Foileton: Extreme (12)

15.

Mark era fratele soţului meu. Trebuia să-l elimin. Trebuia să-l ucid. Doar el se făcea vinovat de moartea Elzei. Mark era soţul ei, un ipocrit ce emana un aer fals, de ins sodomizat, de fiecare dată când nu-i conveneau anumite preconizări, prevederile altora. Îmi amintesc că şi-n ziua nunţii lor, pe parcursul ceremoniei, am simţit migrene insuportabile. Chiar şi lumina ce ne separa, doar o extensiune a cerului dogorind la apus, părea opacizată de straturi diforme de sânge închegat. Aveam senzaţia că văzduhul de nuanţa plasticului topit, în mod deliberat, lăsa contururi clare, ca nişte cute tăioase, doar pentru a confirma o posibilă mişcare. Tot ce gândeam se înfăptuia, devenea posibil, evident, firesc. Eram fascinată de spontaneitatea evenimentelor, dar totuşi, oarecum dezorientată, înţelegeam că nu eram decât spectatorul unor regizări banale, în care, într-un mod aproape involuntar, ceilalţi nu făceau altceva decât să etaleze în văzul tuturor tertipurile lor perimate, măşti false, obligatorii. Văzut din exterior, chiar şi de vreun pictor amator, respectiva gravură putea fi doar o manifestare caraghioasă a simplităţii ce nu se cerea demonstrată. Era un peisaj de o geometrie echivocă, în care noi, cei care luam parte la acea solemnitate, nu eram altceva decât o aglutinare de umbre desprinse de zidurile întunecate, închegate într-un ancadrament de lumină murdară şi văzduh greoi, păstrând parcă urmele privirilor noduroase, schimbate doar pentru a confirma prezenţa celuilalt.

Eram patru: Mark şi Elza, eu şi Nick.

Dincolo de legăturile familiare, în primul rând, ne unea o prietenie durabilă. Nu poţi să fii fericit dacă nu aduci fericirea celui de lângă tine. Însă, văzut din interior, adevărul era cu totul altul. Ca să te ridici, uneori nu ai nevoie de absolut nimic. Trebuie doar să te debarasezi de tot ce e de prisos; să-i ignori pe ceilalţi. Chiar şi în pătratul nostru aberant de multe ori găseam asemenea excedente.

Nu o dată mi se părea că trăiam ceva absurd, ceva ce nu izbuteam să pricep. Bănuiam că Nick se lăsa influenţat de fratele său, de soţul surorii mele. Zâmbeam la asemenea gânduri. Legăturile de sânge întotdeauna vor fi mult mai puternice decât cele sufleteşti. Şi totuşi, oricât de mult n-aş fi dorit să cred că totul nu era altceva decât rodul infatuărilor nefondate, inevitabilul s-a petrecut.

Oricine va înţelege că ceea ce urmează să descriu nu putea fi imaginat, trebuia trăit ca să rămână pentru totdeauna în amintirea noastră, ca ceva intempestiv, ceva ce putea însemna sfârşitul.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


În ciuda caracterului malefic, evenimentele distructive, imprevizibile, au o forţă stranie: unesc şi învârtoşează legăturile dintre victime. Impactul fulgerător, în cazul accidentului, lasă breşe de vid atât în spaţiul, cât şi în timpul care, în acel loc şi-n acea clipă, se aglutinează într-un singur punct, deschizând parcă o a treia dimensiune. Un crâmpei de realitate ciobită, ca ceva prezent şi palpabil, asta mi-a fost dat să văd atunci şi acolo. Şi când te gândeşti, tocmai printr-o asemenea fisură microscopică, uneori se pot scurge vieţi nevinovate. Trec dincolo. Se sting aidoma vâlvătăii bravând întunericul catastrofal, învinse fiind doar de o banală adiere.

Atunci vedeam cât se putea de clar. Pe şoseaua din stânga noastră venea ceva enorm, ceva ca un autotren de mare tonaj ori vreun autocar. Din păcate, nici acum nu pot realiza ce anume a fost acea fiară teribilă, care ne-a distras atenţia. Însă nu de ea ne feream, ci de contururile a trei copii, iviţi ca din senin, pe partea dreaptă. Chiar de trecusem de ei, doi băieţi şi o fată, îmbrăcaţi în tonuri de un galben acid, aproape cadaveric, se apropiau ameninţător tocmai de geamul de care îmi lipisem obrazul. Ştiam că Nick reuşise să-i observe. Desigur, din instinct, cotise brusc spre stânga. Pentru a-i evita. Apoi totul încetase. Nu spaţiul, nu maşina, nu noi intraserăm într-un fel de reflux, ci timpul pe care îl imaginam compunându-se din succedări de clipe fracţionate, într-un mod haotic înşiruite pe un fir subţire şi smolit, de care atârnau vieţile noastre. Am greşit. Nu ne izbisem de fiara ce venea din stânga noastră, aşa cum presupusesem pe moment. Intrasem pe contrasens, într-un alt autovehicul. Însă, cu adevărat bizare mi s-au părut minutele ce au urmat după. Totul părea a naibii de normal. Am coborât. Am discutat cu şoferul maşinii avariate. Omul s-a dovedit un ins înţelegător. Ne-am recunoscut sminteala şi reuşisem chiar să zâmbim, pentru că timpul nostru continua. Şi totuşi, tocmai acolo, mi-a scăpat ceva esenţial: „Unde erau cei trei copii?”. Nu i-am mai văzut niciodată. Abia după o oră, într-un loc ferit, am început să simţim adevărata spaimă. Abia atunci deveneam conştienţi de noi înşine. Începeam să înţelegem. Totul. Amănunţit. Clar. De parcă ne-ar fi încolăcit plămânii, ceva străin creştea în piepturile noastre. Se strângea. Ne tăia respiraţia.

Ne-am amintit de Mark şi de Elza. Am fi putut să-i anunţăm.

― Nu înţeleg deloc. Am fost atât de naiv.

― Mda, am bâiguit. Din fericire, totuşi, suntem aici.

Probabil că vorbeam incoerent. Mâinile îmi tremurau. Capul îmi vâjâia. Senzaţia era cea de confuzie, ca ceva atroce, ceva ce chiar de s-a întâmplat şi, oarecum a scăpat conştiinţei, aşteptam să se repete. Un asemenea gând, destul de bizar, fusese indus de imboldul obstinat de a schimba totul. Nu era decât o fracţiune de secundă, un semn minor ce, undeva în adâncurile subconştientului, putea fi înlăturat, anulând repercusiunile de neîndurat. Prinşi în acea ipostază, în prizonieratul aşteptărilor nelămurite, atât eu cât şi Nick continuam să vorbim de Mark şi de Elza.

― Îţi aminteşti, zise el, când i-am împrumutat maşina, sora ta ne-a sfătuit să avem grijă cum circulăm. Probabil că observase ceva. Ori poate că ne-a scăpat ceva ce nu pot să pricep.

Din păcate, în acele momente nu reuşeam să mă concentrez asupra insinuărilor soţului. Chiar de ne aflam în propria casă, simţeam nevoia să părăsesc locul şi să mă ascund într-o zonă sigură, departe de tot ce dezlănţuia torentul amintirilor confuze. Era ceva ce se asemăna agorafobiei. Însă era mult mai puternic, pentru că nu putea fi asociat spaţiului în care mă aflam, ci, mai degrabă, izbucnea undeva la hotarele unui trecut confuz. Era ca un strat de ceaţă de nuanţa plumbului topit, înaintând, diluându-se într-o pastă vâscoasă, inhibând contururile formelor neclare, tivite cu lumină. Adâncind canevasurile lucrurilor răsfirate prin nemărginirea întunericului apăsător, nişte umbre lipicioase năpăstuiau tot ce mai rămânea din claritatea spaţiului.

― Tot ce nu pricepem, putem tălmăci cum vrem, căci, oricum, nu vom afla adevărul.

Continuam să cred că Nick se referea la Elza şi Mark. Îmi aminteam destul de bine cât de mult insista, încerca să mă lămurească de zădărnicia relaţiei noastre cu cei doi. Îl contraziceam. Îi cunoşteam mai bine ca oricine felul său de a fi, a se însingura dorind cu tot dinadinsul să trăiască în universul propriului imaginar. Îl înţelegeam şi, oarecum, chiar şi eu contribuiam la îndeplinirea respectivelor aspiraţii. Abia acum tindeam să-i dau dreptate. Însă acum putea fi mult prea târziu. Ideile ţesute din cuvintele eclatante, episoadele ce se succedau aparent ilogic, o mare parte din tot ce întâlneam în prozele sale nu era nicidecum doar imaginarul său. Pretextând că se foloseşte de procedeele pur literare, utilizând intercalările diacronice ori structurale, de fapt, el nu doar că zămislea ceea ce putea fi, ci, mai degrabă, diseca tot ce exista, se petrecea cu el, cu mine, cu noi. În aparenţă, Elza era doar o plăsmuire, însă, în realitate, exista. Era sora mea, cea care murise în acel cumplit accident, însă continua să trăiască în imaginarul soţului meu, în amintirea mea. Era ca şi cum lumina ce ţâşnea din trecutul etern ar fi continuat să dospească în adâncimile imaginilor de aici. Referitor la tehnicile de lucru, observam că în raporturile dintre context şi limbaj exista o strânsă relaţie, axată pe codificare şi întreţesere de semne gramaticalizate. Deictul desprindea personajul inventat de structura textului, demascând realitatea descrisă. Spre exemplu, mi-am amintit de un pasaj în care limbajul verbal devenise chiar un tip de acţiune, axat pe determinarea celor doi referenţi: eu şi el. „Ce rost ar mai fi avut tot restul vieţii în absenţa ta? Nu aşteptam nicio lămurire. Veninul de care mi-am amintit ulterior, l-am lăsat intenţionat lângă cutia cu ceai negru, preparat de tine. L-am băut cu nesaţ. Am refuzat să te sărut. Mă temeam că pe limba mea ar fi rămas urmele lichidului incert.” Mai erau şi alte pasaje, ce se apropiau de paradigmele realităţii, însă nu puteau fi înţelese în totalitate, deoarece perceptibilul prezentat nu putea fi asociat locurilor pe care le cunoşteam, în care îl recunoşteam. De fapt, îmi plăcea să le numesc „spaţii goale”, necesare manifestării potenţialităţii de semnificare. Era chiar şi un timp gol, o lipsă de timp, o suprimare a intensităţii evenimentului precedent, aplatizat de înşiruirea topoilor, ori, mai exact, a locurilor mintale, amintite spontan. Sporadic, în scenele înlănţuite prin conectori logici, încropind serii de mecanisme descriptive, puteau fi sesizate chiar şi divagările necesare, fragmentele discursului motivant. El explica tot ce gândea, căci se temea că nu va fi crezut. Chiar de nu exista, tot ce îşi închipuia, într-un târziu, trebuia să fie prezent, palpabil, tulburător. Lăsa impresia că stăpânea o altă realitate, căci tot ce imagina putea fi văzut, gândit, atins.

Elza era tocmai o asemenea incertitudine. Cu toate că era sora mea, oricine ar fi înţeles faptul că mă deranja prezenţa ei, acolo, în mintea şi în plăsmuirea soţului. Pentru el, ea exista. Continua să existe. Îndeosebi, în urma accidentului ce aproape că l-a făcut să uite cine era, Nick nu înceta să o caute. De multe ori, chiar şi eu eram pusă în situaţia de a vorbi în locul ei. „Suntem doar nişte absurdităţi. Singuri ne inventăm graniţele, interzicându-ne să cunoaştem adevărul”, se explica el. Desigur că din acest punct de vedere el aluneca în spaţiul fantasticului, iraţionalului. Şi tot el era cel care ajungea să se contrazică. „Ca să ignorăm zădărnicia acestei vieţi, credem în eternul ce ar putea fi cunoscut doar de sufletul nostru; suflet – doar o invenţie necesară amăgirii.”

Sigur că în textele sale găseam o sumedenie de concepte din care se înfiripau cele mai bizare universuri. De fapt, din perspectiva teoriei literare, respectivele adevăruri frapau tocmai prin forţa generalizării subiectivului.

Ca să fim fericiţi, ajunge să ştim: tot ce ne dorim doar pare a fi mult mai bun decât tot ce avem.

Şi totuşi, reuşind să ignor instanţele discursive, destul de convingătoare, dar şi pertinente din prisma imparţialităţii analitice, vorbindu-i şi ascultându-l, reuşeam să văd tot ce făurea. Elza exista. Avea perfectă dreptate. Nu se cerea să cred sau să nu cred. Trebuia să înţeleg că el nu era altceva decât un simplu om. Şi tocmai graţie acestei naivităţi izbutea să ascundă tot ce era evident. Draperiilor de muselină de care mă întreba, neştiind din ce material erau făcute, în frază, le adăuga particularităţi pur literare. Astfel, storurile căpătau nuanţe sidefii ori radiau luciul opalin. Practic, asemenea pictorului ce se folosea de retuşuri, de adăugirea straturilor insesizabile, ca şi cum ar recurge la tehnica sfumato ori la alte procedee specifice, dizolvând tot ce exista, amestecând cu ceea ce ar putea fiinţa, el făurea alte posibilităţi. Totuşi, în tot acest haos de ipoteze deşarte, oarecum agasată, găseam o singură probabilitate: Şi dacă Elza nu era doar una din cele mai reuşite născociri ale soţului? Dacă ea trăia, atunci, exceptând bucuria indusă de acest gând, eu nu puteam să fiu altceva decât un spectator caraghios, asistând şi chiar luând parte la tot ce se apropia de limitele nefirescului. Tratam cu superficialitate jocul nostru echivoc. Chiar de păreau ingenioase, realizam că falsităţile soţului puteau fi doar nişte capcane, de care deveneam conştientă abia acum, acum când situaţia îmi scăpa de sub control; acum când el era împreună cu Elza.

M-am cutremurat la un asemenea gând. Am închis ochii şi mi s-a părut că îi văd. Pe amândoi. Îi vedeam ca-ntr-o imagine distorsionată, într-o poză veche, realizată în nuanţe sepia, reflectată de vreo oglindă presupusă, întipărită pe sticla geamului, multiplicată de luciul tăios al fluviului desprins de restul lumii. Stăteau faţă în faţă. Cu braţele întinse unul spre celălalt.

Ea? Nu eram sigură că era tocmai sora mea. Căutam ceva concludent. Imaginam ceva ce putea să-i aparţină doar ei. Însă nu găseam niciun amănunt relevant, subiectiv. Încercam să scrutez profunzimile, dar nu izbuteam să găsesc limitele clare. Aerul albastru, ce îi învăluia, căpăta nuanţe cenuşii. Era ca şi cum m-aş fi aflat în faţa unui tablou de familie, realizat în laviu. Pe alocuri, în locul petelor de umbră, apăreau macule de un ocru apos. Chiar şi lumina căpăta intensităţi greşite. Nu evidenţia amănuntele esenţiale, ci, pur şi simplu, tăia contururile, unind formele supozite în forme noi, inexistente. Totul se îngroşa. Se dilua. Sugera mişcări permanente. Ajungea doar să mă las amăgită de propriul imaginar ca frescele din mintea mea să capete tocmai aspectul şi intensitatea scenelor închipuite de Nick. În acest caz mă neliniştea o întrebare cât se putea de firească: Oare nu tocmai eu eram cea care începea să o ia razna? Şi dacă sora mea nu a murit? Şi dacă ea continua să se întâlnească cu Nick? Dacă ei doi, regizând totul, şi-au propus să mă elimine din jocul lor secret? Poate că şi accidentul era doar o înscenare. Nu evenimentul în sine, ci faptul că în acea clipă Elza se afla tocmai în autobuzul avariat. M-a minţit. M-au minţit. Încercând să mă îndepărteze, au inventat ceva ce ştiau că mă va şoca. Folosindu-se de o scrupulozitate de invidiat, în primul rând, au încercat să mă îndepărteze de adevăr. M-au atacat din interior. Spaimele şi opunerile, tot ce mă aducea la paroxism, abia acum înţelegeam că îşi găsea sorginte doar în mintea mea. Din această perspectivă chiar şi boala soţului putea fi doar o născocire necesară teatralităţii. La drept vorbind era atuul principal, perfidia de care se foloseau amândoi doar pentru a mă trimite pe drumuri greşite.

„Tot ce ne dorim doar pare a fi mult mai bun decât tot ce avem”, repetam temându-mă că începeam să-l pierd. Nici nu mai ştiam la ce puteam să mă aştept. Îmi venea să las totul la voia întâmplării. Probabil că Elza îi oferea mult mai multe. Era cu şapte ani mai tânără decât mine. Era frumoasă şi avea ceva ce pur şi simplu te dezarma, te făcea să-i cedezi. Prin urmare, se cerea să fiu precaută. Însă mă temeam că deja era mult prea târziu. Terminând să transfer scenele surprinse de camera de înregistrare, trecusem la disecările secvenţelor concludente. Chiar dacă distanţa de la care îmi urmăream soţul era de aproximativ cinci sute de metri, aparatul Sony dispunea de zoom-ul de 60X. Era ca şi cum l-aş fi privit de la mai puţin de zece metri. De aproape. Destul de aproape ca să pot observa amănuntele esenţiale. Mă aşteptam la absolut orice. În starea în care eram, probabil că nimic nu m-ar mai fi uimit. Mă simţeam umilită, folosită, străină chiar şi mie însămi. Unghiul era perfect. Înregistrarea fusese făcută din apartamentul meu aflat la etajul şapte al blocului turn de pe strada Splaiului. Respectivul imobil, casa din Novi Sad şi cea din Władysławowo le moştenisem de la bunicul meu, care ultimii săi ani de viaţă îi petrecuse în Gdańsk. Erau proprietăţi care în prezent îmi aduceau surse de venit de pe urma chiriaşilor. Erau imobile de care Nick nu îşi mai amintea ori doar se prefăcea că nu-şi mai aminteşte.

Când filmul ajunsese la minutul trei şi şaptesprezece secunde, şirul gândurilor ce aproape că mă depărtaseră de realitate se întrerupse brusc. Pe monitor apăruse tocmai ceea la ce mă aşteptam cel mai puţin. Lăsând impresia erorii ce se cerea corectată prin repetarea scenei, impusă de regizorul inexistent, alături de soţ apăruse încă cineva. O femeie. Şi nu doar că se ivise ca din senin, ca şi cum s-ar fi întrupat din condensul ceţii distorsionând imaginea generală, ci, pur şi simplu, se apropiase de el într-atât de mult, încât mi s-a părut că practic se lipise de el. El nu schiţa niciun gest de împotrivire. Cine era? Cine era ea? Nu-i vedeam faţa. Nimic definitoriu. Doar o umbră ce căuta un suflet pribeag, de nuanţă potrivită. Înşelăciune? Nicidecum. Mărită, imaginea era cât se putea de clară, însă unghiul era nepotrivit. Nimic relevant. Ceva personal. Vreun cercel, inelul de pe degetul mâinii ce îi mângâia obrazul stâng. Absolut nimic. Chiar şi demiul pe care îl purta avea o nuanţă mult prea ştearsă, de un cenuşiu închis. Părul îi trecea de nivelul umerilor. Era drept, iar pe ecran, poate din pricina luminii ori din cauza efectului optic, părea pudrat cu o pulbere fină, amintind particulele lucioase ale nisipului de pe malul de apus. Chiar dacă în secvenţele imediat următoare nu se mai putea sesiza niciun fel de mişcare, silueta femeii părea abandonată unei unduiri ireale. De n-aş fi ştiut că filmarea era reală, de n-aş fi realizat-o chiar eu însămi, aş fi criticat modul în care printr-o suprapunere nereuşită în cadru a fost introdus celălalt personaj. Doar că acum nu se mai putea vorbi de niciun trucaj. Acea femeie chiar exista. Era acolo. În braţele soţului meu. Abia acum începeam să mă apostrofez pentru eroarea comisă. Nu trebuia să activez focusarea automată, care estompa obiectele planului depărtat. Cu puţin noroc, la o distanţă oarecare, probabil că aş fi descoperit vreun obiect reflectorizant. Şi chiar dacă acesta n-ar fi existat, în ultima instanţă, îmi rămânea fluviul. Ochii. Ochii lui. Ochiul stâng îl mărisem într-atât de mult, încât aproape că ocupa întregul ecran. „Imposibil!”, şopteam. „Imposibil!”. Începeam să tremur, să plâng. Imposibil! Ochii lui nu reflectau nimic. Absolut nimic. Poate că era doar o eroare de înregistrare, două suprapuneri, ce, după legile opticii, se anulau una pe cealaltă. Şi totuşi, trebuiau să existe şi alte posibilităţi. Dar nu reuşeam să-mi amintesc de niciun soft special, ce m-ar fi ajutat la filtrarea imaginilor decisive. Sunetul strident al telefonului mobil m-a îndepărtat de orice supoziţie.

― Sunt agentul Max Ervin. Ar trebui să veniţi de urgenţă la sediul de poliţie. A apărut ceva neprevăzut.

― N-am să vin dacă nu aflu chiar acum ce anume vreţi să-mi comunicaţi.

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a şovăit preţ de câteva clipe, apoi, pe un ton ce trăda amăreli false, a rostit:

― Ne-am înşelat. Ne-am înşelat cu toţii. Cadavrul adus de valurile Dunării… am crezut că e vorba de fratele geamăn al soţului dumneavoastră. Însă analizele ADN au demonstrat cu totul altceva. E chiar soţul dumneavoastră.

Va urma.

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 16 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *