Înainte să putrezească totul

Au început să cadă brusc, ca o ploaie de vară. Când am ajuns sub streaşina casei lui Pandele erau peste tot în jurul meu, se loveau de copaci şi de porţile caselor, se înfigeau în ulucile ascuţite ale gardurilor. Semănau cu nişte păpuşi din cârpe verzi, păreau lipsite de viaţă, poate că ştiau că nu aveau să supravieţuiască prăbuşirii şi se resemnaseră. Făceau pe moartele.

Răpăiala s-a oprit şi peste sat s-a lăsat o linişte ca un fulg pe pielea unui bebeluş. Oameni de la un capăt al străzii până în celălalt, oameni tăcuţi, oameni speriaţi, oameni care priveau broaştele zdrobite de pământ.

Dar capodoperele lui nu erau în bucătării, ci în pământ.

Oamenii se închinau. Eu treceam pe lângă ei ca o fantomă, fără să întreb nimic, era de prisos să vorbesc despre fiinţele acelea care căzuseră din cer, ca şi cum aş fi spus că e cald, normal, e vară, toţi simţim zăpuşeala, bineînţeles că vedeam, ce rost avea să mai discutăm despre evident: broaşte cât pepenii muraţi, cu piele maronie plină de negi; ochii bulbucaţi şi galbeni; picioarele ca nişte arcuri, cu degete lipite printr-o membrană.

― Sunt mai mari ca astea ale noastre. Or fi mutanţi extratereştri.

Asta mi-a spus Marian în loc de salut sau ce mai faci sau ai şi tu o ţigară. Ne-am întâlnit în faţa magazinului lui nea Florin. Intrarea era blocată de amfibieni cu intestinele pe afară. Nea Florin încărca broaştele cu lopata într-o roabă şi, înjurând printre dinţi, o apuca de coarne şi o împingea în curte. Noi ne uităm la el cum se chinuia, vorbea singur între timp, credea că o furtună deasupra unei bălţi din apropiere le ridicase din mâlurile lor, îi mai cădea câte un picior sau câte o căpăţână zdrelită, noi îl priveam şi îl ascultam şi spărgeam seminţe, de parcă aveam în faţa ochilor o altă lume, din cartoane colorate.

― Sau poate vine sfârşitul lumii, mai ştii? Parcă era acolo ceva cu o ploaie de broaşte.

― Nu ştiu, Mariane, n-am citit Biblia.

Până seara, tot satul îi împărtăşea părerea colegului meu de liceu. Apoi au aflat jurnaliştii şi, odată ce au ajuns maşinile cu reporteri de la Bucureşti, nimeni n-a mai scos o vorbă despre ce se întâmplase. Televizorul le ştia pe toate. Priveau imaginile în exclusivitate, mormanele de broaşte din curţile lor, parcă erau din altă lume aşa, filmate, o ascultau pe baba Floarea care arăta cu degetul ţiglele sparte de pe acoperişul casei ei dărăpănate, plângea, că ei cine îi plăteşte paguba. Mai apărea din când în când cu explicaţii primarul.

― Au fost spitalizaţi doi bărbaţi şi trei femei, da, leziuni uşoare, da, situaţia este sub control, echipajele venite din Alexandria urmează să cureţe până dimineaţă satul, să nu se împrăştie vreo epidemie, de aceea ne şi grăbim, după cum vedeţi, au început să putrezească, simţiţi mirosul, da.

Spre miezul nopţii au intrat să filmeze în curtea ţârcovnicului, ăstuia îi căzuseră broaşte în fântână. Trei supravieţuiseră, le ţinea într-o găleată roşie. Orăcăiau.

― Se pare că sunt originare din Indonezia şi din India, sau cel puţin aşa susţinea specialistul în amfibieni de la Muzeul Antipa chemat să îşi dea cu părerea.


Scarifying Yourself


― Una dintre specii este deosebit de comună în restaurantele franţuzeşti şi este asemănătoare din multe puncte de vedere cu cele autohtone. Acest exemplar, în schimb, Na-si-ka-ba-tra-chus sa-hy-a-dren-sis, broasca mov sau broasca gogoaşă, cum mai este numită datorită culorii şi a formei corpului, este o specie pe cale de dispariţie ce populează regiunile muntoase ale Indiei de Vest. Spre deosebire de rudele ei obişnuite cu bălţile şi mlaştinile, broasca mov trăieşte majoritatea timpului în subteran, unde se hrăneşte cu termite. Ce pot să vă mai spun despre această fosilă în viaţă, adevărată minune a evoluţiei, este că iese la suprafaţă doar două săptămâni pe an, mai exact în perioadele de împerechere. Ceea ce mi se pare de-a dreptul excepţional este că exemplarul nostru depăşeşte cu mult dimensiunea normală de şapte centimetri a suratelor sale. Femela noastră, putem recunoaşte sexul după nuanţa deschisă a pielii, măsoară în lungime douăzeci de centimetri.

Am adormit cu televizorul aprins, visând că înot într-un ocean de broaşte, că plutesc deasupra pâclei aceleia verzi zile în şir ca o corabie în derivă.

De dimineaţă dispăruse din sat orice urmă a potopului. Se mai simţea doar un miros vag de baltă stătută. Până la prânz, vântul a împrăştiat damful şi a lăsat în urmă doar parfumul florilor de liliac. Nici n-ai fi zis că, în urmă cu o zi, muriseră strivite câteva tone de broaşte asiatice.

Şi mutra lui nea Florin părea să confirme irealitatea broaştelor căzute din cer. Sonorul televizorului de pe tejghea acoperea bâzâitul unui muscoi care zbura în jurul raftului cu dulciuri. Grăsanul transpirat din spatele ecranului vorbea despre un avion care ar fi transportat mărfuri rare de contrabandă. Strângea în mâna dreaptă o batistă şi din când în când o mai trecea peste fruntea lui scăldată în sudoare.

― Poate un Airbus A300. Una dintre încărcături, broaştele sălbatice care au căzut peste sat, spunea el, a avut o soartă aparte.

Nu i-am reţinut numele ardeiului umplut, ci doar titulatura pompoasă: detectiv particular cu studii întrerupte în biostatistică şi teologie.

― Dar este mult spus soartă, dragi telespectatori, pentru că amfibienii nu au fost predestinaţi să se reverse peste satul Mirceşti. Să acceptăm acceptabilul. Mai degrabă pare să fi fost vorba despre o sumă de coincidenţe care a produs o certitudine în ochii localnicilor. Situaţia doar pare ciudată; în fond, este vorba despre lucruri mundane, din realitatea imediată. În primul rând, să punem sub lupa critică factorul uman. Piloţii sunt şi ei oameni, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că sunt roboţi programaţi să ne transporte fără probleme din punctul A în punctul B. Şi ei pot comite erori, şi încă unele pe care dumneavoastră, un individ care, paradoxal, nu se poate pune în locului semenului său, le puteţi judeca drept inadmisibile, poate chiar imposibile. Dar, dacă un om poate uita un banal număr de telefon, atunci, cu siguranţă, în condiţiile potrivite, un pilot cu mii de ore de zbor la activ poate uita trapa deschisă în timpul unei curse intercontinentale. În aceeaşi ordine de idei, un părinte altminteri iubitor şi grijuliu îşi poate uita bebeluşul în maşină într-o zi toridă de vară. Astfel de lucruri nefaste s-au întâmplat de atâtea ori până acum, există o întreagă cazuistică, de ce să nu se producă şi în cazul ploii noastre de amfibieni? Şi cine e de vină pentru astfel de dezastre, se întreabă, poate, unii dintre voi. Aceşti nenorociţi? Sunt aceşti oameni proşti, rău-voitori sau criminali?

― Nu, dragii mei, judecăţile de valoare nu au absolut nicio relevanţă în teritoriul minat al accidentelor şi greşelilor cauzate de neatenţie. Errare humanum est. Memoria umană nu are nici cea mai mică legătură cu morala, etica, experienţa sau, ştiu eu, caracterul. Ea este, în esenţă, o maşinărie care se poate defecta oricând. Asta pentru că, după atâtea secole de evoluţie, încă nu am reuşit să ne lepădăm de anumite părţi din creier caracteristice animalelor. După cum ştim de la anatomie, cortexul prefrontal este cea mai sofisticată unealtă a creierului. Cu ajutorul cortexului analizăm realitatea, punem sub semnul întrebării sau acceptăm ceea ce ni se întâmplă. Un etaj mai jos se află hipotalamusul, hard disk-ul, el ne ajută se ne amintim unde am lăsat cheile, ce să cumpărăm din piaţă, cum arată persoana iubită sau ce scopuri avem pentru următorii ani. Dacă mai coborâm un etaj, vom ajunge la ganglionii bazali. Acest subsol al minţii umane este asemănător creierului animal. De aici sunt controlate mişcările şi necesităţile biologice.

Eu urmăresc să prelungesc cumva lumile, dar pentru asta e nevoie de timp şi de oameni şi de moarte, da, moarte, fără ea nu există nimic din tot ce ţi-am spus.

― Nu tot timpul zonele superioare conduc voinţa robilor lui Dumnezeu. În situaţii de stres sau de emoţie puternică, creierul uman se poate deregla şi îşi poate schimba priorităţile, lăsând ganglionii bazali să deturneze bietul corp. Şi piloţii au copii care se droghează, divorţuri în derulare, rate la bancă, decepţii, depresii sau obsesii care le distrag atenţia sau le provoacă insomnii. Atunci cortexul prefrontal pierde teren în faţa ganglionilor bazali. Fiinţa dotată cu judecată şi conştiinţă de sine se transformă într-un şarpe sau, dacă îmi permiteţi, o broască deghizată în pilot.

De asemenea, nu trebuie să uităm şi de posibilele erori sistematice. Poate bazinul în care se scăldau broaştele noastre avea defecţiuni de fabricaţie. După cum ştim cu toţii, s-au găsit în sat, alături de broaşte, bucăţi de sticlă. Aşadar, recipientul era un fel de acvariu. Până şi un orb ar putea să vadă continuarea scenariului. O fisură într-unul dintre pereţii din sticlă ai rezervorului şi, după o neaşteptat de puternică turbulenţă, peretele cedează…

― Mănâncă rahat! ţipă nea Florin.

Nu credea o iotă din ce spunea detectivul.

― Pentru mine, continuă el, adevăru’ e dintr-o bucată, când vine unu’ şi încearcă să te ungă cu toate alifiile, e clar că e ceva putred la mijloc.

I-am plătit pentru pachetul de ţigări şi m-am îndreptat spre uşă, mă mânca limba să îl contrazic în privinţa adevărului, o idee foarte proastă, având în vedere încăpăţânarea de berbec a lui nea Florin.

― Ia întoarce-te, strigă el în urma mea.

Când am ajuns la tejghea îmi aruncă în faţă bancnota de zece lei pe care i-o dădusem.

― Îţi baţi joc?

Hârtia era verde, deşi, evident, toate bancnotele de zece lei aveau culoarea roşie. Am scos din buzunar o altă bancnotă, îmi dăduse tata câteva sute de lei pentru că terminasem şcoala cu medie mare, număram ca un mameluc, mi se blocase creierul, răsfoiam printre hârtii verzi pe care ar fi trebuit să le văd roşii. Începusem să tremur, mă uitam la nea Florin nedumerit, dar el nu mă privea în acelaşi fel, era suspicios, credea în continuare că am vrut să-l trag pe sfoară, cu toate că ar fi trebuit să fiu tâmpit să îl păcălesc în felul acela.

Până la urmă mi-am revenit din amorţeală şi i-am spus că e posibil să fi prins culoarea în urma spălării, cine ştie, poate îi uitasem în pantaloni, mama mai încurca din când în când detergentul cu vopseaua de ouă, coincidenţe, nea Florine, ai auzit ce-a spus detectivul ăla. A început să râdă, bineînţeles că nu mă credea, dar parcă explicaţia asta tâmpită mai îndulcea din presupusa farsă, ia, mă, pachetul şi te trec pe caiet, lasă, că îmi aduci tu banii.

Am ieşit buimăcit din magazin şi, după ce m-am mai calmat fumând o ţigară, am pornit spre casa meşterului. Poate că el ştia mai bine ce se întâmpla. Poate că avea un răspuns. El tot timpul are unul.

*

Meşterul întorcea bucăţile de carne în tigaie cu o furculiţă pe care erau încrustate iniţialele lui: F.T. Eu stăteam pe pragul bucătăriei de vară şi îl scărpinam pe Gioni pe burtă. Părea să fie în toane bune, fluiera, dar unchiul era mereu binedispus, nu puteai să îţi dai seama ce îi trece prin minte cu adevărat. Avea zugrăvit pe faţă un zâmbet de om care ştie şi cât praf ţii prin buzunare.

Şi acum unchiul mă citea ca pe o carte deschisă, cine ştie, poate ghicise în mâncarea din tigaie ce păţisem, nu îşi dezlipea privirea din ea, parcă vedea în carnea care sfârâia ca o mie de scurtcircuite simultane trecutul, prezentul şi viitorul. Altfel nu m-ar fi chemat în afara orelor în care mă învăţa dulgherie.

Unchiului meu nu i se spunea meşter degeaba. Lucra în lemn ca nimeni altul, scaune şi mese şi uşi, adevărate opere de artă, se scărpinau în ceafă ţăranii când vedeau ce îi ieşea din mâini. Era cultivat meşterul, îl inspira Brâncuşi, aşa îmi spunea, îşi lăsase şi o barbă lungă ca a lui, mereu sângerie de la vin.

Dar capodoperele lui nu erau în bucătării, ci în pământ.

― Am făcut patruzeci de coşciuge în douăzeci de ani, familii întregi, nepoate, aşa mi-a spus când mi-a arătat prima oară adevărata lui artă, într-o zi de primăvară târzie.

M-a chemat la el în atelier şi mi-a vorbit cu vocea lui calmă, de profesor care îşi ştie pe de rost materia pe care o predă.

― Ǎsta e al patruzeci şi unulea, pentru Ion din Capăt, ăla de s-a electrocutat ieri pe stâlp. Ia ajută-mă, hai, apucă-l bine, şi am întors cu faţa în jos coşciugul din lemn de brad.

Meşterul a îndepărtat aşchiile şi rumeguşul care se lipiseră de fund, parcă rosese o colonie de termite suprafaţa aceea galbenă, cioplită de la o muchie la alta. Dăltuise tot felul de forme ciudate, femei şi bărbaţi ce păreau a avea ştechere în loc de mâini şi picioare, stăteau cocoţaţi pe stâlpi ca berzele, unii se împreunau, alţii aveau şurubelniţe înfipte în ochi, toţi însă ţineau gurile deschise.

― Aşa a înlemnit Ion, mi-a spus, şi aşa mi s-a arătat în lumea lui, cu gura ca o menghină cu fălcile deschise. Am încercat eu să îi sculptez şi nişte femei, că îl ştiam mare fustangiu, dar nu se poate, nepoate, nu pot să sculptez ce vreau, nu pot să creez în afara poveştilor oamenilor, trebuie să înţelegi, or fi lumile astea închipuite, dar nu sunt false, nu pot să improvizez, nu pot să nu transpun adevărul în ele. Mai bine aşa. Cui i-ar plăcea să trăiască într-o lume frumoasă şi plină de minciună? Aici, printre făpturile astea ciudate, o să trăiască Ion o vreme. Şi o să îi placă, tuturor le place, o să vezi, cât ar fi de greu, tuturor le place să trăiască.

Apoi meşterul mi-a destăinuit că el era un fel de cartograf pentru alte dimensiuni, el sculpta, de fapt, hărţile lumilor în care aveau să plece morţii. Îi ghida pe acolo, prin întuneric.

― Păi ia gândeşte-te nepoate, carnea putrezeşte şi o parte din ce a fost omul se îmbibă în lemn. Sufletul lui continuă să trăiască acolo o perioadă, ca într-o colivie. E ca un vis ce construiesc eu aici. Ştii că nimic nu e adevărat, însă cumva îţi place şi te obişnuieşti. Crezi că e bine? Nu e bine, nepoate, că e doar o lume din lemn care până la urmă putrezeşte. Ce va fi după, îmi e teamă că nu am să aflu niciodată. Nici nu vreau să aflu, că unele lucruri care ţi se arată nu te mai lasă în veci să îţi pui capul pe pernă şi câteodată e bine să dormi, nepoate, trebuie să mai şi dormim. Eu urmăresc să prelungesc cumva lumile, dar pentru asta e nevoie de timp şi de oameni şi de moarte, da, moarte, fără ea nu există nimic din tot ce ţi-am spus.

*

― De ce sunt verzi banii mei, meştere?

Nu mi-a răspuns. A continuat să fredoneze un cântec vechi în timp ce se ştergea de grăsime pe un prosop pârlit de flăcările aragazului.

Dimineţi cu ferestre deschise,

Dimineţi cu săgeţi de cocor,

Dimineţi pentru viaţă şi vise,

Dimineţi fără lacrimi în zori…

Pentru prima oară nu improviza versurile, cine ştie, poate îi revenise memoria scăldată în alcool, poate se trezise odată cu ploaia de broaşte care schimbase culoarea banilor mei. Sau poate descoperise secretul lumilor pe care le meşterea.

A îngrămădit copănelele într-o farfurie galbenă şi le-a aşezat pe masa de lemn din faţa bucătăriei. Tot nu-mi vorbea, dar înţelegeam ce avea de gând. Am tăiat o jumătate de pâine în felii şi le-am pus lângă carnea prăjită, apoi m-am aşezat pe scaun. Aşteptam să guste el primul.

― Carnea de broască este foarte sănătoasă. Nu are deloc grăsimi, e mai mult apă. Hai, ia şi mănâncă, poate o să înţelegi mai multe mai târziu.

Semăna la gust cu carnea de pui. Avea consistenţa vatei pe băţ, imediat se desprindea de pe os şi se topea în gură ca o caramea, nici nu simţeam când mestecam. Înfulecam picioarele acelea trecute prin mălai şi ou şi, treptat, începeam să uit şi tot ce simţeam era picajul, lenta căderea pe un pat moale. Uitarea mea, un cearşaf de mătase.

Meştere, noi mâncăm broaştele care au căzut aseară, l-am întrebat, mi-am auzit vocea ca de pe fundul unui lac, meştere, ploaia de broaşte are legătură cu banii verzi, l-am întrebat, meştere, l-am întrebat, au spus la televizor că au găsit o broască mov care se înmulţeşte doar în timpul musonului, pe ce lume suntem, de unde au venit toate, spune-mi, în ce ne transformăm, de ce uităm totul, dar meşterul tăcea mâlc, muşca din felia de pâine de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Apoi am scăpat cuţitul din mână. M-am ridicat de pe scaun, după care m-am îndreptat spre cărarea ce ducea la atelier. Acolo am deschis uşa din lemn masiv şi am întors coşciugul cât mine de înalt. Meşterul sculptase multe broaşte acolo şi avioane şi şerpi imenşi. Am urmărit cu degetul o linie ca matca unui râu care se sfârşea într-o formă asemănătoare cu cea a unui coşciug. Am luat lentila unchiului de pe masă şi am analizat harta, erau gravate aceleaşi broaşte, avioane şi şerpi imenşi. Am urmărit din nou linia, de data aceasta cu vârful nasului, am ajuns la ceea ce părea o scorbură, nu, o groapă inundată cu o pată de vopsea purpurie încă proaspătă.

*

Un nor negru se apropia de sat cu viteza unui tigru şi eu abia mă târam pe uliţă cu voinţa unui melc în mijlocul pustietăţii. Târşâiam papucii prin ţărâna fierbinte, urmăream cum trec foştii oameni pe lângă mine, îi recunoşteam după haine, pantalonii măslinii ai lui nea Calu’, acum doar un broscoi umflat, dar care căra, ca de obicei, o sticlă de cinci litri cu apă de izvor. Meşterul îi sculptase şi în lumea asta piciorul fără labă, şontâcăia ca un cangur beteag.

― Bună ziua, nea Calule!

― Bună ziua, orăcăi el, unde te duci cu frânghia aia, nepoate? Şi ce cauţi tu pe aici, nu ai murit săptămâna trecută? Parcă te-ai înecat în baltă, erai la scăldat şi te-a tras sorbul la fund, aşa am auzit şi eu la magazina la nea Florică, da’ te-au scos până la urmă de acolo, cică nu ţi se vedea pielea, nenorocitule, tăbărâseră broaştele pe tine, broaşte mov, s-au închinat pescarii când le-au văzut, of, amărâtule. Nu pleca, nepoate, spune mai bine unde te duci cu frânghia aia!

Am mers mai departe fără să îi răspund. Peste câţiva zeci de metri i-am întâlnit pe băieţii primarului, în hainele lor scumpe; stăteau ghemuiţi pe capota Land Rover-ului cumpărat de tăticu’. Atunci când trecea o muscă prin preajmă, scoteau limbile ca nişte panglici şi înghiţeau prada. I-am întrebat dacă a astupat primarul fântâna părăsită. Mi-au răspuns după un minut, în scârbă mai mult.

― De ce te interesează, vrei să te arunci? mereu mă luau peste picior, e încă acolo, să legi de frânghia aia o piatră, să fii sigur că te duci la fund de data asta, hehehe.

La cât de şubreziţi erau stâlpii de susţinere ai acoperişului fântânii, erau şanse mari să le fac pe plac băieţilor primarului. Dar nu aveam de ales, trebuia să risc. Oricum, nu mai puteam sta prea mult timp la suprafaţă. Începuse furtuna. Înainte să cobor, am văzut un şarpe cât o cisternă care unduia în depărtare, printre pomii din fermă. Gravura unchiului se destrăma şi, dacă rămâneam la suprafaţă, dispăream odată cu ea.

Mă mişcam dintr-o parte în alta odată, ca un pendul al unui ceas vechi, uneori atingeam pereţii reci ai fântânii, umezeala îmi ajunsese până la piele, stârnindu-mi o senzaţie neplăcută de sufocare, de moarte iminentă. De sub mine se auzea un sunet piţigăiat.  Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât înţelegeam mai bine ultima lucrare a unchiului. Până la urmă găsise o metodă ca lumea să nu dispară, construise o poartă. Dar pentru ca uşile să se deschidă, avea nevoie de cineva care să întoarcă cheia în broască. Avea nevoie de un mort.

M-am lăsat în genunchi şi am căutat sursa cotcodăcelii în apa rece. Am dat cu mâinile peste ceva ce foşnăia, probabil un plastic vechi. Am atins ceva ascuţit, apoi ceva moale ca un ficat de vită. Am cuprins-o în palme şi am dus-o spre lumină. Era leită cu cea pe care o văzusem cu o noapte în urmă la televizor, mov, cât o minge de fotbal, cu picioare scurte şi cap ascuţit ca un ţăruş. Am închis ochii şi, lipsit de simţuri, am muşcat din ea.

felix-tzele

Despre Felix TZELE

Felix TZELE a scris 2 articole în Revista de suspans.

Felix Tzele s-a născut în 1988 în Roşiori de Vede. A absolvit în 2010 Facultatea de Sociologie din Bucureşti, după care a urmat un program de Master în Antropologie în cadrul aceleiaşi unităţi de învăţământ. În 2009 publică prima povestire, “John-486”, în revista on-line SFera, iar în 2010 câteva texte de proză scurtă îi apar în revistele Nautilus şi srsff.ro. În 2011 a câştigat locul al doilea în cadrul concursului de proză scurtă organizat de revista Helion.

Print Friendly

4 Comentarii

  1. O surpriză de proporţii, altfel nu ştiu cum aş putea s-o numesc. Cred că-i cea mai bună proză pe care-am citit-o în ultimele luni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *