Fără ruşine (fragment de roman)

Primul instinct îl îndemnă să nu iasă din casă şi să nu dea drumul la poartă. Dar bătăile din poartă deveneau din ce în ce mai puternice şi mai ameninţătoare. Să bată, să bată, nu-s acasă, îşi spunea, deschid dacă vreau, dacă nu, nu. Apoi i se păru o oarecare mişcare pe gardul roz al vecinului Ciocan.

― Hai, mă vecine, dă drumul, îl auzi pe Ciocan. E sectoristul, ce vrei, organ de stat… Te rog eu!

Faptul că vecinul Ciocan îl rugase şi nu-l abordase ca de obicei cu „comprendre” îl ului pe Matei Istodor în aşa măsură încât, chiar dacă se ţinea în continuare tare, simţi că va ceda în cele din urmă.

― Vecine? strigă iar Ciocan Costache. E sectoristul, mă, om de omenie şi el, dă drumul, te rog eu!

Matei Istodor tresări când auzi „om de omenie”, expresia asta o folosea şi nenorocitul de Moţoi. Şi se gândi că ar fi mai bine să rămână ferm în hotarârea lui de a nu ieşi din casă. Un scurt fragment i se derulă cu repeziciune în cap, ca un colac de salvare fierbinte aruncat pe un ocean limpede şi foarte rece: Am început să mă rotesc pe călcâiul stâng, lent şi sacadat, ca cerşetorul pe mânerul sceptrului său de bufon, având grijă ca nimic să nu se schimbe în poziţia celorlalte părţi ale corpului, nu ştiu dacă mă fac înţeles cum trebuie, şi pe măsură ce cercul se lărgea în jurul meu, oamenii se retrăgeau ca şi cum le-ar fi fost frică să se amestece în ceva ce nu-i privea.

― Hai, mă vecine, ce dracu’, dă drumul, te rog eu…

Gaétan Soucy.

Matei Istodor se trezi mergând prin curte, spre poartă, şi avu senzaţia celui învins. De fapt, nu a celui învins, ci a celui care pierde tot timpul. Şi mai mult decât atât – o amărăciune: poate că pierduse dintru început, de când se născuse.

― Aşa, mă vecine…

Ciocan îşi freca mâinile fericit, respirând sacadat. Probabil că se dăduse jos de pe gardul care-l separa de Matei Istodor, alergase, iar acum stătea fericit în faţa porţii. Lângă el, un poliţist.

― El e sectoristul nostru, vecine, interveni îndatoritor Ciocan.

― Agent de proximitate, îl corectă poliţistul.

― Bună ziua, spuse Matei Istodor.


Copyright © 2012, Cristofor Photography


― Buletinul, spuse poliţaiul.

― Da’ nu-i spunea sectorist înainte? întrebă Ciocan.

― De ce să dau buletinul? întrebă şi Matei Istodor.

― Dacă îi spunea sectorist, sectorist mă prezentam, răspunse poliţaiul.

― Legitimaţia atunci, se răsti Matei Istodor.

― Nu legitimaţia, buletinul, şopti Ciocan, domnu’ agent a cerut buletinul…

― Sau orice alt act care atestează, completă poliţaiul.

― Nu, nu înţelegeţi, eu v-am cerut legitimaţia, încercă să explice Matei Istodor. Pentru că…

― Dar are uniformă pe el, nu? îi luă apărarea poliţistului vecinul Ciocan.

― Păi şi eu de ce să arăt buletinul? se apără Matei Istodor.

― N-ai uniformă, vecine, de aia… Haideţi, că ne-am cam încurcat, mai bine să mergem la mine… O cafea, ceva, hai, vecine Iscusor, să ne liniştim un pic…

― Dar sunteţi împreună? întrebă Matei Istodor.

― Nuuu, vecine, stai, stai că le încurcăm, eu nu muncesc la stat, eu vin din privat…

― Da, întări şi poliţaiul, el vine din privat, iar eu sunt la stat, cum ar veni, am haina statului, nu se amestecă una cu alta…

― Hai, mă vecine, la mine, insistă Ciocan, stăm în stradă, ne vede lumea, ce Dumnezeu, nu ne mai înţelegem om cu om…

― Păi mergem sau nu? întrebă poliţaiul. Sau ne arată domnul Istoveală buletinul?

― Matei Istodor mă numesc, Is-to-dor…

― Păi de-asta cer eu mereu buletinul, răbufni poliţaiul, ca să nu mai zic de regulament…, apoi îşi dădu jos cascheta şi începu să se scarpine cu râvnă în creştetul capului. Când am plecat de la secţie m-am uitat în plângere, da’ poţi să ţii minte toate numele din lume?

― Hai, bre nea’ Cărniţă, să intrăm, spuse tânguitor Ciocan.

― De ce, vecine, îi spui aşa? se răsti Matei Istodor, prinzând curaj deodată. Şi mie îmi spui Iscusor, şi mă cheamă Istodor…

― Nu, nu, aşa mă cheamă, Cărniţă Virgil, agent Cărniţă Virgil… (poliţaiul îşi ridicase mâinile împăciuitor, ca şi cum s-ar fi predat)… Costică mă ştie demult…

― Le-am încurcat de dracu’ le-a luat… Haideţi, măi, haideţi să intrăm la mine, că am loc destul, futu-i gura mă-si de viaţă…

―  Păi spuneaţi că nu sunteţi împreună şi, ca să vezi, vă cunoaşteţi bine, nu se lăsă Matei Istodor.

Ciocan dădea semne de nervozitate.

― Păi ne cunoaştem, urlă el, dar nu suntem împreună, vecine Iscusor. Ne cunoaştem, atât, doar nu ne futem în cur…

― Se uită lumea, interveni poliţaiul, se uită lumea…

― Nu ne futem în cur, comprende? urlă şi mai tare Ciocan.

― În ce plângere v-aţi uitat? îl întrebă mirat Matei Istodor pe poliţai.

― În plângerea pe care aţi depus-o la noi… N-aţi depus-o? întrebă mirat şi poliţaiul, uitându-se cu subînţeles spre Ciocan.

― Ba da, recunoscu Matei Istodor, şi mi-aţi dat în schimb un bon de gaz.

― Un bon de gaz? întrebă uluit poliţaiul. Adică un bon de benzină? Sau de motorină?

― Haideţi, mă, să intrăm la mine, se rugă Ciocan. Cum, mă vecine, să-ţi dea Poliţia Judiciară bonuri de benzină? Şi mata, nea’ Cărniţă, ce Dumnezeu…

― Bine, să mergem atunci, se hotărî brusc Matei Istodor. Dar fiţi atenţi la ce vă spun: Nu e nebunie, frate. Geometrie. E o lucrătură de artă. Am dezarmat nefericirea. Am deşirat din viaţa mea dorinţele. Aţi înţeles?

― Vecine, se tângui Ciocan, doar intrăm la mine şi stăm de vorbă puţin, ce Dumnezeu…

― Alessandro Baricco, încheie Matei Istodor.

― Ăsta cine mai e? întrebă curios poliţaiul. E brăilean?

― Gata, răcni Ciocan. Gata!

Matei Istodor se simţi luat pe sus şi târât de Ciocan spre vila roz. Ăsta mă bate iar, se gândi el, în timp ce poliţaiul îngâna ceva stupid: Băi Costică, da’ pe Brânzică Auraş îl mai ţii minte? Ăla de-i zicea Mucea după ta-su dintâi, apoi după aia şi-a luat numele după bunicu-su din partea mă-si… Vezi, cu numele astea… Ciocan îl băgă în pizda mă-si pe Brânzică, să intrăm, să intrăm odată, că mă omor de nervi…

Interiorul vilei lui Ciocan era tot roz, ca acela de la exterior, parcă un pic mai intens, iar Sâmbotica, soţia lui Ciocan, trecând prin hol, preocupată, părând a nu-i băga în seamă pe oaspeţi, doar îi şopti din mers lui Matei Istodor: Mie-mi plac culorile colorate, nu alea închise, ca cenuşa.

― Staţi jos, ordonă Ciocan, şi-i înşiră la o masă pe care, instantaneu, apărură vreo câteva ligheane cu carne friptă şi prăjită şi vreo două duzini de sticle de băutură, care mai de care mai simandicoase. Acum bem şi mâncăm, da? urlă Ciocan. Bem, mâncăm, bem, mâncăm, ne doare în carici ca pe şoarecele la siloz, da?

― Da’ pe Porcuţ Fănel îl mai ştii? întrebă poliţaiul, înfulecând din câteva mişcări experte ditamai copanul.

― Dă-l în pizda mă-si şi p-ăsta, urlă Ciocan… (apoi făcu glasul mieros, privind cu bunătate spre Matei Istodor)… te rog, vecinicule, mănâncă şi bea, ce vrei tu, te rog eu! Cinzano, Martini, vodcă, vin de Murfatlar, am şi spaniol, Metaxa, lichior, că eşti băiat fin, te rog eu…

― Da’ pe Colivă Ninel îl mai ştii, Costică? De la noi din sat… acum e la Registratură la noi, la Judiciar…

― Mai dă-i, bre nea Cărniţă, în pizda mă-si pe toţi, răcni Ciocan, că sunt supărat…

― Atunci de ce m-ai pus pe drumuri? ripostă poliţaiul, înhăţând nervos o fleică pe care o rulă cu îndemânare şi o mistui din două clămpănituri.

― Păi de aia, na! ripostă Ciocan. Am zis să rezolvăm o treabă, nu?

Matei Istodor se hotărî brusc să bea. Adică să bea bine, nu aşa… Îşi turnă Metaxa într-un pahar de vin pe care-l umplu pe trei sferturi… Aşa, vecinicule, Doamne ajută!, îngână fericit Ciocan… Dădu coniacul pe gât, stârnind interesul nedisimulat al poliţaiului Cărniţă, care spuse şi el sincer: Doamne ajută, sănătate să fie… În acelaşi pahar îşi turnă apoi furios lichior, vodcă şi puţin vin roşu… Lui Ciocan i se umezesiră ochii: Aşa, vecine, da’ ia şi cu mâncărică, să ţină bine la burduf… Matei Istodor rase şi amestecul din al doilea pahar, apoi smulse o cutie de bere de pe masă, o desfăcu şi o dădu pe gât cu o asemenea repeziciune încât poliţaiul îl atinse impresionat şi afectuos pe umăr: Şi mata eşti tot de pe aici, de prin judeţ?

― Gata, răcni Matei Istodor, acum putem să rezolvăm problema…

― Gata, bravo vecine! urlă şi mai tare Ciocan. Fără ruşine, vecine, fără ruşine, că cu ruşinea mori de foame. Fără ruşine, înainte…

― Nu dai niciun buletin, niciunul, urlă şi poliţaiul. Niciunul!

― Nu dau, spuse încet şi Matei Istodor.

Ciocan ţâşni spre un dulap de bucătărie, trase de un sertar şi scoase un plic pe care-l aruncă pe masă, în faţa lui Matei Istodor.

― Gata, vecine, ia-i, fără ruşine… Cincizeci de milioane.

Ciocan începu imediat să explice cum stă treaba. Acum, că se rezolvase, era altceva, puteau discuta. Dă-o-n gura mă-sii, că oricine şi-ar fi dat seama că o făcuse de oaie. Şi el, Ciocan Costache, îşi dăduse seama. Păi cum, mă, să dai într-un om în halul ăla în care dăduse el în Matei Istodor? Păi, gura mă-si, da’ se speriase când îl văzuse pe Ronaldinio lungit ca mortul, şi ce să mai spună acum? Să-l ierte vecinul Iscusor, te rog, vecinicule, te rog eu! Dar orice ar fi, la Poliţie să nu se ajungă, aia e! Când ai ajuns la Poliţie, gata, s-a ales praful de tot! Se destramă familiile când intră Poliţia pe fir, femeile se duc cu alţii, de frică, vorba aia, rămân pe drumuri, bărbaţii se iau de băutură de la presiunile poliţailor care-i dau una şi bună cu puşcăria, şi uite-aşa, dacă scapi de puşcărie rămâi fără bani, toţi te trag de bani, îţi vând casa, îţi trimit copilul la azil… casă de copii se spune, interveni poliţaiul Cărniţă… tu rămâi pe drumuri, ce mai, şi popa de la biserică te scuipă, nu, nea Cărniţă, zi şi mata, că eşti om cu experienţă?

― Ce să zic, e rău cu Poliţia, oftă nea Cărniţă, şi nu se cade, dom’le, să te duci la Poliţie nici mort, eu de mic am învăţat, că-mi spunea tata: bă căcat cu ochi, când vezi Poliţia, să fugi, iar dacă te întreabă ceva, îţi tai limba pe loc cu cosorul, ai auzit? Am auzit, tăticule, ziceam eu, aşa, ca să scap, dar n-am uitat, şi uite, sunt treizeci de ani de când lucrez în Poliţie, să câştig o pâine, da’ fug de ei ca de dracu’, puşchea pe limbă… Şi mi-e aşa de dor de câmp, de căpiţe mai ales, mă lungeam în ele şi dormeam cât era ziua de lungă, era frumos tare, nu-i aşa, Costică, zi şi tu?

Matei Istodor se îmbătase rău de tot dar, cumva, mintea îi era limpede. Înţelesese dintr-o singură privire despre ce era vorba: lui Ciocan îi trecuse imediat prin cap că se va duce şi-l va reclama la Poliţie; vorbise cu nea Cărniţă ăsta să se intereseze; nea Cărniţă se interesase şi descoperise că el, Matei Istodor, depusese plângere; Ciocan şi cu nea Cărniţă puseseră la cale un plan, să-l ia pe el, Matei Istodor, ori cu binele, ori cu răul şi să-l convingă să ia cincizeci de milioane şi să facă reclamaţia uitată.

― Dar reclamaţia unde e, dacă tot am ajuns până aici? întrebă brusc Matei Istodor.

― La mine, la mine, nea Istoveală, sări poliţaiul Cărniţă şi se repezi direct în geanta lui mare ca un sarcofag. Uite-o aici, curată, fără ştersături… O rupem?

― Păi normal, se repezi Ciocan. Păi dacă vecinul stă la masă cu noi şi bea cu noi şi noi ne-am cerut iertare…

― Dar eu n-am făcut nimic, ripostă nea Cărniţă.

― Lasă, bre, că aşa vine vorba…

― Dar cu numărul de ordine ce facem? întrebă Matei Istodor. Cu bonul de benzină…

― Aoileu, făcu Ciocan, deci ăsta era bonul de gaz…

― S-a rezolvat, fraţilor, interveni nea Cărniţă. Păi, măi Costică, am spus mai devreme, dar tu înjurai, am spus mai devreme că la Registratură e Colivă Ninel… Ăla, mă, de la noi din sat, nu-l ştii pe frate-su, ăla cu nasul mâncat de şobolani?

― Ba da, ba da, ce chestie, futu-i gura mă-si de viaţă…

― O rupem, spuse Matei Istodor, apoi îşi mai turnă trei sferturi de pahar de coniac pe care-l dădu pe gât dintr-o răsuflare, după care îşi pierdu cunoştinţa.

Vecine, încet, încet… mai auzi ca prin vis.

Când se trezi, auzi cu claritate bufnitura pe care o făcuse capul lui în plină coliziune cu masa. Apoi – prin minte i se perindaseră câteva cuvinte care nu se legau deloc între ele, dar pe care le recunoştea ca făcând parte dintr-un fragment al lui Pessoa: două clipiri de pleoape licurici absenţă de zgomote informă pacea aşezată. Când şi când, auzea şi frânturi din conversaţia lui Ciocan cu poliţaiul Brânzică: dacă-şi vomită ficatul, Costică? / cum, bre, să-l vomite? /  pe gură, s-a mai întâmplat, să ştii, cum a fost cu ăla mai mic a lui Marmeladă. De vreo două ori parcă auzise şi vocea nevestei lui Ciocan, de fiecare dată spunând acelaşi lucru: Tu, Costele, îi dai să bea, iar porumbeii lui se cacă pe tabla noastră.

Se ridică panicat, văzând fel de fel de umbre ameninţătoare, era convins că vor  să-l bată acum şi-i era teribil de ruşine.

― Sunt scriitor, urlă din răsputeri, am scris cărţi…

― Stai, vecine, stai, interveni cu blândeţe Ciocan. Stai uşor, că damblageşti, şi e păcat…

― Plec acasă, urlă şi mai tare Matei Istodor.

― Pleci, pleci, încerca să-l liniştească Ciocan. Te duc eu, dar ia şi banii, te rog, vecinicule. Dacă vrei, merge şi nea Cărniţă cu noi, că are haină de stat pe el şi nu suflă nimeni…

― Merg cu voi până la moarte, urlă şi poliţaiul Cărniţă.

Matei Istodor o rupse la fugă. Nimeri uşa ca prin miracol. Din uşă, se dezlănţui spre poartă într-un slalom fără obstacole. Ficusul, ai grijă la ficus, mă beţivane, o auzi pe vecina Sâmbotica. Nu reduse din viteză decât când se propti cu nasul de poartă. Simţi sângele curgându-i pe bărbie. Pierd sânge, pierd prea mult sânge, îşi spunea cu glas uşor, în timp ce mâna dreaptă, extraordinar, cu o dibăcie nemaiîntâlnită, descuie poarta, o dădu de gard şi-i făcu cale liberă. Năvăli pe bulevard, apoi, trăgând mai întâi de cap înspre direcţia bună, descrise un arc de cerc, larg, cu multiple fragmentări de ritm în care aproape că-şi pierdu echilibrul. Îşi văzu poarta cum se apropia de el cu repeziciune, dar un reflex salvator îi băgă în ultimul moment bărbia în piept. Lovi cu fruntea poarta cu o asemenea putere, încât o deschise. Urcă în patru labe treptele de la intrare. Se târî până în dormitor, se urcă în pat şi începu să plângă.

Ce regn o fi şi ăsta?, se întreba în timp ce respiraţia tindea să-i devină regulată: Cărniţă, Brânzică, Porcuţ, Colivă, Marmeladă…

Oare cât sânge am pierdut?

Reclamaţia, de fapt, o făcuse împotriva lui Moţoi, nu a lui Ciocan.

Îi veni să şi râdă.

Zâmbi, uşor, zâmbi.

Aha, Pessoa! Iată fragmentul, întocmai ca în “Cartea neliniştirii”: Între două clipiri de pleoape, câte un licurici pare să-şi facă apariţia în spatele lui însuşi. Jur-împrejur, întunecata câmpie este o uriaşă absenţă de zgomote ce miroase aproape bine. Pacea aşezată peste toate mă doare şi mă apasă. Mă sufocă o plictiseală informă.

Chiar asta simţea: o pace nesfârşită care-l apăsa. Şi aceeaşi plictiseală informă care-l chinuia de când descoperise lumea. Şi senzaţia acută că, oricât ar fi fost de ridicol, moartea lui începea odată cu dosarul de pensie. Şi poate că şi murise, dar încă nu ştia.

*

Am amintiri de la trei ani, spuse Matei Istodor.

Primul cuvânt pe care l-am învăţat a fost „ruşine”. Mama îl pronunţa des. Ai grijă să nu te faci de ruşine, Matei; Matei, ţie nu-ţi e ruşine?; Mi-e ruşine mie de ruşinea ta. Tata dădea alte semnificaţii cuvântului: Măi băiatule, eşti ruşinos ca o fată proastă.

Atunci mi-a intrat în cap că există şi fete deştepte. Dar niciodată nu mi-am imaginat că o fată ar putea fi deşteaptă dacă s-ar face de ruşine.

Vreau să spun că de la părinţi culegi întotdeauna contrariile care te vor măcina o viaţă întreagă.

Mic fiind, în lenta mea senină copilărie, aveam obiceiul, mai ales vara şi musai în timpul orelor de prânz, când totul amuţea, să mă las uşor pe spate în dreptul unei legături de roşii întinse pe un arac. Îmi fixam privirea pe o pânză de păianjen, abţinându-mă să clipesc, până ce, deodată, spaţiul se modifica devenind altceva decât ceea ce, de regulă, numim a fi măsurabil. Visam cu ochii deschişi sau, ca să fiu mai explicit, eram în reverie. Eram, cum ar spune un fenomenolog, un subiect uimit de imaginile poetice. Dar acestea nu erau decât trepte de parcurs pentru a ajunge la acele unice momente de graţie în care se fac marile descoperiri. Ce descopeream zilnic? Că voi fi scriitor. Şi, repet, am amintiri de la trei ani. Deci, de la trei ani am ştiut că voi scriitor. Cum urma să fiu scriitor? Nu pricepeam cum, pentru că, nu ştiu dacă o să mă fac înţeles acum, marile descoperiri sunt prin excelenţă abstracte. Adică nu ţin de imagistică sau cuvinte asociate imaginilor, ci de viteza cu care putem trece prin propriile noastre cuvinte, abstracte şi ele de altminteri. Cred că Valery ar explica mai bine, dar, totuşi, pot s-o spun: înaintând cu viteza reveriei ajungem să cunoaştem profunzimile nemişcării cuvântului şi doar în această odihnă să ne putem cunoaşte pe noi înşine. Deci, eu nu-mi imaginam că voi fi scriitor, ci ştiam că voi fi scriitor.

Când mi-a apărut prima carte, mama mi-a spus: Ne-ai făcut de ruşine, Matei! Iar tata a punctat: Cum o să mă mai duc eu în Abator, mă, şi toţi să râdă de mine că fecior-meu scrie poezii? Măcar ţi-au dat nişte bani?

Era primul meu roman, dar nu-l puteam contrazice pe tata. Pentru el, orice se găsea într-o carte însemna „poezii” sau, cum ar spune Coetzee, „dezonoare”.

Revenind la reverie – sunt, într-un fel, adversarul metodei, cu toate că şi acesta este doar un alt fel de a spune că am suflet. Practic, amintirile mele se topesc în reverie, ceea ce înseamnă că memoria nu mai este dominată de timpul oamenilor. De aici, poate, instinctul meu de a mă îndepărta de oameni. Şi de aceea am spus-o de multe ori: când priveşti prea mult un om, intrând în timpul lui, sufletul îţi devine cel mai mare asupritor. Dar şi astea, repet, sunt abstracţiuni.

În lumea scrisului, după cât am băgat eu de seamă, se mişcă fel de fel de oameni. E o lume care nu suportă argumentul, cu atât mai puţin expunerea, care, la rândul ei, dacă nu mă înşel, nu se poate articula fără argumente. Ba poate se poate… În fond, cum poţi dovedi că un scriitor este genial, sau talentat, sau doar bun? Dar cum poţi dovedi contrariul? Păi nu prea poţi. Ca să poţi, trebuie să ai metodă, iar metoda s-o impui celor pe care trebuie să-i convingi. Aici, trebuie să fac o mică precizare: metoda se impune prin persuasiune, iar persuasiunea, indiferent de haina pe care o îmbracă, rămâne forma de violenţă cea mai semnificativă. În fine, chiar şi aşa, tot praf în vânt este. Adevărul e mobil, se mişcă şi se transformă încontinuu cu o repeziciune care nu-ţi lasă nicio şansă de a-l prinde. Şi chiar dacă l-ai prinde, cum l-ai monta în persuasiune? În fine, abstracţiuni, cum vă spuneam.

Mult timp, aproape în fiecare noapte, după ce adormeam sau, mai bine spus, după ce părea că am adormit, mama venea şi se mai uita o dată la mine. Câteodată rămânea nemişcată, chiar şi câte o oră. Respiraţia ei aritmică indica o anume îngrijorare. Îngrijorarea venea din teamă. Iar teama venea – de unde altundeva? – dintr-o abstracţiune. Oamenii simt teama ca pe ceva nedefinit. E un sentiment permanent care nu are un motiv anume uşor detectabil. Şi, de fapt, sursa fricii e nedetectabilă, psihologia nu ajută la nimic. Mai degrabă am crede ce spun unii înţelepţi: că în spatele oricărei fiinţe sau lucru stă un duh pe care nu-l vedem, dar la dispoziţia căruia, în lipsa unui apărător, suntem în permanenţă. Parcă s-ar mai înţelege astfel şi senzaţia fricii. În fine, să spun două vorbe şi despre frica tatălui meu… Sincer să fiu, până la un moment dat, am crezut că nu-i e frică de nimic. Mânca fără frică, bea fără frică, îşi impunea voinţa fără frică. Figura lui exprima o siguranţă ieşită din comun, efectiv se comporta ca o fiinţă nemuritoare. Nici pe patul morţii n-a dat semne de panică sau de altceva. Şi, totuşi, odată, am citit în ochii lui frica. Se întâmpla în Abator. Tata mă luase cu el ca să bag bine la cap cum merge lumea şi să mă mai întăresc puţin, să nu mai fiu atât de nepăsător, după cum spunea, cu toate că nu eram deloc. Intrând în Abator, în urletele groteşti ale animalelor, în urletele de veselie ale oamenilor şi în iureşul camioanelor care claxonau, am văzut faţa palidă a tatălui meu, care a privit o clipă parcă prin oameni, prin clădiri, prin nori. Mult mai târziu, când a murit mama, mi-a spus: Eu cred că şi noi suntem hrana cuiva. Cine ştie ce nenorociţi ne halesc gata fezandaţi în pământ. Am vrut să mai deschid odată această discuţie, dar m-a bruscat, mi-a spus că-s prost şi n-am raţiune.

De multe ori m-am gândit: până la urmă, ce înseamnă a raţiona dacă nu a imagina?

Bachelard credea că e prea mult pentru un singur om să fie şi psiholog, şi poet. E şi asta, de asemenea, tot o abstracţiune, dar una în care mă regăsesc recunoscând-o ca atare. De câte ori mă gândesc la copilăria mea, îmi spun: totul e atât de întâmplător. Sentimentul întâmplării e mai puternic decât sentimentul paradisului interzis. Cum poţi trece prin amărăciuni, greutăţi, dezamăgiri sau dureri atroce fără ca acestea să te poată opri? Ceva din străfundurile fiinţei noastre se racordează în acelaşi timp la trecut, prezent şi viitor în afara imaginilor sau a muzicalităţii, printr-un soi de vibraţie asemănătoare unui ecou dispărut. Mulţi spun că este o altă amăgire şi că, de fapt, este doar un fapt psihic. Regret şi consolare, cum ar veni, dar nu asta-i poezia. Şi, fireşte, un psiholog ar fi mirat de aceste cuvinte.

Atrocitatea. Privind în lungul şi în latul omenirii, nu poţi să nu vezi toată această măcelărie în aer liber. Dar nu faptul atroce în sine poartă atrocitatea, ci cred că e vorba de o anumită dispoziţie a sufletului care recunoaşte astfel cruzimea.

N-am respins niciodată oamenii, dar m-am ţinut departe de ei. De câte ori s-au apropiat ei de mine, am închis ochii. Voinţa lor de a-mi impune realitatea îmi încătuşa reveria, aruncând-o pe un plan secund. Îmi asumam rolul de a accepta o perspectivă diminuată. E o barieră pe care oamenii o calcă în picioare fără s-o vadă vreodată. Ei ştiu, pe de altă parte, fără s-o formuleze ca atare, că reveria nu povesteşte, e prea adâncă, prea profundă, cunoaşte preţul singurătăţii. Iată de ce toţi copiii pe care i-am văzut căzând în reverie erau sancţionaţi de îndată de adulţi. Ce faci, măi, acolo? Alo, scularea! Tonul era întotdeauna brutal, cu o nuanţă evidentă de reproş.

Copiii m-au ajutat mult. Figurile lor senine şi triste au făcut ca, în momentele mele de rătăcire, să mă opresc în faţa gestului decisiv de a-mi lua viaţa, să trag aer în piept şi să-mi reaşez sufletul pe acea orbită a nădejdii. Memoria mea selectivă reţine o serie de instantanee cu copii căzuţi în reverie. Întotdeauna erau singuri, desprinşi de grup sau rămaşi în urmă într-o fascinaţie care le confisca orice posibilitate de mişcare corporală. Erau captivi în propria lor regăsire. Se întorseseră în culcuşul reveriilor care le-au deschis lumea. Şi când mă gândesc la toate acestea, îmi dau seama că imaginile care se înalţă din subteranele copilăriei nu-s deloc amintiri. Amintirile sunt doar ale oamenilor pierduţi şi care nu se vor mai regăsi niciodată.

Copiii… probabil de aceea am lucrat la Taberele Şcolare.

Mă tot gândesc: oare de câte ori am spus Tatăl Nostru? Aproape în fiecare seară, în gând, înainte de-a adormi. Şi mă gândesc la libertate ca la o taină consubstanţială misterului credinţei. Deci libertatea e intim legată de Dumnezeu. Sau, mai exact: fără Dumnezeu, nu-i libertate!

Dar, dar, dar… mă trezesc uneori repetând „dar” de trei ori… trebuie să recunosc că am găsit pentru libertate şi un echivalent pământesc, oarecum mundan, dar, dar, dar tot e ceva. E vorba de e-li-be-ra-re, care e tot un fel de libertate, dar fără a putea fi concepută în absolut. Părintele Steinhardt m-a lămurit într-un mod miraculos asupra a trei tehnici de eliberare. Prima: asumarea morţii. Cel care îşi asumă moartea e mort deja, limitele ontice sunt depăşite, nu mai speră nimic, deci nu mai poate trăda nimic, deci totul rămâne al lui. A doua: respingerea totală a sistemului prin asumarea rolului de vagabond, cerşetor, nebun. Clovnului nici nu are ce i se lua, nici nu are ce i se oferi. El se dizolvă încet, cu sensul de a se realcătui odată, imitând ceva din groaza şi fericirea jidovului rătăcitor şi având cumva, în subsidiar, prin anticipaţie, tot un soi de asumare a morţii, dar una care pare absurdă, care se sustrage raţionalului. A treia: exemplul paradoxului ofensiv. Cu cât eşti mai ameninţat, mai supus terorii, mai ostracizat, cu cât moartea se profilează mai grotesc la orizont, cu atât eşti mai dornic de viaţă, de luptă, cu atât anii tinereţii se întorc cu mai multă vigoare.

N-aş şti să enumăr, în schimb, trei obiecte de vestimentaţie ale mamei mele. Mă cuprinde ruşinea, şi această ticăloşie mi se pare atât de mare încât pulsul mi se accelerează cu putere. Pot, însă, să amintesc unul: un basc tricotat, articulat în două griuri colorate, provenite din roşu şi verde, şi un moţ, puţin scămoşat, alb. De câte ori această imagine îmi apare în minte mă buşeşte plânsul.

Nu ştiu ce este iubirea. Imaginea Martei Inuovici îmi trezeşte o durere surdă, iar eu mi-am închipuit de atâtea ori iubirea ca pe o arsură blândă în piept, încât sunt convins că nu se poate altfel. Doar atât, că arsura nu se poate percepe cu simţurile. Deci nu ştiu ce este iubirea.

Fragment dintr-un roman aflat în lucru

Cristian-Robu-Corcan

Despre Cristian ROBU-CORCAN

Cristian ROBU-CORCAN a scris 1 articole în Revista de suspans.

S-a născut la 7 mai 1971, în Braila. A publicat: "O noapte in Parnas", Editura Macarie, 2003. "Gravura in mi bemol", Editura Humanitas, 2006; Vega Media Doo, 2010. "Cand vine vremea gastelor salbatice", Editura Tritonic, 2008; premiul "Cartea Anului"- 2009, acordat de Revista Tiuk. Editorialist al cotidianului "Obiectiv - Vocea Brailei".

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *