Iluminare

Patru siluete întunecate se căţărau pe faţada de vest a turnului Academiei. În lumina lunii, arătau ca nişte gândaci negri care mergeau încet, în şir indian, în căutarea unei surse de hrană. Ajunşi în dreptul unei ferestre, cel aflat în frunte o deschise şi sări înăuntru.

Cu douăsprezece ore în urmă

Inspectorul Popovici traversă cu paşi apăsaţi incinta ovală, preocupat cu studiul documentelor însoţitoare ale transportului. Şase lăzi pline, un total de trei sute şaizeci şi opt de exemplare vechi, cu o valoare declarată clar sub cea reală, ca să evite taxele. O donaţie generoasă pentru biblioteca profesorului Arsene.

― Când au ajuns? întrebă Popovici, aruncând o privire în jur.

Biblioteca asociată Catedrei de Litere fusese înghesuită în turnul Academiei cu mulţi ani în urmă şi nimeni nu se gândise să o mute de acolo. Rafturi burduşite cu cărţi sortate pe domenii acopereau pereţii celor trei etaje unite de un gol interior. Totul arăta într-o perfectă ordine, cu excepţia unui teanc mic de cărţi aşezat la întâmplare pe colţul biroului de la parter. Şi mai era şi perechea aceea de tenişi roşii, cu şireturile legate frumos, rămasă la picioarele unei scări mobile. Când îşi văruise Popovici ultima dată apartamentul, cărţile lui – în număr mult mai mic – zăcuseră mai bine de o lună sub birou până îşi făcuse timp să le aşeze la loc.

― Ieri dimineaţă, spuse profesorul Arsene, din fotoliul în care se prăbuşise mai devreme. Eu nu eram aici, le-a luat în primire Florescu, asistentul meu.

― Cel care a dispărut.

― Da.

― Aha, dădu din cap Popovici şi mâzgăli ceva într-un carneţel. Şi mai departe ce s-a întâmplat?

― Trebuie să înţelegeţi ceva, domnule inspector, îşi frânse mâinile Arsene. De cărţi se ocupă de obicei celălalt asistent, Câmpeanu. Florescu mă ajută mai mult la partea de documentare pentru cursuri.

― Da, da…


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Popovici îi făcu semn să treacă peste detalii.

―  Câmpeanu trebuia să ia în primire cărţile, spuse Arsene, dar n-a putut pentru că a avut un accident de maşină şi acum se află în comă la spital. Eu eram plecat la o conferinţă în provincie şi oricum sunt prea bătrân ca să mă caţăr pe scările astea, aşa că l-am rugat pe Florescu să cheme câţiva studenţi de încredere şi să rezolve ei cum pot. Avem profesori invitaţi la sfârşitul săptămânii să studieze noile achiziţii şi trebuie să fim pregătiţi. După cum vedeţi, gesticulă spre rafturi, s-au achitat cu brio de îndatorire.

Inspectorul mai scrise ceva, apoi se uită încruntat la profesor:

― Ce vă face să credeţi că i s-a întâmplat ceva lui Florescu? Aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, şi-a făcut treaba şi asta într-o duminică. Poate doar şi-a luat liber…

― Da, dar… Arsene oftă. Când am ajuns aici de dimineaţă, am găsit uşa de la intrare descuiată şi lampa de pe birou aprinsă. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat, clătină din cap şi rămase tăcut câteva secunde. Şi mai sunt şi…, arătă cu o mână tremurândă spre tenişi, ăia.

Popovici se aplecă să studieze îndeaproape dovezile incriminatoare. O pereche ponosită de tenişi, purtată mai multe luni, dacă nu chiar ani, cu talpa roasă şi un strat subţire de noroi uscat pe margine. Primăvara era încă departe, dar zăpada avea tentative repetate de topire, transformând patinoarul din curtea Academiei într-o mocirlă în toată regula.

― Florescu nu şi-ar fi abandonat niciodată pantofii. Refuza să umble desculţ, pentru că răcea foarte uşor, iar pardoselile de aici sunt reci. E o clădire veche, nu există izolaţie dedesubt.

― De ce vorbiţi despre el la trecut?

― Păi…

Profesorul se uită trist la tenişi, ridicând neajutorat din umeri.

În spatele lui, uşa de la intrare se deschise cu un şuierat şi un curent rece de aer, cu iz de zăpadă proaspătă, semn că începuse să ningă din nou afară, le gâdilă nările. Un tânăr ciufulit se opri în prag să-şi şteargă conştiincios bocancii pe un preş înainte de a intra.

― Bună… bună ziua, gâfâi acesta şi se rezemă de marginea biroului ca să îşi tragă sufletul. Am venit cât de repede am putut. Alina şi Dorin au curs cu Miron şi… n-am îndrăznit să intru peste ei. Dar le-am lăsat mesaj să vină când termină, adăugă repede. Aruncă o privire scurtă în jur. Pare să fie în ordine?

― Cine eşti dumneata? interveni Popovici.

― Cezar Petrescu, se prezentă tânărul. Am fost aici ieri, arătă vag spre rafturi, am aranjat cărţile…

― Cezar, Alina şi Dorin sunt cei mai buni studenţi de la cursul de Literatură Comparată, spuse Arsene. Mulţumesc pentru ajutor, îi zâmbi obosit băiatului, apoi îi explică inspectorului: Mă ajută din când în când, dacă avem prea mult de lucru la birou.

― Deci ai fost ieri aici, repetă inspectorul. La ce oră aţi sosit?

― Domnul Florescu ne-a sunat de dimineaţă şi ne-a spus să venim pe la prânz. Lăzile erau deja aici când am ajuns.

― Aţi venit împreună?

― Ne-am întâlnit în curte şi am intrat împreună.

― Ce-aţi făcut după ce aţi sosit?

― Domnul Florescu ne-a pus la treabă. Am catalogat şi aranjat şi rearanjat cărţi toată ziua. Ale naibii de grele mai sunt.

― Învăţătura nu e niciodată uşoară, comentă Arsene.

― Toată ziua? insistă Popovici.

― Am făcut o pauză pe la opt să mâncăm ceva, după care ne-am întors la treabă. Am terminat după miezul nopţii.

― Şi?

Cezar ridică din umeri.

― Am plecat, iar domnul Florescu a rămas să închidă. Nu l-am mai văzut de atunci.

― Eşti sigur?

― Foarte sigur. N-am cursuri în dimineaţa asta, m-a trezit domnul profesor când a sunat să mă întrebe de domnul Florescu… Chiar a dispărut?

― N-a venit la birou şi nu răspunde la telefon, spuse profesorul. Scuze că te-am trezit.

― Despre ăştia ce ştii? Popovici ridică un pantof de pe podea şi i-l arătă.

― Sunt ai domnului Florescu, spuse Cezar. Îi poartă în fiecare zi. Glumim între noi că în ziua în care or să se strice o să apară desculţ. Cum de i-a lăsat aici?

Inspectorul şi Arsene schimbară o privire. Cea a profesorului însemna „Vedeţi?”

― Să lăsăm asta, spuse Popovici. Florescu are duşmani?

― Nu prea îl plac studenţii pentru că e zgârcit la note, dar nu… nu cred, zise Cezar şi se întoarse spre Arsene pentru confirmare.

Acesta se mulţumi să dea din cap şi să se uite la ceas:

― Trebuie să ţin un curs în câteva minute şi să găsesc pe cineva care să-l înlocuiască pe Florescu măcar azi… dacă nu apare.

Îi aruncă o privire lui Popovici, sugerând că ar cam fi cazul să-şi vadă fiecare de treaba lui.

― O ultimă întrebare, insistă inspectorul. La prima vedere, lipseşte ceva?

― Glumiţi! făcu o mutră uimită Arsene. Sunt mii de volume aici. Ne-ar lua săptămâni întregi să facem un inventar.

― Atunci vă sfătuiesc să vă grăbiţi. Trebuie neapărat să ştim dacă lipseşte ceva. Mă duc să vorbesc cu ceilalţi studenţi, după care vă caut din nou, îi informă inspectorul.

Popovici părăsi incinta cu acelaşi pas apăsat, pus pe fapte mari, şi trase uşa după el. Profesorul lăsă să-i scape un oftat deloc optimist. Se foi în fotoliu şi reuşi să se ridice abia la a doua încercare.

― Chiar credeţi că s-a întâmplat ceva cu domnul Florescu? întrebă ezitant Cezar.

Arsene nu avea un răspuns, se uită doar cu tristeţe la tenişii abandonaţi pe podea. Ar fi trebuit să fie luaţi în evidenţă drept probă la dosar, dar inspectorul încă nu era convins că aveau de-a face cu un caz real de dispariţie. Clătină din cap, iar când se întoarse spre Cezar, privirea îi căzu pe cărţile de pe birou.

― Vrei să… să pui alea la loc? îl rugă.

― Desigur.

Tânărul le sortă rapid şi se căţără cu agilitate pe una din scările care ducea la nivelul superior. Odată ajuns acolo, folosi o altă scară, utilizând o singură mână, în timp ce în cealaltă ţinea cărţile. Bâjbâi pe raft până le găsi locul şi, aruncând o privire în jos şi văzând că profesorul se uita pierdut în gânduri la tenişii lui Florescu, se întinse şi deschise fereastra de deasupra capului, prefăcându-se că verifică dacă e închisă bine. Când însă o împinse la loc, o lăsă întredeschisă.

Profesorul nu observă nimic.

Cu alte douăsprezece ore în urmă

― Mai stăm? îi suflă la ureche Dorin lui Cezar.

Aplecaţi deasupra ultimei lăzi deschise, băieţii se sprijineau de marginea acesteia, profitând de o clipă de odihnă. Cezar privi peste umărul lui Dorin către biroul la care stătea Florescu şi mormăi cu ciudă:

― Da’ ce, crezi că ne lasă să plecăm înainte de a termina?

Dorin se posomorî la faţă.

― Ţie ce-ţi pasă, tu nu ai cursuri de dimineaţă. Dacă mă prinde Miron că adorm în bancă, iar mă dă afară din sală şi mă trece absent.

― Ce tot şopotiţi voi acolo? îi luă la rost din capul scării Alina. Îşi scutură pletele castanii şi îşi sprijini mâinile pe şolduri. Hai, mişcaţi-vă până nu prind rădăcini de tot aici!

Vocea îi răsună clar şi tare în toată incinta, doar-doar se prindea Florescu şi i se făcea milă de ei. Continuând să ţină un creion în dinţi şi o listă cu titluri în mână, acesta nici măcar nu se clinti.

― Poate ne-am mişca mai repede dacă binevoiai să porţi o fustă, răspunse Cezar cu un rânjet larg, la care primi un început de încruntătură drept răspuns.

Privirea visătoare a lui Dorin sugera că nu-l deranjau nici pantalonii mulaţi pe care îi purta fata.

― Ha-ha! râse ea fără veselie şi-şi flutură mâna spre ei. Haideţi, am înţepenit şi mă dor şi spatele, şi picioarele.

Florescu nu reacţionă nici la acest comentariu, în schimb întrebă:

― Nu l-aţi găsit nici pe Kierkegaard?

― Nu. Nu-i aici, înălţă capul să spună Cezar şi se întoarse cu un oftat deasupra lăzii.

― Parcă am fi sclavii lui, bombăni Dorin, adunând un teanc de cărţi pe care i-l trânti în braţe.

― Mai încet, îl avertiză Cezar. Am auzit că, mai nou, s-ar putea să ne corecteze el lucrările.

Îşi stăpâni o grimasă şi, gândindu-se la cât de negru putea deveni viitorul, se deplasă până la scară. Urcă primele două trepte şi îi întinse cărţile Alinei:

― Ţine.

Fata îşi dădu părul după urechi şi luă cărţile două câte două. O văzu strâmbându-se, când îşi arcui spatele să se întindă la un raft de sus şi un junghi o săgetă în şale. Duse o mână la spate să frece locul dureros şi mai că scăpă cartea din mână, însă Cezar o prinse din zbor şi i-o înapoie în tăcere. Amândoi priviră cu teamă spre Florescu — acesta nu era îngăduitor când venea vorba de neatenţie — dar, spre uşurarea lor, incidentul trecuse neobservat.

Cezar mai făcu două drumuri până la ladă şi înapoi, aprovizionând-o pe Alina cu cărţi, după care împinse scara cu ocupanta ei cu tot câţiva metri mai la dreapta, în secţiunea filosofilor antici.

― Uff, bine c-am terminat cu moderniştii, făcu Dorin. Grele mai erau… au scris ăştia până n-au mai putut.

― Şi anticii au scris mult, dar s-au păstrat mai puţine lucrări, spuse Florescu, dându-le de înţeles că trăgea cu urechea la ce vorbeau.

― Adică au scris în… Dorin deschise una din cărţi şi se uită chiorâş la textul de pe pagină. Poloneză?

― O parte din ele sunt ediţii destinate cursurilor de limbi străine, spuse Florescu. Desigur, nu se face studiu direct pe text, doar le arătăm studenţilor. Aţi terminat?

― Aţi terminat, aţi terminat, îl imită în surdină Dorin.

Cezar rânji la el. Luă ultimul teanc de cărţi şi se căţără singur pe o scară de pe peretele opus ca să le pună la loc.

― Gata, anunţă Dorin şi trase capacul peste ladă.

Alina deja cobora pe podea. Se uită în jur bănuitoare, gata să ţipe şi să o ia la fugă, de parcă se ascundeau şoareci în fiecare colţ întunecat. De când văzuseră unul în primăvara trecută, se tot temea de ei.

Băieţii se mai foiră puţin, scoaseră lăzile în hol şi se asigurară că totul era în ordine înainte de a-şi lua hainele şi mănuşile.

― Noi am plecat, spuse Cezar.

Lângă el, Dorin îşi înfăşura un fular lung în jurul gâtului, iar Alina îşi trăgea căciula împletită peste urechi.

― Bine, ne vedem marţi la seminar, dădu din cap Florescu.

Nu le mulţumi pentru ajutor. După ce plecară studenţii, se mai uită o dată pe lista de titluri aduse, în care nu exista Kierkegaard şi niciunul din celelalte titlurile declarate lipsă. Avea martori că listele nu erau corecte, nu mai conta dacă mai lipseau nişte exemplare în plus. Îşi părăsi biroul şi culese de pe rafturi câteva cărţi pe care pusese din timp ochii. Nu erau multe şi nici din cele mai scumpe, dar adunate laolaltă făceau o sumă frumuşică.

Când termină, aşeză teancul micuţ de cărţi pe colţul biroului şi merse să stingă luminile. Becurile clipiră, lăsând treptat incinta să fie cuprinsă de întuneric. Un singur con se lumină rămase, împrăştiat de lampa de pe birou. Florescu luă cărţile, pregătit să plece, dar privirea îi fu atrasă de o sclipire intermitentă venită din beznă. Abandonă intrigat cărţile pe birou şi traversă încăperea în direcţia punctului luminos.

În ciuda luminii slabe, reuşi să recunoască un tratat de algebră nu suficient de nou ca să se fi păstrat bine, dar nici suficient de vechi ca să valoreze ceva. Cotorul însă era în bună stare şi, lucru neobişnuit, emitea semnale luminoase la intervale regulate. Scoase cartea din raft şi o deschise.

Cu o zi în urmă

Picioarele îi îngheţaseră în tenişii subţiri şi, oricât sufla în pumni, nu reuşea să-şi dezmorţească degetele. Regreta că nu putea să dea drumul la căldură, dar zgomotul motorului i-ar fi deconspirat prezenţa pe străduţa întunecată din spatele Academiei. Ghemuit în scaunul incomod al şoferului, Florescu aştepta.

Ani de zile îi cărase servieta profesorului Arsene, îi adnotase cursurile şi îi corectase lucrările. Şi cu ce se alesese în schimb? Tot asistent era, dependent de un salariu de mizerie. Arsene îi dădea de lucru cât pentru doi, ceea ce îl încurca teribil, obligându-l să-şi tot amâne terminarea doctoratului, singura salvare pentru a evada din anonimat.

Şi ca şi cum asta n-ar fi fost suficient, parcă să-i facă în ciudă, celălalt asistent al bătrânului ajunsese să se ocupe exclusiv de afurisita de bibliotecă în care niciodată nu găseai ce aveai nevoie. Ca să nu mai spunem că, din cauza glaucomului avansat, Câmpeanu folosea lentile groase cât fundul de borcan şi abia zărea literele. Studenţii îi făceau toată treaba, iar el doar dădea ordine. Adevărul era că studenţii îl plăceau, dar deh… cum să nu-l placă atunci când punea câte o vorbă bună pe lângă profesor ca să le mărească nota la examen?

Florescu mormăi în barbă şi se uită la ceas. Era trecut de unsprezece. Ce tot făcea acolo? Ar fi trebuit să se ducă de mult acasă, doar cărţile nu plecau nicăieri. Ba chiar sporeau la număr, aşteptau un transport cu o donaţie în ziua următoare. Atunci să vezi nebunie. Îşi imagină cărţile împrăştiate pretutindeni pe podeaua bibliotecii şi cataloagele fără de care ar fi fost imposibil de găsit ceva în toată harababura aia şi deja îl apuca durerea de cap, dar parcă era mai uşor să aşeze cărţi pe rafturi decât să îl dădăcească pe Arsene.

Stomacul îi protestă zgomotos, fiind privat de cină, iar Florescu îşi strânse braţele mai tare în jurul corpului. Degeaba, tot îi era frig.

Uşa de la ieşirea din spate a Academiei se deschise şi silueta scundă şi plinuţă a lui Câmpeanu îşi făcu apariţia pe alee. Dansă lipsită de graţie printre troienele de zăpadă îngheţată şi murdară, mai-mai să se prăbuşească nu doar o dată. Florescu scrâşni din dinţi. Dacă tocmai acum cădea şi îşi rupea un picior, se şi vedea înhămat şi cu responsabilităţile lui Câmpeanu pe următoarele trei luni.

Dar Câmpeanu nu căzu. Baletul grotesc îl aduse la marginea trotuarului, iar Florescu putu să răsufle uşurat când îl văzu urcându-se în broscuţa ruginită, parcată în diagonală lângă tomberoanele de gunoi. Maşina porni ezitantă, roţile din spate derapând vizibil pe gheaţa de pe şosea. Era o minune că nu făcuse niciun accident la cât de prost conducea, dar din fericire strada era puţin circulată şi Câmpeanu locuia aproape.

Îl urmări cu farurile stinse, păstrând o distanţă respectabilă faţă de broscuţă. Se apropiau de intersecţia în care trebuia cedată prioritatea. Un tramvai le tăie calea, blocând şi puţinul de lumină de până atunci. În clipa în care acesta dispăru după colţ, lăsând intersecţia goală, Florescu apăsă pedala de acceleraţie până la podea şi porni cu toată viteza înainte, aprinzând faza lungă în ultimul moment.

Speriat şi orbit de faruri, Câmpeanu trase panicat de volan spre dreapta. Ultimul lucru pe care îl văzu fu stâlpul de iluminat gonind spre el.

Cu şase luni în urmă

Timp de două cafele şi o prăjitură, atât aşteptă în cofetăria de la colţ până se închise magazinul. Când văzu proprietarul întorcând semnul de la uşă în urma ultimului client, Câmpeanu plăti consumaţia şi traversă strada. Bătu discret în geam, apoi mai insistent, tot aruncând în jur priviri suspicioase prin ochelarii prăfuiţi. Soarele îl bătea drept în mijlocul capului şi asuda din plin.

În cele din urmă, uşa se deschise. Bărbatul bărbos şi tras la faţă îl salută cu o înclinare scurtă a capului şi îi făcu semn să intre. Auzi uşa încuindu-se în urma lui, înainte de a fi condus printre vitrinele şi mesele încărcate cu tot felul de piese mecanice.

― O clipă, spuse bărbatul şi dispăru într-o încăpere alăturată.

Stingher, Câmpeanu rămase lângă tejghea, temându-se să nu deranjeze din neatenţie ceva. Magazinul funcţiona şi pe post de atelier de reparaţii, proprietarul fiind un fel de inventator ratat. Noroc cu tatăl acestuia, care îi fusese recomandat de surse sigure ca să îi rezolve problema.

― Ăsta e.

Bărbatul depuse pe tejghea un pachet nu prea mare, învelit în hârtie maronie.

― Sunt trei bucăţi, plus dispozitive de încărcare şi calibrare. Ar trebui să fie suficiente pentru ce ai nevoie, împinse pachetul spre el.

Câmpeanu îşi plimbă degetele pe hârtia lucioasă şi moale, fremătând de anticipare, dar nu încercă se deschidă pachetul.

― Sigur o să meargă? întrebă cu un entuziasm pe care nu şi-l putea ascunde din voce.

― O să meargă, aprobă bărbosul. Sunt activate de lipsa luminii şi mişcare, aşa că, odată instalate, nu te doare capul. Nimic nu le scapă.

Spera să aibă dreptate. Serviciile lor nu erau deloc ieftine, dar şi comanda fusese pe măsură. Câmpeanu scoase portofelul şi îi întinse trei bancnote mari, restul de bani datorat.

― Ţine minte, bătrânul a insistat ca, orice s-ar întâmpla, să nu le deschizi, mai spuse bărbosul.

Înclinând din cap în semn că a înţeles, Câmpeanu luă pachetul sub braţ şi părăsi magazinul.

Peste stradă, i  se păru că vede silueta familiară a unui student — oare era Cezar? — intrând în magazinul de amanet. Săracul, îi murise recent mama şi viaţa la cămin nu era uşoară, mai ales pe banii tatălui care mai avea alţi doi copii mici acasă. Se întrebă de unde ştia atâtea detalii – probabil că auzise studenţii vorbind în timp ce îl ajutau în bibliotecă, asta trebuia să fie – şi îşi propuse să îi dea un punct în plus la examenul următor, aşa, ca încurajare.

Îşi împinse ochelarii mai sus pe nas, săltă pachetul sub braţ şi porni în pas legănat spre Academie. În momentul următor, uită de promisiune.

Înapoi în prezent

Cezar ateriză pe podeaua palierului superior cu un zgomot înfundat şi, pentru o clipă, înţepeni acolo copleşit de exaltare. O făcuse! Intrase în turnul Academiei, în miez de noapte, ca un spărgător. Ce mai, era un spărgător. Mama lui s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi ştiut ce ajunsese fiul ei. Dar mama era moartă, iar din banii primiţi de acasă el trebuia să-şi plătească taxele, căminul şi să mai şi mănânce din când în când. N-aveau cum să-i ajungă.

Însoţitorii lui trecură pe lângă el cu lanternele deja aprinse şi se strecurară agili spre scările care conectau cele trei niveluri. Aveau sacii pregătiţi în mână şi listele cu titluri furnizate de Cezar, cărţi pentru care ar fi găsit uşor amatori, dar nu prea scumpe ca să nu poată scăpa repede de ele. La urma urmei şi hoţii tot amatori erau, membrii ai echipei de gimnastică a Academiei.

Îi lăsă să-şi facă treaba, în timp ce el cobora direct la parter şi culegea material documentar pentru anul curent şi cei viitori. Aşa ocazie n-avea să se mai ivească prea curând. Iar când nu mai avea nevoie de ele, le putea oricând vinde. Lăsă câteva găuri în raftul cu manuale şi răsfiră celelalte cărţi pentru ca absenţele să fie mai puţin bătătoare la ochi. Pe lângă acestea, îndesă în rucsac şi două exemplare mai scumpe drept garanţie pentru zile negre.

― Hei! strigă cineva de pe palierul de deasupra.

Cum erau toţi îmbrăcaţi în negru, erau imposibil de deosebit din cauza staturilor asemănătoare, înalte şi musculoase, dar nu prea conta. Cezar nu intenţiona să ţină legătura cu ei după noaptea asta.

― Parcă spuneai că nu există sistem de securitate?!

― Nu e! răspunse Cezar.

Biblioteca se încuia cu un cod cu douăsprezece cifre pe care profesorul Arsene rareori şi-l amintea în totalitate. Turnul nu avea ferestre la primele două niveluri şi nici vreo altă cale de acces, fiind lipit de corpul Academiei, înconjurat din trei părţi de un simulacru de parc.

― Şi atunci aia ce e? făcu aceeaşi voce.

Proprietarul acesteia se deplasă de-a lungul rafturilor până ajunse în punctul în care sclipea ceva. Întinse mâna şi ceea ce extrase din raft se dovedi a fi o carte cât se poate de obişnuită la prima vedere. Cotorul însă continua să sclipească într-un fel cum nu făcea în timpul zilei.

Cezar stinse lanterna şi îşi roti privirea în jurul incintei. După ce se obişnui cu întunericul, nu-i fu greu să identifice celelalte două surse de lumină, fiecare amplasată pe alt nivel. Ceva nu era în regulă. Mai stătuse până la închidere, dar nu le mai văzuse până atunci şi nici nu îl auzise pe profesor sau pe asistenţi pomenind de ele.

― Aşteaptă…, dădu să spună, dar era prea târziu.

Unul din ei deschidea deja cartea. Aceasta opuse iniţial rezistenţă eforturilor neîndemânatice, îngreunate de mănuşile groase, folosite la escaladarea turnului, ca apoi să se deschidă brusc, un con larg de lumină aurie ţâşnindu-i dintre coperte. Prins în raza ei de acţiune, inamicul nici nu apucă să ţipe. Se dematerializă instantaneu, doar pantofii cu crampoane rămânând pe podea drept mărturie a trecerii lui pe acolo.

Tovarăşii lui strigară şi alergară bezmetici să scape de cartea ucigaşă, dar nu le folosi la nimic. Şi celelalte două exemplare se desprinseră de pe rafturi şi se deschiseră animate de o voinţă proprie, urmărind cu conurile lor de lumină tot ce se mişca.

Cezar înţepeni în mijlocul podelei, de unde asistă îngrozit la masacru. În decurs de doar câteva secunde, rămase singur în bibliotecă. Cărţile mai dansară puţin în aer, bâzâind supărate, ca în cele din urmă să renunţe şi să-şi reia locurile pe rafturi.

Cu coada ochiului, Cezar se uită la ceas. Mai erau trei ore până la răsăritul soarelui. Până atunci nu îndrăznea să se mişte.

Despre Ioana VIŞAN

Ioana VIŞAN a scris 4 articole în Revista de suspans.

Ioana Vişan s-a născut la 1 iulie 1978, în Iaşi. A absolvit Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi (2002), iar în prezent lucrează ca web designer în Iaşi. A debutat în revista Nautilus (nr. 18/ iulie 2008), cu povestirea "Îngheţul", care i-a adus Premiul CititorSF pentru cea mai bună povestire românească. A publicat proză în Nautilus, EgoPHobia, Gazeta SF, Argos, SRSFF, SFera, Suspans. Este prezentă în antologiile "Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice" (Millennium, 2009), "Steampunk. A doua revoluţie" (Millennium, 2011), "Venus" (Eagle, 2011), "Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF" (Millennium, 2012), "Zombii: Cartea morţilor vii" (Millennium, 2013), "Călătorii în timp. Antologi" de povestiri SF" (Nemira, 2013). Începând din 2012 scrie şi în limba engleză. Debutul a fost reprezentat de o povestire publicată pe site-ul Every Day Fiction. A urmat apoi o contribuţie la antologia "Evolution 2" (Evolved Publishing, 2012). În format electronic i-au apărut nuvela "Human Instincts" (2012), volumul de proză scurtă "Blue Moon Cafe: Where Shifters Meet for Drinks" (2012) şi "The Impaler's Revenge" (2013), prima parte dintr-o trilogie.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *