creadă.

*

― Flavian ne-a spus preferinţele tale în materie de amor, spuse ea. Ştim că eşti încă îndurerat de moartea iubitei şi că eşti certat cu iubitul pe care-l ai acum.

M-am încruntat auzind una ca asta. Dar mi-am dat seama urgent că, pentru lumea din afară, acesta era jalnicul adevăr.

Însă numai noi, cei implicaţi, ştiam care era realitatea. O venerasem pe Florenţa. Şi plânsesem prea mult dispariţia ei ca ea să rămână o amintire dragă. Practic, căutasem s-o uit, să şterg acea parte din viaţa mea, căci altfel aş fi înnebunit complet.

Când spiritul lui Flor a intrat în Doryan, i-am pierdut pe amândoi. Lumea mea se prăbuşise iremediabil. Nu mai aveam nimic, deci nici motiv ca să mai trăiesc.

Fiinţa aceasta nouă mă speria şi mă fascina în acelaşi timp. Zile de-a rândul am evitat-o până la respingere; preferam să sufăr singur, în tăcere decât să mă consolez în braţele… fiinţei. Căci dacă aş fi încercat s-o numesc altfel, ar fi sunat ca o jignire, iar eu aş fi fost cel puţin insensibil.

Nu mi-a fost greu să mă îndrăgostesc de ea. Flor şi Doryan nu mai existau pentru mine, doar această fiinţă asexuată, supranaturală. Ea era doar a mea, iar eu nu voiam decât să-i fiu alături până la ultima-mi suflare.

*

Ce m-a uimit şi mă uimeşte încă este faptul că Gina a acceptat totul foarte uşor şi că nu-i este teamă. Că poate să mai vadă în această fiinţă pe cel de care s-a îndrăgostit, deşi el nu mai există.

Poate că e mai lucidă decât mine. Şi poate că Doryan are dreptate şi că eu mă complic prea mult şi inutil.

*

― Noi am crezut că te putem face fericit, să uiţi puţin suferinţa ce te chinuieşte, zise Odette.

― Meriţi să fii fericit, şopti Ryna, aşezându-şi capul pe pieptul meu, sfioasă.

Nu ştiu de ce, dar în clipa aia mi-am dorit s-o sărut. Am preferat să-i mângâi timid obrazul, iar ea îmi zâmbi.

― Mariusz Robert, mă chemă Aimee pe un ton duios. Ryna are dreptate.

M-am uitat în ochii ei frumoşi şi am oftat. Voiam să mă îmbrac, să terminăm jocul acela stupid.

― Spune-mi, continuă ea. Ce trebuie să fac ca să primesc puţină atenţie din partea ta?

― Atenţie? am repetat surprins.

Mă uimea faptul că deşi păreau destul de pricepute în meseria lor, fetele vorbeau atât de îngrijit, de elegant.

― Nu cred că pot oferi asemenea gen de atenţie. Nici măcar în intimitate.

― Aşa? întrebă ea, întristată.

― Flavian ne-a spus ceva despre asta, recunoscu Odette.

Aimee îi făcu semn să tacă.

― Mai spune-mi, încuviinţă ea. Trebuie să fie ceva care să-ţi încânte simţurile. Trebuie doar să ne spui.

― Suntem aici să te iubim, zise Odette.

― Dacă te uşurează sufleteşte, află că n-am primit banii lui Flavian, murmură Ryna. Când ne-a povestit despre tine, am vrut să te cunoaştem, iar când te-am văzut, am vrut… să fim ale tale.

Şi-a ridicat faţa spre mine şi am văzut lacrimile din ochii ei căprui. Era sinceră, deşi părea incredibil.

― Nimic nu mi-a încântat simţurile până acum, am rostit cu un strop de jenă.

― N-nu… Tu nu te-ai excitat niciodată? se sperie Aimee.

Am îndepărtat-o uşor pe Ryna şi m-am tras spre marginea patului, în timp ce-mi închideam nasturii pantalonilor.

― Nu, am zâmbit uşor. Am renunţat la sexualitate ca să-mi pot menţine puterile.

― Şi nu există niciun mod să te comporţi ca un bărbat? insistă ea, trecându-şi mâna prin păr. Nici măcar o dată?…

― Ba da. Doryan… El îmi poate deschide svadistana. Dar îi e teamă şi n-a făcut-o niciodată.

― Flavian spunea că dacă îl rogi, îţi poate deschide corpul, spuse Ryna.

― Da, dar trebuie să vrea şi el asta. Îl cunosc bine şi n-ar fi de acord în veci cu acest… desfrâu.

Fetele se încruntară uşor, auzindu-l.

― Să înţeleg că tu ai trăit până acum ca o fecioară, că nu cunoşti viaţa unui bărbat, bucuriile vieţii?… pufni Odette, trăgându-şi rochia peste genunchi.

Deşi uram doar ideea unei orgii, am zâmbit amar, văzând că petrecerea se încheie cu dezgustul lor. Ştiam că la asta se va ajunge, că voi apare în faţa lor ca o găină deghizată în cocoş.

Voiam să plece şi să mă lase singur. Nu voiam să le văd feţele scârbite şi să le aud râsetele batjocoritoare. Ar fi fost prea mult…

*

Odette coborî din pat, iar Ryna se ridică spre Aimee, şoptindu-i ceva la ureche. Am profitat de momentul acela de linişte şi am coborât pe marginea patului.

Proastă inspiraţie. Mâinile Odettei mi-au cuprins mijlocul şi m-au tras spre ea; Ryna mi-a legat eşarfa la ochii şi Aimee m-a împins înapoi, în pat.

Am gemut înăbuşit şi am lovit cu pumnul în saltea.

― De ajuns!

Fetele nu s-au speriat de reacţia mea. Odette m-a întors spre ea şi m-a cuprins în braţe, desfăcându-mi totodată degetele înfipte în cearceaf. Ryna mi-a sărutat umărul, iar Aimee mi-a mângâiat părul.

Nu erau dezgustate de mine, le provocam milă.

Le-am înlăturat cu grijă şi m-am ridicat din pat. Ele mă priveau uimite. Mi-am scos eşarfa şi început să-mi închei nasturii cămăşii.

Bineînţeles că privirile lor mă deranjau şi am încheiat nasturii alandala. Ryna a chicotit. M-am uitat la ea, încruntat, iar fata şi-a lăsat ochii în pământ, zâmbind.

Mi-am descheiat nasturii şi am început să-i închei înapoi cu mai multă atenţie. Însă când am ajuns la al treilea nasture, am simţit cum două braţe îmi învăluie din nou mijlocul.

― Te ajutăm să te îmbraci? am auzit imediat şoapta catifelată a lui Aimee.

Am încercat să mă întorc spre ea, dar nu m-a lăsat. M-a îmbrăţişat strâns, lipindu-se de trupul meu; îi simţeam sânii delicaţi prin materialul rochiei şi atingerea aceea m-a înfiorat.

Buzele ei mi-au atins clavicula şi au coborât rapid pe umărul drept. Mâinile mi-au mângâiat fin pieptul, pe sub cămaşă, apoi au urcat pe umeri şi au continuat pe spate şi braţe.

Nu mai fusesem atins niciodată în acel fel. Nu mi-am putut înăbuşi un suspin. Fetele au chicotit; le-am privit ruşinat şi m-am zbătut în mâinile Aimeei.

― Robert, stai! spuse ea pe un ton dulce. M-a răsucit spre ea. De ce te sperii? Poate că n-am ştiut cum să ne purtăm cu tine. Mai dă-ne o şansă.

― Eu… eu o iubesc… îl iubesc pe Doryan, m-am chinuit să mint.

― Cred că ţii la el, spuse Aimee, dar nu ştii să-l iubeşti.

― Noi te putem învăţa să-l iubeşti cu adevărat, zise Ryna.

Am vrut să fiu rău şi să le acuz că sunt doar nişte femei, dar am tăcut. Am reluat treaba cu nasturii, fiindcă Aimee îmi desfăcuse iar cămaşa.

― Şi acum unde vrei să mergi? întrebă Odette, care mâncase deja trei portocale şi umpluse patul de coji.

― Nu mai vrei să-ţi pierzi virginitatea şi să scapi de Rymnotech? zise Aimee, străpungându-mi privirea.

Degetele mi s-au oprit la acelaşi al treilea nasture al cămăşii. Nu puteam să înţeleg de unde ştia asta. Flavian n-avusese atâta timp să le dezvăluie întreaga poveste şi chiar ea spusese că sunt bisexual şi restul prezentării pe care mi-o făcuse acesta.

Am studiat-o uimit, neştiind ce să-i răspund.

― Cred că nu, zise ea ca pentru sine.

― Am crezut într-un miracol, am mormăit ca pentru mine. N-are niciun rost. Corpul acesta e nefolositor şi nu se va întâmpla nimic. Nu vreau să mă mai fac de râs.

― Eşti un prost, strigă Odette din spatele meu. Dar n-ai să pleci până nu te vom satisface.

M-am întors spre ea, panicat, deşi nu ştiam motivul.

― Ryna are dreptate. Nu contează cum va veni satisfacţia asta, dar îţi jur că vei pleca de aici fericit.

*

― Eu plec, le-am spus pe un ton ferm şi smulgându-mă din mâinile Odettei, care mă trăgea spre pat, m-am îndreptat către uşă.

Eram într-o situaţie incredibilă. Practic, eram Regis, eram fiu de zeu şi mulţi tremurau înaintea mea. Cine ar fi crezut că mă aflam acum în puterea unor simple femei şi că acestea făceau cu mine orice voiau? Cum puteam să fiu atât de vulnerabil în mâinile lor?

M-a uimit că fetele nu mai încercau să mă oprească, dar m-am lămurit imediat care era motivul. Când am apăsat clanţa, am constatat că uşa era încuiată. M-am întors spre ele, cu un zâmbet sălbatic.

― Hm, ăsta e un lucru josnic, doamnelor. Nu cred că cineva din afară a fost motivat sa încuie uşa asta, aşa că aţi face bine să-mi daţi cheia.

De fapt, mă gândisem la domnul Donjon, dar nu ştiu de ce bănuiam că fetele nu erau străine de treaba asta.

Aimee m-a privit nedumerită, la fel şi Odette. Doar Ryna zâmbea uşor. Îmi arătă cheia argintie, pe care şi-o introduse apoi în decolteu.

M-am dus la ea şi am întins palma.

― Te rog, doamnă. Nu mă voi sfii să iau singur obiectul, chiar dacă se află într-un loc intim.

― De ce te porţi aşa cu noi? întrebă ea cu tristeţe în glas. Mai devreme păreai neputincios ca un prunc, iar acum s-a întors Regisul cel mare şi tare. Frumos îţi şede?

― Cu ce ţi-am greşit? spuse Odette.

― Aminteşte-ţi şi faptul că ne eşti dator, spuse Aimee cu fermitate. Nu ne-ai plătit şi nu ne-ai iubit.

Atunci m-am prins că Flavian era încă în hol, la parter, şi bea vin cu patronul hotelului.

― De unde să ştiu că nu mă minţiţi? am întrebat, în vreme ce încercam să intru în mintea lui Donjon.

Odette îşi scoase din sân o foaie de hârtie şi o pungă cu bani.

― Uite. Aceasta e chitanţa cu tot ce-a comandat Flavian pentru ospăţ, plus preţul camerei. Numără banii şi vei vedea că lipseşte exact suma de pe chitanţă.

Am luat foaia din mâna ei şi am citit. Apoi, am verificat cu informaţia din mintea lui Donjon. Lipsea o sticlă de vin, probabil, cea pe care o consuma Donjon în clipa aceea, în rest era corect.

Am desfăcut punga şi, fără a le privi pe fete, le-am întrebat cât le datoram. Niciun răspuns.

― Nu vrem banii tăi, spuse Aimee pe un ton glacial. Te vrem pe tine.

*

M-a pufnit râsul, auzind-o.

― Eşti nebună, ma cherie. Ai văzut că nu se poate.

Am clătinat din cap şi am scos din pungă câteva monede. Flavian îmi transmise că banii aceia erau dublu faţă de tariful normal pe oraş. Aşa că mi-am întins palma deschisă către Odette, dar ea n-a vrut să ia banii.

Ryna începu să plângă. Atunci, am luat mâna Aimeei şi am pus monedele în palma ei.

Fata a făcut cam acelaşi gest pe care-l făcusem eu cu scrisoarea lui Rufio. Mai exact, şi-a mişcat palma, lăsând să-i cadă banii pe covor.

― Am zis că nu vrem banii tăi! a strigat ea cu o furie controlată, apoi, pierzându-se cu firea, mi-a înfipt o mână în păr şi şi-a unit buzele cu ale mele.

Am tresărit speriat şi am încercat să o desprind de mine. Fetele au început să ţipe, dar ea le-a făcut semn să tacă.

Încercam să-mi imaginez cum ar fi fost să fiu în locul ei şi să-mi simt corpul străbătut de acele ace electrice. Şocul, durerea… Dar ea nu plângea, nu urla, nu zicea nimic.

Ochii ce se oglindeau în ai mei exprimau fericire. Era nebună.

Jumătate de minut. Apoi, mâinile mă eliberară şi fata alunecă uşor, la picioarele mele, pe care mi le îmbrăţişă.

― Doamne! Nu!

Eram aproape sigur că voltajul acela o omorâse. Nu voiam să moară, nu voiam să-i fac rău…

M-am lăsat în jos şi, desfăcându-i mâinile, am ridicat-o în picioare şi am aşezat-o pe un fotoliu.

― Aimee, te rog… am şoptit, disperat, îngenunchind lângă ea.

Fata a răsuflat adânc şi a reuşit să-şi deschidă pleoapele.

― Eşti bine? am întrebat-o, mângâindu-i părul.

― Pe cât eşti de minunat, pe atât eşti de dificil, spuse ea zâmbind, printre gene. Sunt bine, adăugă ridicându-se, susţinută de Ryna.

― Deci ai un sărut ameţitor, domnule Robert. La propriu. Eu una nu mă risc, râse ea.

― Poate ne mai vedem. Cât mai stai în Paris? zise Odette.

― Încă nu ştiu, am oftat eu. Da, desigur.

M-am apropiat de uşă, dar am dat peste acelaşi impediment. Uşa era încuiată.

― Doamnă Ryna, am zâmbit, întorcându-mă către ea. Vă rog.

Fata a făcut un pas spre mine, dar apoi s-a răzgândit şi ocolind o masă, s-a dus la fereastră, pe care a deschis-o larg. O bură scânteietoare a pătruns în încăpere şi frigul mi-a amintit că am pelerina dincolo de uşa aceea.

― Ce faci?! am strigat cu indignare. Închide geamul!

Dar în loc să mă asculte, ea le-a aruncat câte o privire fetelor şi, dintr-un salt, era pe marginea ferestrei.

― Dacă vrei cheia, vino cu mine! râse ea şi coborî peste pervaz de parcă ar fi păşit pe treapta unei scări.

M-am cutremurat. Se aruncase oare? Şi cheia mea?

Aimee şi Odette m-au luat fiecare de câte o mână şi m-au dus lângă fereastră. Atunci am văzut că nu eram la etaj, aşa cum ştiam, şi fereastra dădea înspre o curte interioară.

*

Am coborât împreună cu fetele, ignorând răceala zăpezii de sub tălpi şi fulgii ce mi se aşezau pe păr. Am tresărit apoi, auzind cum fereastra se închide singură în spatele nostru.

― Aimee, dar oare e bine ce facem? o întrebă Odette, sotto voce.

M-am uitat la ele uimit. Aimee a încuviinţat.

Deodată, întunericul ce ne învăluia s-a risipit şi curticica s-a preschimbat într-un luminiş de pădure cu pomi încărcaţi de poame, păsărele care cântau vesele şi fluturi mari, multicolori, care zburau într-un dans ameţitor.

Pentru o clipă, n-am fost în stare să scot niciun cuvânt. M-am desprins din mâinile lor şi m-am învârtit în loc, fascinat de frumuseţea ce mă înconjura.

― Ai avut dreptate, surioară, îi şopti Odette lui Aimee. Tu ai fost mereu cea mai înţeleaptă dintre noi.

Privindu-le pe fete, am observat că rochiile lor dispăruseră, fiind înlocuite cu nişte hăinuiţe din muşchi şi frunze care abia le acopereau trupurile, în timp ce frunţile le erau încinse cu coroniţe din rămurele şi flori împletite.

Ryna începu să chicotească uşor şi mă prinse de mână, determinându-mă să mă uit la propria ţinută. Şi mie îmi lipseau hainele, purtând acum o costumaţie asemănătoare cu a lor. Pipăindu-mi capul, am descoperit că aveam şi eu o cunună precum cele ale fetelor.

Odette m-a luat de cealaltă mână şi m-au dus către undele unui râu. Am constatat cu mirare că arătam destul de bine, îmbrăcat în felul acela.

― Sunteţi driade, nu? Nimfe ale pădurii, i-am spus Aimeii.

Fetele încuviinţară, zâmbind.

― Doar nu credeai că Rufio te-ar fi lăsat pe mâinile oricui, zise Ryna.

― Rufio v-a trimis?

― Da, recunoscu Aimee. Şi încă o persoană, a cărei identitate n-o cunosc.

― Doryan, am şoptit, privind absent undele lacului.

Dar nu putea fi Doryan, el rămăsese la teatru şi nu luase legătura cu mine în acest timp. Iar Florenţei îi era imposibil să plece de lângă el.

― Vei afla curând, mă asigura ea.

― Aveam eu o bănuială că nu sunteţi ce pretindeaţi a fi.

Ryna şi Odette chicotiră iar.

― Nu, nu suntem prostituate de lux, râse şi Aimee. Dar nici domniţe cuminţi, că doar ai văzut asta. Adevărul e că iubim amorul liber, dar nu primim decât tinerii care merită.

― Şi niciodată în lumea noastră, adăugă Ryna. Tu eşti primul bărbat care a intrat aici.

― Probabil că dacă l-am fi cunoscut pe Doryan, l-am fi primit şi pe el, zise Odette. Ne-ar fi plăcut să vă învăţăm să faceţi amor, şopti ea, sărutându-mi lobul urechii.

*

Mi-am simţit obrajii arzând, semn că mă înroşisem. Fetele începură să râdă, şi Ryna mă trase spre ea. Dar se pare că nu-şi calculase deloc mişcarea, căci căzu pe spate în iarbă, iar eu am căzut peste ea. N-am apucat însă să mă scuz, căci imediat am simţit-o pe Odette alunecând peste noi.

Căzătura nu ne produse nicio vătămare, din contra, ea spori pofta de râs a fetelor, care acum mă gâdilau cu vioiciune. Curând, râdeam alături de ele, eliberat de orice inhibiţie.

Când fetele s-au dat într-o parte lăsându-mă să respir, m-am răsucit în iarba şi am văzut-o pe Aimee, îngenuncheată lângă mine. I-am zâmbit, iar ea mi-a mângâiat părul. Apoi, s-a întins alături de mine şi m-a sărutat uşor, sorbind parcă energia de pe buzele mele.

M-a lăsat puţin, ca după asta să-şi unească din nou gura cu a mea, dar într-un sărut încărcat de o aşa pasiune, că am simţit fiori de plăcere răspândindu-se în tot trupul. Doar Florenţa mă săruta în felul acesta, şi când se întâmpla, o respingeam cu brutalitate.

Aimee păru să citească tristeţea din ochii mei.

― O vei iubi toată viaţa ta, aşa e?

Am privit-o uimit şi am încuviinţat.

― Ştii că îi poţi iubi pe amândoi, fără să-i răneşti, nu? mă întrebă Ryna.

Nu ştiam ce voia să spună, dar nici nu mă interesa. Am încercat să le înlătur ca să mă ridic, dar Aimee m-a oprit.

― Sunt şi alte soluţii decât unirea fizică. Şi nu mă refer la desfrânări ce te-ar umple poate de ruşine şi repulsie. Te invit să descoperi cu noi acel fel de unire de care-ţi vorbeam.

― Asta am vrut şi în cameră, dar tu nu ne-ai lăsat, zise Ryna.

― Crezi că te poţi încrede în trei nimfe nebune? se alintă Odette, ciugulindu-mi iar urechea.

Ryna îmi smulse învelitoarea din jurul coapselor şi sări în picioare, râzând victorioasă. M-am ridicat şi am urlat neputincios să mi-o dea înapoi, dar ea a râs.

― Dacă vrei chiloţeii, vino cu mine!

*

Ryna fugi în dreptul unui copac, vreme în care-şi scotea îmbrăcămintea, rămânând la fel de goală ca şi mine. Văzând că nu mă grăbesc, a întins mâna şi a cules un măr roşu, pe care l-a aruncat apoi către mine. Fructul s-a rostogolit în iarbă până la piciorul meu stâng. Ryna chicoti.

Aimee şi Odette se dezbrăcară şi ele şi alergară vesele lângă sora lor. Îmi făceau semne să mă alătur lor, dar am preferat să le admir din locul meu. Ciudat, dar nu-mi era atât de ruşine cu nuditatea mea pe cât aş fi putut crede.

După asta, totul a mers foarte uşor. Ne-am bălăcit goi în râu, ne-am îndopat cu fructe, Ryna m-a învăţat să dansez dansul nimfelor, pe când eu le-am învăţat menuet.

Trebuie să fi fost foarte caraghioşi în felul cum ne prosteam acolo, goi, dar fetelor nu le păsa, aşa că nu mi-a păsat nici mie.

― Eşti mulţumit? m-a întrebat Ryna când ne-am rostogolit în iarbă, obosiţi de atâta joacă.

Am încuviinţat din cap, zâmbind. Acum nu-mi mai era teamă s-o sărut şi să-i mângâi părul.

― Vezi? Ţi-am promis că nu vei pleca de la noi nesatisfăcut.

Când am auzit despre plecare, mi-am amintit că totul era doar o plăcere de-o noapte şi mi-am dat seama că nu voiam să plec de la ele.

Le-am privit cu tristeţe şi m-am ridicat. Odette se ridică şi ea şi se îndreptă către un tufiş, de unde scoase un şevalet şi o paletă cu vopsele. Practic, am pufnit în râs, ştiind ce avea să urmeze.

Fetele s-au întins pe iarbă, în poziţii cât mai ademenitoare cu putinţă, iar eu le-am pictat, aşa cum o pictasem pe Florenţa mea pe vremuri. Ce-i drept, Flor era mai îmbrăcată atunci.

Din nou, nu vreau să-mi imaginez cât de aiurea trebuie să fi arătat, aşa gol cum eram, cu pensula în mână, desenând trupurile perfecte ale nimfelor mele nebune.

Când am terminat, le-am arătat tabloul, iar ele au început să râdă şi m-au îmbrăţişat vesele. Nu le-a trebuit mult să mă tăvălească iarăşi prin iarbă, dar de data asta nu se mai jucau.

Atingerile lor inocente deveniseră puţin aspre, iar ochii le erau plini de dorinţă. Aimee m-a liniştit cu un sărut şi îngenunchind, m-a tras între coapsele ei. Ryna ce era în spatele meu, mă îmbrăţişă, lipindu-se de mine.

― Dacă vrei iubire, vino cu mine, şopti ea.

Şi dintr-odată, s-a aşternut o linişte neobişnuită. Odette se aşezase în dreptul meu, cu faţa către mine şi genunchii strânşi la piept.

Nu înţelegeam nimic. Nu se întâmpla nimic. Doar zgomotul fin al respiraţiei şi dogoarea pielii încinse.

Am simţit brusc cum un val energetic îmi străbate trupul, ca atunci când mă enervam şi îl canalizam în palme, formând globul sau fâşiile energetice. Palmele Rynei îmi masau antebraţele, accentuând presiunea, pe măsură ce sărutările Aimeei deveneau mai delicioase şi mai greu de îndurat.

Odette îşi retrase repede mâna din palma mea, strigând-o pe Aimee. Într-adevăr, efluvii îmi ţâşneau din degete, arzând firele de iarbă pe care le atingeau. Mi-am privit corpul şi am constat că pielea îmi era străbătută de firicele argintii, incandescente.

Fetele nu s-au speriat, din contră, Aimee îmi desenă cu degetele pe piept, urmând drumul firişoarelor.

― Acum înţelegi ce-ţi spuneam? întrebă ea. Tot ce trebuie să faci e să canalizezi această energie… aici, zise şi-mi atinse uşor abdomenul.

Am clătinat din cap, cu îndoială.

― Nu mă refer la Doryan, pe el nu trebuie să-l atingi aşa; vorbesc despre cea pe care o vei iubi, căci Mariusz Desalonta, există şi pentru tine o fată care să-ţi fie mireasă. Iar atunci când o vei întâlni, nu vei mai avea nevoie de cei doi.

― Vei şti la momentul potrivit cum să foloseşti această energie, îmi spuse Ryna.

M-am desprins din braţele lor şi strângându-mi energia în palme, am format un glob, pe care apoi l-am spart în mii şi mii de firişoare argintii, ce au căzut asupra creştetelor noastre ca o ploaie uşoară şi revigorantă.

M-am lăsat condus de fete şi curând am revăzut fereastra care s-a deschis şi am pătruns înapoi în cameră.

*

Aveam din nou hainele mele, iar fetele purtau rochiile de mai devreme.

Odette a închis fereastra, iar Ryna s-a dus către uşă pe care a descuiat-o. Aimee mă ţinea de mână şi-mi zâmbea duios.

Toate gesturile acestea mi-au produs un sentiment de înstrăinare. Dacă până atunci fusesem ca un prizonier în camera aceea, acum aveam impresia că sunt izgonit, dar într-un mod cât mai politicos.

― E timpul să pleci, îmi spuse Aimee, deşi nu citea gânduri. Nu de alta, dar Doryan trebuie să-şi fi făcut griji pentru tine.

― Să nu crezi cumva că te gonim, acum când am reuşit să te facem al nostru, zise Ryna, strecurându-şi braţul pe după mijlocul meu.

― Nu. Staţi liniştite, am zâmbit eu, căutând să par vesel.

― Ai să ne revezi când vei necesita cu adevărat prezenţa noastră.

Fetele m-au sărutat de rămas-bun. Mi-am luat pelerina din hol şi am coborât scara. Flavian încă discuta cu proprietarul; l-am ignorat şi am ieşit din hotel.

Ieşind în stradă, am constat că vijelia crescuse în intensitate şi zorile se iveau estompate sub norii grei de zăpadă. O nervozitate nemotivată puse stăpânire pe simţurile mele. Trebuia să ajung cât mai curând la teatru.

De cum am intrat, directorul cel pleşuv m-a luat de braţ, cerându-mi să-l urmez în biroul lui. Mai mult m-am târât decât să merg. N-am înţeles ce voia, n-aveam nici cel mai mic chef să-l ascult. Am preferat să-i strecor în palmă câteva monede, cu care l-am făcut să tacă.

Vorba arabului: „Aurul închide gurile şi mormintele”.

Am reuşit până la urmă să intru în camera noastră. Cu pletele strânse neglijent la spate şi mânecile suflecate, Doryan spăla nişte albituri într-un lighenuş roşu aşezat pe un scaun.

Scena asta atât de domestică, de simplă era pentru mine una din cele mai terifiante imagini. Nu era nevoie să-mi spună nimic căci simţeam toată durerea încrustată în pereţii acelei încăperii.

Eram convins că la un moment dat, când nu vom mai locui acolo, bioenergia captată în obiectele pe care le folosise Flor prin Doryan avea să se descarce, şi noii locuitorii vor ajunge să creadă că acea cameră e bântuită.

Deşi îmi percepuse prezenţa de la intrarea în teatru şi era conştient că eram lângă el, Doryan nu şi-a ridicat privirea. M-am apropiat şi încercând să nu mă uit la apa roşiatică din lighean, i-am mângâiat părul.

― Eşti bine?

― Da, mă simt minunat, mi-a răspuns cu zâmbet sardonic, fără a se opri din munca lui. Acum, că ştii răspunsul, te poţi întoarce de unde ai venit.

― Cum? l-am întrebat cu uimire.

― Nimic. Ştii n-aveam de lucru şi m-am gândit să pictez cu propriul sânge aşternuturile în care stăteam. Şi cum n-aveam nici somn, m-am hotărât să mă scol şi să mă apuc de spălat. Nu de alta, dar acestea sunt singurele schimburi şi nu voiam ca meine liber konig să vadă salteaua goală, când se va întoarce acasă…

S-a uitat la mine absent, apoi a început să râdă încetişor.

― Nu te speria, dragule. Am avut o discuţie cu domniţa Florenţa. A fost foarte interesantă.

N-am ştiut ce să fac şi am întins braţele să-l îmbrăţişez. Dar el mi-a pus o mână în piept, oprindu-mă.

― Du-te de unde ai venit.

L-am privit nedumerit, iar el mi-a repetat cu calm, vreme în care ochii i-au sclipit jucăuş.

Şi-a luat ligheanul şi a ieşit din cameră, zâmbindu-mi.

*

Doryan zâmbea. Aş fi preferat să ţipe la mine, să mă acuze că l-am lăsat fără ajutor sau chiar că l-am înşelat… Oricare alt răspuns, dar nu acest zâmbet trist ce dovedea că renunţase la luptă.

Îmi era imposibil să cred asta, Doryan era un luptător şi indiferent de situaţie, el ar fi continuat să lupte. Dacă n-aş fi crezut asta, n-aş fi avut curaj să-l las cu Flor. Eram convins că nu se va lăsa dominat de ea, ci o va determina să-l asculte.

Şi totuşi, Doryan cel de acum nu era cel pe care-l cunoscusem în copilărie sau mai degrabă era tot el, dar îmbunătăţit cu trăsăturile şi cunoştinţele Florenţei.

Câteodată îmi era greu să-l înţeleg. Sperasem să-l pot înţelege odată cu trecerea anilor, dar el rămânea un mister cu toată telepatia dintre noi.

Acum se îngrijora pentru mine, iar în clipa următoare, era detaşat şi mă privea cu un soi de indiferenţă ce mă deruta. Într-adevăr, şi eu îmi schimbam atitudinea faţă de el, devenind ironic când îl vedeam nevătămat, dar făceam asta dintr-o teamă confuză.

Practic, încercam să-l păstrez la distanţă căci îmi era teamă că dacă mă voi implica prea mult, voi suferi sau îl voi face pe el să sufere într-un fel sau altul. Cât despre el, poate că îi plăcea doar să mă chinuiască. Ori se răzbuna pe nepăsarea mea.

Îmi ceruse să plec. Cu alte cuvinte, mă gonea. Nu mă voiau alături de ei. Ştiam că zâmbetul e al lui, dar hotărârea îi aparţinea ei; el suferea din pricina castraţiei şi nu m-ar fi acuzat de nimic, pe când ea se simţea trădată şi mă ura în clipele acelea.

Le greşisem amândurora şi nu putea fi un mod de a mă revanşa. În loc de a-i iubi şi a-i îngriji pe cei doi, am preferat să mă distrez cu fetele acelea pe care n-aveam să le mai văd nicicând. Mă oferisem lor aşa cum nu o făcusem niciodată faţă de cei dragi mei.

M-am aşezat pe pat, deznădăjduit. Privind involuntar către stânga, am zărit numaidecât pata de sânge de pe saltea, căci Doryan obişnuia să doarmă la margine. Nu ştiu de ce, dar am simţit o dorinţă bizară de a pipăi salteaua. Pata era încă umedă şi mi-am murdărit degetele.

Dar nu m-am şters. Mi-am trecut mâinile prin păr, oftând şi m-am ridicat, târându-mă spre fereastră.

Ştiam totul despre Florenţa, îmi aminteam aproape fiecare cuvânt al ei, fiecare gest. Îmi aminteam chiar şi dulceaţa primului sărut.

Dar pe Doryan, nebunaticul meu prieten, îl uitasem aproape complet. Uitasem de îmbrăţişările lui bruşte, atât de nepotrivite în lumea noastră, în care simplul gest era strângerea fermă a unei mâini, de vioiciunea cu care se strecura în patul meu ca sa vadă ce desenez, când îl însoţea pe Galba în vreo vizită nocturnă la unchiul meu.

Pe lângă acestea trebuia să adaug toate acele dăţi când ne salvasem vieţile reciproc şi care n-au fost deloc puţine.

Îl iubeam, eram convins de asta. Era fratele meu de cruce şi de suflet, iar dacă eu îl respingeam câteodată stânjenit, el mă numise mereu „fratele lui“ , chiar cu mult înainte de a fi adoptaţi de pictor. Îmi spunea că nu ştia ce loc voi ocupa în viaţa lui, dar oricum destinele noastre nu se vor despărţi niciodată.

Şi avusese dreptate. Dar de aici şi până a fi iubitul meu era un drum lung. Cu toată strădania mea de a mă ascunde în spatele iubirii pentru Flor, trupul era al lui şi atingerile mele îndreptate către ea erau resimţite şi de el.

Iar Doryan mă anunţase deja că îşi va dori moartea dacă îl voi atinge. Adevărul era că nici eu nu voiam să ajungem atât de departe, căci păcatul sodomiei era unul capital şi numai ideea mă umplea de repulsie.

Şi totuşi, gândul de a fi cu Doryan nu era atât de îngrozitor pe cât mi-aş fi dorit. Şi asta mă speria. Nu l-aş fi atins nici de-ar fi fost unica fiinţă de pe pământ, iar momentul acela ultimele clipe înaintea căderii universului în haosul primordial.

Dacă mi-ar fi apărut imaginea noastră împreună fie şi în vis, aş fi înnebunit acolo. Chiar dacă acel act s-ar fi produs din iubire, în fond, aş fi făcut acelaşi gest de care se ferise întreaga lui existenţă alături de Galba.

Căci atunci aş fi fost chiar mai rău decât el, şi lacrimile pe care le aveam pe obraz nu mi-ar mai fi alinat sufletul căci n-aş fi avut unul.

*

Nu ştiam să mă port cu o femeie, văzusem asta pe când eram cu nimfele. Atunci când mă simţeam atacat, fie şi sentimental, căutam să mă apăr, fără a mă gândi la persoană.

Fetele se purtaseră cu mine nemaipomenit, cum nu s-ar fi purtat nicio femeie obişnuită. Dar învăţăturile lor, şi mai ales ale Aimeei, nu mă ajutau cu nimic. Ca să fac dragoste cu Flor era imposibil, căci ea nu avea trup şi nu voiam acceptul silit al lui Doryan. Ar fi însemnat să-l necinstesc ca noi doi să fim fericiţi şi asta m-ar fi transformat într-un monstru.

Cât despre mireasa mea, îl mai auzisem pe Rufio vorbind de o profeţie, dar nu credeam în ea.

L-am căutat pe Doryan telepatic, dar n-am reuşit să-l localizez. Aveam impresia că nu mai e în clădire, lucru de care totuşi mă îndoiam.

Mi-am curăţat faţa de urmele lacrimilor şi am ieşit grăbit pe uşa odăii. Am coborât scara, dar la parter n-am găsit-o decât pe una dintre dansatoare, care la lumina unei lămpii cu gaz îşi cârpea o rochie. Mi-a zis că Doryan s-a îmbrăcat la garderobă şi a ieşit din teatru.

Nu era prima dată când ieşea din casă în zori, plecând către o destinaţie necunoscută mie. Dar am aflat apoi, că de fapt mergea la mica parohie de peste drum ca să se confeseze preotului. Acesta mă oprise într-o seară, pe când mă întorceam de la fabrică şi-mi dezvăluise, poate fără să vrea, secretul băiatului.

Doryan venea la dânsul şi, crezându-se protejat de taina spovedaniei, îi povestea despre noi şi îi cerea sfaturi. Omul nu mi-a oferit detalii, dar m-a îndrumat să am mai multă grijă de fratele meu şi să nu-l mai chinui căci şi aşa inima îi era destul de împovărată.

M-am îndreptat către bisericuţă, dar mi-am dat seama curând că el nu era acolo de data asta. Începea să mă îngrijoreze.

Şi singura persoană cu care puteam lua legătura era Flavian. La el apelasem şi la câteva luni după moartea Florenţei, când Doryan dispăruse subit, fără un cuvânt. Atunci, înţelesesem prima oară cât de dificilă era viaţa mea fără ei, fără el. Şi nu voiam în ruptul capului să mai trec prin ce trecusem în acele zile.

Eram îngrozitor de egoist şi m-ar fi deranjat să fiu astfel, dacă nu l-aş fi ştiut şi pe Doryan atins de acest defect.

*

Am luat una din trăsurile ale căror birjari tocmai se pregăteau pentru o nouă zi de muncă şi am pornit către hotel Crillon. Acolo îl lăsasem pe Flavian, şi stăruinţa lui în a termina sticla aia de vin, mă făcea să cred că era tot acolo.

Nu l-am găsit în hol, iar proprietarul adormise cu obrazul în palmă pe o margine de tejghea.

Am urcat repede scara şi ajungând pe coridor, am numărat cele şapte uşi. M-am oprit temător în faţa camerei pe care o părăsisem cu doar o oră în urmă.

Un zâmbet inocent mi s-a aşternut pe chip, amintindu-mi de nimfe, dar m-am întristat urgent când m-am gândit la Doryan. Am bătut în uşa pe care apoi am deschis-o.

M-a întâmpinat glasul strident al unui pian şi am murmurat numele celui la care mă gândeam. Atunci le-am văzut pe fete stând în jurul marelui pian din stânga căminului, iar în mijlocul lor pe Doryan, şezând pe scăunel.

Acesta interpreta vocal şi instrumental una din piesele cântate la teatru, o melodie cu înflorituri pe cât de comice, pe atât de dezmăţate, foarte la modă în vremea aceea. Odette şi Ryna îi ţineau isonul printre râsete, sărutându-l pe obraz şi îmbrăţişându-l, în timp ce Aimee se sprijinea de pian şi râdea pe înfundate.

Ea m-a observat prima şi mi-a făcut semn să vin lângă ei. Odette şi Ryna s-au oprit şi mi-au zâmbit cu înţeles.

Doryan însă şi-a tras mâinile de pe clape, ca un copil surprins că a făcut o năzbâtie, şi s-a ridicat în picioare. Purta aceleaşi haine uzate, în afară de vesta strălucitoare, rubinie pe care trebuie că o împrumutase din recuzita teatrului. Părul şi-l ţinea strâns la spate într-o coadă simplă.

Curând, stânjeneala i-a dispărut. M-a privit senin, dar şi cu un strop de reproş.

― Ai avut dreptate, zise Odette.

Veni lângă mine şi mă sărută lung pe buze, apoi mă trase înspre pian. Doryan nici nu se clinti, dar când fata se desprinse de mine, întorcându-se lângă el, i-a primit buzele cu o aşa pasiune că m-am cutremurat.

― Doryan e minunat, adăugă Ryna, cuprinzându-i mijlocul cu braţul.”

Va urma


Citiţi părţile anterioare
123 şi 4

Despre Aurelia CHIRCU

Aurelia CHIRCU a scris 11 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi sunt traducător. Am debutat pe hârtie, în 1996, în revista şcolară “Noi despre noi” din Alba Iulia cu câteva capitole dintr-o nuvelă intitulată “Cum să ajungi vedetă”, pe care n-am terminat-o. Apoi, am apărut în format electronic, în revista online Faleze de piatră, cu un capitol din romanul “Regis de Aeternum”. Am mai publicat în revistele online Suspans, Egophobia, Gazeta Sf şi Srsff. Am fost nominalizată la premiile Galileo pentru prozele apărute în Gazeta SF.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *