Îngeri sălbatici (1)

“We can beat them at their own game”
― Manga “We can be the same”

Trebuia să priveşti cu atenţie planşa la care lucra tânărul ca să observi că desenul acela nu era autoportret, deşi persoana din imagine îi semăna extrem de mult. Diferenţa nu era impusă de prezenţa aripilor, ci de voalul străveziu al îngerului desenat, care părea să acopere contururi feminine.

Îngerul de hârtie avea plete negre, foarte lungi, bogate şi ondulate, ochi de un violet superb şi obraz cu perfecţiune angelică ce nu aparţine niciunui sex. Trupul viguros şi vocea pătrunzătoare completau trăsăturile, în realitate, şi toate împreună îi confereau lui Doryan Desalonta o prezenţă magnifică, străină de lumea noastră.

Nu autofilismul îl împingea în realizarea acelui desen, mai ales că aceste însuşiri nu-i aparţineau în totalitate. Imaginea aceea îi amintea de o făptură de mult pierdută, de a cărei dispariţie se simţea şi acum vinovat în sinea lui, deşi poate că ea nu merita niciun strop de compasiune.

Mişcările leneşe cu care cizela lucrarea şi atitudinea absentă îl tulburau pe noul său medic, care deşi venise anunţat, aproape cerşea interesul acestuia. Răsturnat pe canapeaua din stânga biroului, Leonard încercase să-i explice băiatului cum e cu personalitatea disociată, verificând în răstimpuri dacă Doryan era atent la ce i se  povestea. Cât ascultase însă Doryan din cele povestite, era greu de precizat.

― Mă asculţi? Doryan?… întrebă psihiatrul, pentru cine ştie a câta oară, văzând că tânărul se uită absent spre cămaşa lui neagră.

Masiv, cu faţă pătrată şi păr cenuşiu, doctorul nu era un bărbat tocmai atrăgător, dar se îngrijea, întotdeauna, să aibă o ţinută impecabilă. De data aceasta însă, bărbatul avea o pată inestetică de sos pe haină, de care era conştient, dar cum nu reuşise s-o cureţe cum trebuie, sperase ca Doryan să treacă peste acest detaliu.

Băiatul nu căuta să-l indispună pe om, ci s-o determine pe Florenţa să termine cu pantonima ei jalnică.

Fata, ce până atunci stătuse în faţa medicului, clătinând din cap la fiecare afirmaţie, cu o prefăcută seriozitate menită să-l detaşeze pe băiat, se aplecă peste Leo cu uimire disimulată şi plină de neruşinare. Apoi se întoarse spre Doryan, minunându-se.

Băiatul o privi dojenitor, apoi îşi scoase casca stângă din ureche şi, zâmbind palid către medic, îl rugă să continue. Leo îl privi stânjenit.

― Da, am înţeles, spuse Doryan, oprind melodia hard rock ce se tot repeta la mp3 player.  Dar ce legătură are boala asta, a dedublării, cu discuţia noastră despre Florenţa? se prefăcu a nu pricepe.

Îşi trase lângă el farfuria cu plăcintă cu brânză dulce şi, muşcând cu poftă dintr-o bucată, îşi continuă retuşurile. Leo nici nu se atinsese de porţia lui, aşezată pe măsuţa de lângă canapea.

―  Domnule Desalonta, ştiu că eşti o persoană inteligentă şi înţelegi ce-ţi vorbesc. Dumneata ai o problemă de  sănătate mentală, care trebuie tratată neîntârziat.

Flor scoase limba la doctor. Doryan îi făcu semn să vină lângă el, căci oricum reacţiile ei invizibile erau inutile. Fata se aşeză plictisită pe fotoliul lipit de scaunul rotativ al lui Doryan; ideea existenţei acestui fotoliu, pe care directorul îl ţinea în permanenţă liber, îi amuza pe angajaţi, care şi se obişnuiseră cu ea ca o toană a bărbatului.

―  Am o problemă mentală… Ai citit, domnule Leonard, dosarele colegului tău de breală? Îţi recomand să faci lucrul acesta, mai înainte de a-mi veni cu asemenea insulte.

― Nu te insult, zise Leo cu nervozitate în glas, trecându-şi palma peste fruntea lată şi năduşită. Nu-mi permit! exclamă cu fermitate. I-am spus şi lui Edgar şi el mi-a cerut să vorbesc cu dumneata.

Doryan zâmbi uşor şi îi făcu semn să-şi mănânce desertul.

Legătura telepatică dintre fraţi era destul de puternică şi, dacă se concentra suficient, tânărul îl putea simţi pe Mariusz, chiar şi la mare distanţă, de parcă ar fi fost în camera alăturată. Iar faptul care-i atrăsese atenţia în clipa aceea era veselia exagerată pe care o afişa acesta, în biroul său, situat în alt corp de clădire.

Cum Mariusz nu fusese în toane prea bune, în ultima vreme, Doryan se gândi că persoana care îi provocase acea bună dispoziţie frăţiorului său trebuia felicitată din toată inima. Asta dacă nu cumva Mariusz era în pericol şi expresia lui era doar o mască.

Apelă interiorul de la pază, comunică scurt iniţialele „M.R.D.” şi puse receptorul în furcă înainte de a primi răspuns. Era de la sine înţeles oricărui agent că trebuia să verifice biroul preşedintelui său. În nici două secunde, primi sms de la Arnotescu, şeful de la pază, că Mariusz are probleme, dar a cerut să fie lăsat în pace.

Astfel, Doryan nu putea decât să-l ghideze în vorbe şi în gesturi, şi asta numai dacă Mariusz nu-i ignora sfaturile.

*

Regis nu era diabolic, nu în adevăratul sens al cuvântului. În caracterul său duplicitar se îmbinau  răutatea şi bunătatea întregului univers, iar aceste trăsături, aflate la antipozi, vieţuiau într-un calm nedisimulat în sufletul aceleiaşi persoane.

Asemeni unui Lelial, îngerul ce se confundă uneori cu un demon, Mariusz avea tendinţe pioase, care l-ar fi înălţat spiritual, oferindu-i chiar avântul spre o carieră monahală, în vreme ce tendinţele eretice l-ar fi aruncat în cea mai neagră mizerie, transformându-l într-o zdreanţă umană.

Poate că altul s-ar fi frământat în permanenţă, dar el îl avea pe Doryan care să se îngrijoreze de asemenea lucruri.

În realitate, nu era decât cu tânăr de o frumuseţe adonisiană, cu păr şaten spre auriu, tuns scurt şi ochi de albastru marin, aproape incandescent. Cei care nu-l cunoşteau suficient vedeau în el un gentleman fără cusur şi poate că asta era, de fapt, dacă ignorau partea lui negativă. Dacă s-ar fi întâmplat ca partea asta să-l domine vreodată, ar fi fost îndepărtat de la preşedenţia Rymnotech-ului şi, evident, ucis.

Delectându-se cu un pahar de coniac, Mariusz aştepta terminarea programului ca să poată ieşi în oraş. Dacă ar fi fost după voia lui, n-ar fi venit deloc la muncă, mai ales că era vineri şi numai la treabă nu-i stătea mintea. Dar simţea aceeaşi nepăsare faţă de toate, ca şi fratele lui; ca să plece aşa, dintr-odată, isca bănuieli şi certuri de care nu avea nicio poftă.

Adevărul era că nici el nu ştia la ce-i stătea mintea în zilele alea. În orele ce precedau administrarea tratamentului, Mariusz ajungea să se abrutizeze, fapt de care era conştient, însă nu-i păsa.

Ca să-şi potolească nerădarea, bărbatul intră pe o reţea de socializare. Aproape imediat, se trezi cu Liviana în biroul său. Mariusz lăsă capacul laptopului şi se concentră asupra fermecătoarei lui secretare.

Blondă, subţirică şi sprintenă, cu plete semi-lungi, încreţite natural, poseda ochi de culoarea smaraldului şi un surâs provocator, de-l făcea pe şeful ei să vrea s-o devoreze ca pe cea mai apetisantă prăjitură. Tânărul care-i zâmbea admirativ, dar in sinea lui, se amuza, îi mulţumi frumos pentru  expresso, iar când femeia se aplecă peste masă ca să pună ceaşca, se întrebă dacă nu cumva sânii ei, pe care abia îi cuprindea decolteul adânc, erau mai mari decât cu o zi în urmă.

Liviana îşi îndreptă spatele, zâmbind cu satisfacţie. O amuza teribil că micile ei trucuri funcţionau ca într-un scenariu de film prost. Îşi şi închipuia ce fantezii trebuie să fi străbătut acum creierul şefului ei. Mariusz nu era nici pe departe bărbatul care trebuia să vină cu propuneri, dar femeii îi era teamă să facă ea primul pas, ştiind că uneori acesta avea toanele lui, şi că acestea lăsau de dorit.

― Te caută cineva, îi spuse ea, cu neplăcere în glas.

Femeia deschise uşa şi pofti înauntru două tinere, în ţinută casual, una blondă şi cealaltă brunetă, ambele cu tunsori simple, băieţeşti. Apoi ieşi, lăsându-i singuri.

Soneria telefonului fix îl întrerupse pe Mariusz din studierea celor două străine. Era Edgar, medicul lui, care-l anunţă de vizita colegului său la Doryan. Lui Mariusz i se păru un fapt lipsit de importanţă.

De aceea, se concentră asupra doamnelor, pe care, după ce se prezentară, le pofti să ia loc pe fotoliile de piele neagră.

― Vă ascult, spuse Mariusz, aşezându-se la birou. Cu ce vă pot fi de folos?

Se amuză, totuşi, dându-şi seama pentru ce venise Leonard.

Străinele mulţumiră frumos pentru cafea, dar imediat ce femeia părăsi biroul, bruneta se precipită în spatele ei, răsucind cheia, fiindcă Mariusz avea prostul obicei să lase obiectul metalic în uşă, pe interior. Cealaltă se repezi la geam, ridică una din lamele jaluzelei, apoi trase în grabă de şnur, desfăşurând-o.

Mariusz ridică o sprânceană.

― Hm, foarte dubios, găsi el, fără a se alarma câtuşi de puţin. Să vă aju…

Dar nu mai putu să continue, căci cea care încuiase uşa scoase un pistol cu amortizor, pe care-l îndreptă spre fruntea directorului, somându-l să tacă.

― Ce vreţi de la mine? întrebă Mariusz, arţăgos, şi se ridică, făcând abstracţie de arma îndreptată spre el. Vă daţi seama că-mi pot imagina tot soiul de scenarii, dar prefer să aud varianta corectă.

― Stai jos, tataie! îi ceru bruneta, care se numea Adelina, făcând un gest cu pistolul din mână.

― Tataie?… repetă Mariusz pe jumătate suspicios, pe jumătate amuzat. Ce-aţi zice voi de un menaje aux…

― Nu vrem să te jefuim ori mai ştiu eu ce, îl întrerupse ea. Stai liniştit… Şi un pic de respect nu ar strica, să ştii.

― Vrem doar nişte informaţii, zise blonda, aşezându-se pe fotoliu. Stai jos, Desalonta, porunci ea.

*

Profitând de pauză, Leo îşi scosese un dosar din geanta diplomat şi-şi verifica nişte notiţe. Văzând că Doryan se întoarse la desenul lui, muşcă din bucata de plăcintă, apoi o aşeză înapoi, pe farfurie, pe care o împinse uşor. Probabil că voia să-l testeze pe băiat, să vadă până unde mergea răbdarea lui; Doryan era o fire răbdătoare, dar discuţia asta începuse să-l enerveze.

― E foarte bună plăcinta. De la ce firmă aţi comandat? Îmi cer scuze, dar eu sunt diabetic şi nu pot…

Băiatul se încruntă uşor, dar nu spuse nimic. Prioritatea lui era arma îndreptată spre fratele său.

Doryan se concentră puţin şi avu pentru o secundă în faţa ochiilor întregul tablou. Nu le cunoştea pe femei şi nu-şi putea da seama ce voiau de la Mariusz. Oricum, acesta nu era speriat de acţiunile lor şi asta îl liniştea.

Nu era sigur dacă Edgar găsise necesar să-i spună noului angajat despre natura lor, aşa că încercă să-şi mascheze îngrijorarea prin compasiune.

― Continuă, îl rugă pe medic, cu un aer plictisit. Sunt tare curios să văd cum ai găsit diagnosticul acesta.

―   După cum am zis, personalitatea disociată se dezvoltă ca un mijloc de apărare împotriva unor experienţe traumatice din copilărie. În cazul dumitale, e vorba de o personalitate, un alt eu care ignoră suferinţele provocate de un tată abuziv. Interesant e faptul că personalitatea asta se comporta feminin, numindu-se Florenţa. Dar având în vedere tratamentul la care te-a supus acest părinte adoptiv, cred că e vorba şi de o homosexualitate reprimată.

Când Leonard vorbea mult şi repede, ca acum, saliva abundent şi îi ţâşneau stropi din gură. Dându-şi seama, se oprea ruşinat şi-şi ştergea buzele cu dosul palmei. Foarte dizgraţios.

Doryan îşi înălţă sprâncenele uimit şi făcu o grimasă de rău augur.

― Ca să vezi… Şi asta e grav, nu ? îl ironiză, fără chef.

Dacă nu i-ar fi fost lene să se ridice de pe fotoliu, i-ar fi dat un pumn zdravăn spilcuitului ăstuia. Nu de alta, dar i-o întristase pe Flor.

*

Mariusz le studie cu aerul unui tigru care-şi urmăreşte prada şi se lăsă să alunece în scaunul rotativ, cu un zâmbet sardonic pe buzele frumos arcuite. Smulse telefonul ce abia începuse să sune, urlă în receptor să fie lăsat în pace, apoi trânti aparatul pe masă.

― Te urmărim de ceva timp, domnule Desalonta. Domnule Robert Mariusz Desalonta, adăugă blonda, Andreea, rostind cu atenţie prenumele directorului Rymnotech.

Mariusz se încruntă uşor, suspicios.

― Profeţia „Siger-ului“ , iniţiala dumitale este cea care închide cercul. „R“ – „Robert“ .

Mariusz pufni într-un râs nervos. Acum ştia şi el cu cine discuta, doi vânători feminini care fuseseră trimişi fără niciun sens. Regis nu putea fi ucis cu uşurinţă.

― Sunteţi nebune, concluzionă el, trecându-şi degetele peste fruntea încinsă. Sunt atâtea nume care încep cu iniţiala asta. Şi de unde până unde vi s-a năzărit că eu aş avea legătură cu nenorocita voastră de profeţie?!

― Fiindcă tu eşti un nenorocit de Regis, tataie, rânji Adelina.

Mariusz zâmbi amar, dezarmat.

― Hm… Cred că vă înşelaţi, zise el cu voce moale, amuzat, aruncându-le un zâmbet de parcă ar fi vrut să le muşte.

― Noi nu credem, răspunse Andreea. Altfel, n-aş avea curaj să fac asta.

Ridică arma şi apăsă pe trăgaci.

Glonţul zgârie umărul stâng al directorului, apoi intră în peretele de lângă el. Mariusz tresări, schiţă o durere scurtă şi tresări iar, atunci când se declanşă doza de odorizant cu mireasmă de portocale. Clătină din cap, prostit.

Adelina începu să râdă, iar Andreea zâmbi, amuzată. Se apropie de rollbox-ul pentru imprimantă şi luă odorizantul sub formă de clepsidră cu recipiente pline cu parfum.

― Dihanie spurcată, bombăni Mariusz, strângându-şi braţul, pe care se ivise deja floarea negricioasă, ce păta mâneca stacojie.

― Oho, se miră Andreea, cercetând obiectul. Începu şi ea să râdă. Colecţionar din tată în fiu… Ah, stai, că Rufio era anticar.

― Şi de ce naiba nu v-aţi dus direct la el, hm? rânji Mariusz.

― D-asta, zise Adelina şi înlăturându-i mâna, înfipse cuţitul de plicuri în mâneca lui Mariusz, pe care apoi o destrămă, arătându-i pielea curată, de parcă n-ar fi avut nicio rană. Scuzele mele.

Mariusz, ce se strâmbase la fiecare trosnet făcut de materialul sfâşiat, se sili să zâmbească. Chiar dacă glonţul s-ar fi aflat în interior, locul ar fi fost curat, de parcă obiectul ar fi fost introdus medical în corp; vindecarea era una aproape obişnuită, fără complicaţii, numai durere pură.

Iar în situaţia de faţă, chiar avea să fie numai durere.

― Un mod ciudat de a ascunde vulnerabilitatea creaturii care se dorea perfectă, rânji Adelina.

Mariusz clătină din cap.

― Ne despărţea doar un perete, se strâmbă el, cu afectare, amintindu-şi. Dar cred că ştiaţi şi asta, adăugă ameninţător.

― Am fost şi la el, săptămâna trecută, zise ea cu voce joasă.

― Da?… se miră Desalonta. Şi cum de mai trăieşte după vizita voastră?…  adăugă sarcastic.

―  Nu suntem aşa de periculoase, rânji Andreea. De altfel, ştii bine că n-avem voie să ne atingem de voi.

― Ah, şi eu care credeam că ăsta a fost un avertisment, bombăni el, masându-şi braţul rănit. Dacă o faceţi, veţi fi nişte vânători vânaţi, mai spuse, cu satisfacţie în glas. Şi nu v-ar sta prea bine, nu? Rymnotech-ul are protecţie totală; aţi început drăguţ, dar nu ştiu dacă veţi mai scăpa de misiunea asta.

― Ştii ceva, amice? strigă Adelina, nervoasă. N-am de gând să ascult cum îmi dă mie note un Regis de doi bani! Stai acolo, cuminte, pe fundul tău, dacă nu vrei să-ţi provoc o durere de zile mari…

Andreea îşi înăbuşi râsul. Mariusz zâmbi compasional.

― De ce te ofensezi, doamnă vânător? N-am spus nimic rău despre dumneata.

― Te-am împuşcat ca să încetezi cu „nu ştiu cu ce se mănâncă“. Am venit să te avertizăm cu o chestie.

― Asta am făcut şi cu domnul Roxolan. N-a mai auzit de noi după asta, completă Andreea.

― Suntem obligaţi moral să facem treaba asta. E datoria noastră.

― Bine, oftă Mariusz. Vă ascult.

Andreea se apropie de geam şi ridică una din lamele jaluzelei. Nimeni nu bănuia nimic, angajaţii îşi vedeau de treburile lor.

―  Ştii, desigur, ce anume ne deranjează la persoana dumitale.

― Că eşti o antichitate care trebuia să fie demult oale şi surcele, e treaba ta, zise Adelina. Pe noi ne deranjează pericolul pe care îl reprezintă partea ta negativă. Bine, n-ai omorât pe nimeni, dar o poţi face oricând.

― Vorbim de hiperactivitatea şi de magnetismul dumitale sexual. Te respectăm ca legendă printre Căluşari, dar valenţele tale de zburător nu dau bine. Eşti de o complexitate morbidă, domnule.

― Într-un cuvânt, abstinenţă totală, căci dacă până acum am auzit de femei leşinate sau intrate în comă dintr-un simplu sărut, din pricina electricităţii din corpul dumitale – spuse Andreea, încercând să rămână serioasă – dacă omori pe cineva, nu te vom mai cruţa.

― Nu, zău?… zâmbi Mariusz.

― Ştii care sunt regulile, de altfel, continuă cu seriozitate, căci doar tu singur ţi le-ai impus. Bine, nu ţie însuţi, cât naturii tale. Deci, să nu mai treacă perioada stabilită fără a-ţi lua medicamentul, ne-am înţeles?

― Eu zic să nu vă mai gândiţi, spuse el, privindu-le galeş. Viaţa e prea scurtă; jaluzele sunt trase, uşa încuiată. Micşorăm şi lumina, dacă vreţi.

Femeile se priviră amuzate.

― Poate că ne-ar interesa propunerea, dacă ar fi pe bune, şi nu făcută în timpul „sevrajului”, zise Andreea pe acelaşi ton.

Mariusz afişă un zîmbet sardonic, apoi se întristă şi se retrase în scaun asemeni unui leu care-şi acceptă, în final, captivitatea şi recunoaşte că orice revoltă este complet inutilă.

― Asta nu e tot, mai zise Andreea. Sfatul nostru este să-l laşi pe Doryan în pace şi ştii perfect la ce ne referim.

*

― Să ştii că am citit dosarele lui Edgar şi nu sunt de accord cu ele, îl avertiză el. Florenţa vorbeşte prin intermediul dumitale – ei bine, ăsta e doar unul dintre simptomele bolii. Sunt, pur şi simplu, halucinaţii auditive, Florenţa asta nu există.

― Eşti pur şi simplu, nebun, rosti băiatul impulsionat de Flor şi zâmbi uşor. Există oameni care au cunoscut-o pe Florenţa şi sunt convinşi că spiritul ei se află în corpul meu. Se uită la ea cu reproş, că tocmai minţise, dar fata îşi mută privirea spre Leonard. Deci nu e vorba de dubla personalitate, amice, ci de posedare.

Medicul îl privi cu indulgenţă.

―  Dacă eşti sigur că eşti posedat, de ce nu mergi la un exorcist? întrebă el cu blândeţe.

Erau vânători, acum înţelegea bine. Ce căutau la Mariusz era uşor de ghicit, atâta timp cât acesta nu era tocmai o fiinţă obişnuită. Mai mult ca sigur că el era următorul pe lista lor, numai că lui Doryan nu-i era teamă. Îi aştepta spăşit. Poate că avea chiar să iasă frumos dinspre partea lui.

Mariusz începea să se enerveze şi atunci se dădea de gol repede. Era şi cazul să se afle despre povestea lor, trecuse mult prea mult timp şi în zadar. El, unul, ştia că se săturase de intrigile Rymnotech-ului. Îşi voia soţia înapoi. Şi mai voia linişte, indiferent ce însemna asta.

Îi trebui mai mult de o secundă ca să-i poată răspunde medicului.

― Pentru că n-am chef, d-aia! replică Doryan şi se ridică, semn că din partea lui discuţia se încheiase.

― N-ai chef sau ţi-e teamă că am dreptate şi ţi se va zice să mergi la doctor?… spuse el pe un ton insinuant. Adică la mine… Nu trebuie să-ţi fie teamă, domnule Doryan Desalonta, eu am o grijă deosebită faţă de pacienţii mei, adăugă cu un zâmbet fin, menit poate să-l sperie.

Doryan îşi mută privirea pe cravata în dungi negre şi roşii. Se întrebă cât îl costase oare sau dacă fusese cadou. Dar nu asta îl interesa cu adevărat. Zâmbi amar şi-l înjură pe Mariusz, rugându-l să nu-l mai ajute.

Flor începu să suspine. Îl înconjură cu braţele ei diafane şi-şi sprijini fruntea de umărul lui. Apoi se îndepărtă fără o vorbă.

Era o perioadă cu probleme pentru toţi trei, iar problema Florenţei i se părea complet nepotrivită. Ea se necăjea că nu-i ţinea partea în faţa lui Mariusz, dar el nu făcea asta din răutate, ci pur şi simplu uitase să-i mai pese.

Iar idiotul ăsta credea că îi poate da fiori cu vorbele lui. Era chiar simpatic.

―  Domnul Leo, dar ce periculos sunteţi, domnule! zise cu un zâmbet sardonic. Nemaipomenit! Ia zi, domnule, când ai venit la Rymnotech ţi s-a zis că ai intrat într-o lume nouă, care n-are a face cu realitatea pe care o ştiai tu?

―  Da, Edgar mi-a spus că vă ocupaţi cu paranormalul, dar am crezut că o dă în s.f.-uri. Stai liniştit, că nu sunt pe dinafară. M-am informat suficient despre tumultoasa dumitale viaţă şi o găsesc destul de interesantă ca să vreau să te salvez din ea.

―  Poftim?…

Doryan se lăsă înapoi pe fotoliu uimit. Începea să-l placă pe omul ăsta, pe bune. Însemna că Edgar chiar îl instruise pe doctoraş şi, dacă nu se înşela, putea găsi în el un prieten de nădejde.

― Ştiu că e un lucru la care dumneata nu te-ai gândit până acum şi s-ar putea să-ţi pară imposibil, zise Leonard. Vreau să te gândeşti, prin absurd, dacă n-ar fi mai bine ca totul să fie, într-adevăr, o boală de care să poţi scăpa. Totul depinde de tine.

Leonard vorbea de neutralizarea spiritului Florenţei, de a o ucide, Doryan auzise bine.

Florenţa se uita la el cu un amestec de ură şi disperare, dar băiatul îi susţinu privirea autoritară. Ochii ei îi promiteau o viaţă de coşmar dacă el o trăda, dar băiatul nu se sperie nici când respiraţia ei deveni şuierătoare.

Îşi înălţă fruntea cu o tristeţe nemărginită în ochi, apoi coborî privirea spăşit şi-şi aplecă fruntea, ca şi cum ar fi recunoscut în mica lui prietenă o putere pe care n-o putea tăgădui, iar acum se abandona în voia ei.

Dacă Leonard ar fi înţeles această dispută mută, ar fi putut crede că Florenţa îl şantaja pe Doryan, dar nimeni nu i-ar fi putut spune şi care era greşeala pentru care plătea băiatul de atâta amar de vreme.

Împuşcătura răsună în mintea băiatului, care-şi trecu încet mâna peste faţă, oftând. Se miră că mai erau încă unii ce credeau că pot ucide un Regis.

Fata se apropie de măsuţa de cafea şi, cu un mic gest, pachetul de cărţi de joc de pe marginea ei se împrăştie prin cameră, de parcă ar fi trecut peste ele o furtună. Leonard tresări uşor şi se aşeză mai confortabil în colţul său de canapea, cu ochii ţintă la Doryan.

Florenţa se retrase în capătul opus al canapelei. Îşi strânse genunchii la piept şi după ce-şi aranjă cu grijă rochia de voal peste ei şi-i înconjură cu braţele. Pentru înfăţişarea ei fantomatică, fata alesese involuntar rochia albastră pe care o purtase cu o zi înainte de a muri, iar nu pe cea de mireasă, cu care fusese îngropată după ritual.

Oftă adânc şi-şi lăsă fruntea pe genunchi, suspinând.

Leonard nu era sigur dacă gestul acesta fusese al spiritului sau al lui Doryan, prin puterile lui telekinetice. Tristeţea din ochii băiatului îl convinse de existenţa ei şi atunci omul zâmbi încurajator.

Era o nebunie. Doryan se apropie de canapea şi-şi ridică ochii către medic:

― Nu, răspunse cu fermitate în glas, deşi era conştient că renunţa, poate, la partea lui de fericire.

Omul oftă şi se sculă de pe pat. Se apropie de el şi îi zise cu simplitate:

― Sunt şi alte metode de a te vindeca de ea.

Doryan nu voia să se „vindece“ de ea. Flor nu era un virus şi nici nu voia s-o îndepărteze, chiar dacă, uneori, îi dădea motive s-o alunge.

― Nu, repetă el cu voce moale.

*

Mariusz le privi lung, neştiind cum să reacţioneze. Sigur că ştia la ce se refereau, dar i se părea un subiect cu mult mai intim decît cel de mai devreme.

―  Asta trebuie să discutaţi cu… Florenţa, personal, rosti cu un zâmbet amar.

―  Nu Florenţa decide, spuse Adelina cu fermitate în glas. Doryan încă deţine controlul asupra trupului său.

Mariusz pufni.

―   Va trebui să ne asculţi, altfel vom găsi un mod de a te ucide, continuă ea. Nu e o ameninţare, ci o promisiune. Chiar de-ar fi să vă întoarcem unul împotriva celuilalt.

― Şi, probabil, de a o ucide pe Florenţa înainte, nu? sugeră el, făcând o asociere cu propunerea lui Leonard.

― Da, aprobă Adelina, clătinând din cap. Nu ne-ar face plăcere, să ştii.

― Hm, vă cred, răspuse Desalonta, cu un rictus şi se ridică de la birou. Mergeţi liniştite, atunci, le mai zise. Sursele voastre sunt destul de slabe, dacă n-aţi aflat că medicul meu lucrează la un tratament pentru problema asta, deci nu există riscul de a răni măcar pe cineva în următoarea perioadă ori secol. Oricum, nu din cauza pe care aţi adus-o voi în discuţie…

― Tratament?! Ce tratament? sări Adelina, uimită.

― Vă pun în legătură cu Edgar, medicul meu. Dacă doriţi, adăugă cu un zâmbet bonom.

― Edgar Stancovics? întrebă blonda, cu un fel de teamă. Mariusz încuviinţă. Dacă e el, atunci putem pleca liniştite, într-adevăr. N-ai putea fi pe mâini mai bune.

Zâmbi politicos şi se retrase spre uşă. Cele două făcură un gest de rămas bun şi ieşiră din cabinet, lăsându-l pe Mariusz într-o cumplită ceaţă.

Formă numărul de interior al medicului. În timp ce suna, Edgar se ivi pe uşa biroului. Trase fotoliul pe care stătuse Adelina şi se aşeză repede.

Era un om robust, la vreo patruzeci de ani, cu început de chelie şi ochi negri, plini de agerime.

Mariusz anulă apelul şi îl scrută pe medic. Îşi sprijini coatele pe masă şi-şi lăsă obrazul în palme, oftând. Edgar îl bătu uşor pe braţ, consolator.

― De ce ştiu atât de multe? întrebă el cu amărăciune. Îşi înălţă fruntea, ochii săi căzând peste vesta neagră a medicului. Cărţile lui Evlampionis au fost în mâinile lor, dar nu şi cea de-a patra. Doar Lotus a ţinut-o ascunsă decenii întregi.

― Totul se ştie, îl lămuri Edgar pe un ton liniştitor, în ciuda faptului că vorbele lui nu puteau decât să îngrijoreze. Ştiu ce ştim şi noi, profeţiile şi normele din cele trei volume, plus sfertul din cel de-al patrulea, unde te-ai oprit cu traducerea.

― Nu ştiau de tratament, se amuză Mariusz. Ce cred ei că vor câştiga, dacă mă ucid? spuse, ridicându-se de la birou. Că vor fi văzuţi mai bine, lăudaţi? Parcă nu-mi e de ajuns că Rymnotech-ul nu mă lasă să fac un pas fără acordul lui…

Se apropie de fereastră şi desfăcu jaluzelele.

― Şi mi-au trimis şi două femei, convinşi, poate, că aşa mă vor prinde în cursă. Dar n-au reuşit să mă impresioneze. Se întoarse către medic. Leo lucrează pentru vânători? îl întrebă temător. I-a propus lui Doryan s-o extermine pe Florenţa şi ei ştiu că pentru noi ăsta e începutul sfârşitului.

Omul ridică din umeri.

― Edgar, să nu fii prost, auzi? îi spuse pe un ton rugător. Eu nu mă înţeleg cu proştii şi în general, ei sfârşesc rău.

Îl cercetă cu un fel de teamă.

― Nu e indicat să mă ameninţi, râse Edgar şi îi trase o palmă uşoară peste fund, la care Mariusz se strâmbă. Nu pe mine, care te cunosc ca pe propriul meu buzunar, cu toate defectele şi racilele tale. Să nu uităm că eu îţi dozez medicamentul şi se mai pot face şi greşeli, adăugă cu seriozitate. Mariusz se încruntă. Mi-e permis, sunt om. Dar asta nu înseamnă c-o voi face vreodată, pricepi? Lasă-i în pace pe vânători, se joacă; trebuie să-şi facă şi ei meseria.

― Deci sunt pe mâini bune? spuse amintindu-şi ce zisese femeia.

― Nu sunt prost, dar pot s-o fac pe prostul, dacă e cazul. Iar aici nu-mi poţi găsi nicio vină.

*

― Dar ce vrei tu, atunci?! îl întrebă Leo cu un amestec de indignare şi amărăciune. Nu înţelegi că aceasta e una dintre căile ce duc spre libertate?…

Doryan nu-i răspunse. Îl uimea cât de simplu părea totul din afară. Scăpăm de Florenţa şi totul e ok. Adio, Rymnotech, adio, profeţii, o viaţă normală.

Băiatul oftă, studiind imaginea fantomatică a fetei.

― Există şi alt mod de a scăpa, dar mai întâi trebuie să rezolv ceva important, explică Doryan.

Omul încuviinţă.

― Mi-ai spus că nu-ţi plac şedinţele clasice, cu stat la orizontală şi privit în tavan.

Băiatul negă, zâmbind.

― Uite ce vreau să faci atunci, îi zise pe un ton intim. Vreau să mergi în camera ta, să-ţi iei laptopul şi să-mi scrii într-un e-mail etapele vieţii dumitale.

― Hm, e cam acelaşi lucru, zise cu o grimasă de neplăcere.

― Nu, nu este, insistă omul. Gândeşte că eşti singur, fără întrebările mele inopinante, care te-ar putea tulbura. Aşa îmi răspunzi ce vrei tu.

― Şi am vreun termen de trimitere a mailului?… întrebă uşor amuzat.

― Nu, îmi trimiţi pe măsură ce scrii. Cred că fiecare întrebare va avea un răspuns de vreo pagină sau două. Adică, asta cred, căci ştiu despre viaţa dumitale că a fost foarte aventuroasă până acum.

Leo se îndreptă către uşă, culegându-şi în drum, geanta diplomat pe care o lăsase pe un scaun. Când ajunse la ieşire, deschise geanta pe genunchiul ridicat şi din grămada aia de foi scoase un post it roşu, pe care i-l intinse.

În timp ce omul îşi închidea înapoi geanta, Doryan îşi trecu ochii peste conţinutul biletului, constatând că erau cinci întrebări, destul de simple la prima vedere. Zece pagini… Eh, asta s-o creadă el, n-avea să-şi piardă vremea cu prostiile astea.

Florenţa studie şi ea biletul, uitându-se peste umărul băiatului.

― Mariusz are probleme, nu-i aşa?… întrebă omul, fixându-l cu privirea.

Doryan şovăi o clipă, uimit, apoi zâmbi şi clătină din cap.

― Niciuna pe care să n-o poată rezolva. Deci… ştii tot? zise, muşcându-şi uşor buzele.

― Bineînţeles. Toată discuţia noastră ai stat ca pe ace, era normal să înţeleg. Hai, ai grijă de dumneata şi spor la scris! îi ură psihiatrul, apoi dispăru dincolo de uşa neagră din lemn de stejar.

Va urma

Despre Aurelia CHIRCU

Aurelia CHIRCU a scris 11 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi sunt traducător. Am debutat pe hârtie, în 1996, în revista şcolară “Noi despre noi” din Alba Iulia cu câteva capitole dintr-o nuvelă intitulată “Cum să ajungi vedetă”, pe care n-am terminat-o. Apoi, am apărut în format electronic, în revista online Faleze de piatră, cu un capitol din romanul “Regis de Aeternum”. Am mai publicat în revistele online Suspans, Egophobia, Gazeta Sf şi Srsff. Am fost nominalizată la premiile Galileo pentru prozele apărute în Gazeta SF.

Print Friendly

3 Comentarii

  1. Secrete, aventura, mister, puteri supranaturale. Nu lipseste niciun ingredient din aceasta poveste care reuseste cu succes sa iti starneasca dorinta de a vedea ce se intampla mai departe. Felicitari!

  2. Multumesc frumos, Teodora. :)
    Multumesc si tie, Raluca, pt comentariul de pe blog. :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *