Episodic

Uneori, tot ceea ce ne amintim rămâne întunericul

Şi am deschis ochii. Era ora trei fără cinci minute – la un pas de momentul când porţile Iadului eliberează şi demoni, şi spaime, și blesteme, şi iubiri pierdute. Ştiam că este greşit să fiu acolo, atunci; ştiam că dacă reuşesc să adorm înapoi, totul se va termina cu bine; astă-seară, cel puţin. Dar ce mai puteam să fac? El se afla deja cu mine. De fapt, nici nu cred că plecase vreodată. Nu îl puteam vedea, nu încă, dar îi auzeam suflarea înceată şi atât de sătulă de viaţă, cu efect anestezic asupra mușchilor  mei cuprinși de panică şi de teroare. Deşi cămara era scăldată în razele bolnave ale lunii, parcă sfidând legile refracţiei, fotoliul rămânea umbrit, astfel încât să-i pot desluşi numai conturul. Nici nu aveam nevoie de mai mult. E uimitor cum cele mai groaznice orori nu se reflectă în concret; iar marile spaime nu se nasc din păianjeni, şerpi sau monştri cu şapte capete care ne pândesc în dulap. E cel puţin dubios cum nu avem nevoie să vedem un lucru ca să ne temem de el, dar, pe de altă parte, cum găsim iubire, protecţie şi încredere numai în lucruri palpabile.

Episoadele au devenit atât de frecvente, c-am renunţat de mult la a-mi mai căuta cuvintele parcă pierdute pentru totdeauna prin alte lumi demult apuse. Îl priveam, într-o stare vegetativă, prin norul cenuşiu ce-mi împânzea raţiunea. Nu pot relata cu exactitate ceea ce gândeam în acel moment sau cum interpretam realitatea dată, însă îmi amintesc foarte clar cum mi se contracta stomacul cu putere, în mod regulat, de la mirosul greoi şi înţepător ieșit dintr-o pipă făcută din lemn de trandafir sălbatic ce i se odihnea istovită în mâna stângă. Mă domina o stare inexplicabilă de pace, iar inima-mi bătea un marş funebru – nu ca atunci când eşti înconjurat de oameni care te iubesc, ci, mai degrabă, ca atunci când te afli în ghearele morţii şi eşti conştient că nu mai există cale de scăpare, admiţi asta şi te stingi cu zâmbetul pe buze, căci totul a luat sfârşit. Ca şi cum ai fi aşteptat asta de-o viaţă sau măcar de câţiva ani buni.

Aruncam ocheade ceasului şi mi se părea că voi rămâne blocată în timp şi spaţiu pentru tot restul vieţii mele, deoarece tot pentru ora trei fără cinci bătea. Era ca şi cum viaţa îmi începuse cu acel moment şi urma să se sfârşească tot acolo. O înșiruire fulgerătoare a celor mai memorabile experienţe pe care le trăisem până atunci tocmai se derula în faţa mea: de la prima căzătură de pe bicicletă, până la ultima bătaie primită; toate-ntr-o clipă ce avea să-mi fie răsărit şi apus în infinit. Şi prin „clipă” spun eternitate. Dacă aşa apare moartea, ca un amestec de momente pe care le retrăieşti iar şi iar, atunci Raiul nu există. Nimeni nu moare împăcat cu sine, căci este în natura noastră umană să ne frământăm şi să ne zvârcolim şi să blestemăm Universul responsabil pentru toate frustrările noastre.

Mi-am mutat din nou privirea către fotoliul ce aştepta, cu o tăcere de mormânt, ivirea zorilor – asemenea mie – şi am constatat că oricine sau orice ar fi fost acolo dispăruse; şi, odată cu acesta, se pierduse şi tensiunea care plutea în întunericul din cameră. Muşchii au început să mi se relaxeze, iar fruntea a încetat să mai transpire. Era linişte şi armonie şi pace, ca după un jaf ce a degenerat în crimă. Autorul a luat câteva bijuterii, banii şi vieţile găsite în încăpere, şi s-a făcut nevăzut. În urma lui nu a mai rămas niciun ţipăt, nicio bătaie de inimă. Nimic. Singura formă de mişcare din acel tablou era sângele cald care se scurgea încă pe tocul uşii din dormitor. La fel şi acum, tot pace şi-armonie; pentru puţin, ce-i drept, căci liniştea de după furtună a fost tulburată de o pereche de paşi ce se îndreptau lent şi apăsător către mine. Inima-mi începuse a pulsa nebuneşte, şi mirosea putred, a moarte. Puteam auzi deja oase trosnind, însă nu reuşeam să-mi dau seama dacă erau ale mele sau ale lui, ori dacă era doar mobila cea veche. Am încercat să ţip, să fug; totuşi, corpul mi se încăpăţâna să ignore cu vehemenţă comenzile primite de la creier. Silueta străină a ieşit din umbre, iar corpurile cereşti i-au învăluit chipul cu razele lor pale. Oasele feţei erau masive şi proeminente, iar privirea goală, precum orbitele unui craniu. Nu citeam nici ură, nici compasiune, nici sete de viaţă; nu puteam citi nimic în ea – ceea ce făcea ca totul să fie şi mai imprevizibil. Cu cât se apropia mai mult, creatura îmi devenea tot mai familiară; şi totuşi, nu-mi puteam da seama de ce. Apoi a fost zâmbetul. Zâmbetul acela pur şi inocent, şi totodată cinic, ce parcă anunţa apocalipsa. Zâmbetul acela de fiară pregătită oricând să-ţi sară la gât şi să-ţi sfâşie artera carotidă, după care să te jelească mai mult decât ar face-o chiar maică-ta, sau oricine altcineva, vreodată. Era tot ceea ce am născut şi am ucis în mine, de dragul unei societăţi pseudoperfecte. Erau regrete, erau dorinţe, aspiraţii şi nevoi; cele mai mari stricăciuni şi mizerii pe care le-a purtat Pământul vreodată, şi veniseră toate după mine. Patul îmi servea drept sicriu, iar întunericul mi-era mormânt. Nişte unghii străine, negre şi lungi, îmi apăsau globii oculari, ceea ce, într-un fel îmi era ca o favoare, căci mă împiedica să-mi mai văd limpede chipul pe care se citea, mai mult ca niciodată, nebunia. Apoi, apărută din străfundurile neantului, o mână rece şi parcă neînsufleţită mi-a mângâiat obrazul. A coborât uşor spre gât, şi mi-am simțit pulsul cum se lovea de ea; ştia că-mi este frică şi-i plăcea, asemenea lupilor care-şi intimidează prada dezvelindu-şi colţii. A coborât şi mai mult, spre claviculă, spre sân, şi s-a oprit la mâna stângă. Simţeam cum ceva ascuţit îşi exersa talentele ascunse pe mine – o lamă sau poate un cuţit de bucătărie. Parcă desena o hartă pe braţul meu, iar eu stăteam cuminte şi mă întrebam, oare unde duce? Senzaţia în sine nu îmi era străină deloc, ba chiar mai mult, în astfel de momente tensionate probabil şi eu aş fi procedat la fel, însă conjunctura în care mă aflam mă făcea să mă simt inconfortabil şi să nu mă pot bucura de acest act al automutilării. O mână de care atârna o pereche de cătuşe a tras obloanele, sugrumând astfel luminile oraşului, iar alta a întors ceasul cu faţa la perete. În acel moment, pentru mine, timpul şi spaţiul au dispărut în negura nopţii şi m-am temut că la fel de bine aș putea dispărea şi eu, ai putea dispărea şi tu, ba chiar şi întreaga omenire. Apoi camera s-a umplut ochi de siluete. Care mai slabe şi mai frumoase, care mai cocârjate şi groteşti. Toate vorbeau despre mine. Şi deodată, ţipete lugubre, strigăte de ajutor, râsete, gemete şi aplauze. Am simţit că mă sufoc în atmosfera macabră, şi puteam să jur că am pământ până şi-n urechi. A simţit cum propriile mele gânduri mă îngroapă, iar mie nu-mi mai rămânea decât să sper. Pipăiam cu mâna dreaptă ceea ce mai rămăsese din mine şi, în partea stângă a toracelui, un lichid cald mi-a mânjit degetele. Le-am vârât în gură şi am constatat cu spaimă că era sânge; cel mai probabil, sângele meu. Gustul fricii şi al durerii s-ar simţi grozav, dacă nu ar veni chiar de la mine; totuşi, era bine şi aşa. Mă hrăneam cu propriile mele temeri, ceea ce era un soi de alinare masochistă. Apoi toate creaturile au început să mă strige pe nume. Am auzit voci din alte galaxii şi voci fix din ureche. Atât de departe încât să nu le-nţelegeam pe de-a-ntregul şi, totuşi, atât de aproape cât să le simt răsuflarea în ceafă. Am auzit toate vocile pe care le-am putut auzi vreodată şi pe care cu siguranţă voi continua să le aud mult timp de acum încolo. Am simţit cum aruncau săgeţi către mine, doar privindu-mă. Un urlet plin de groază şi disperare s-a auzit dincolo de uşă, după care s-a făcut linişte. Pentru o secundă, întreg Universul a rămas mut în faţa mea, iar eu am simţit că mă nasc pentru a doua oară; apoi am simţit doar ură. Multă ură. Toată ura din lume canalizată către mine, după care nu am mai simţit nimic. Eram doar eu, într-o lume pustie. Singurul supravieţuitor, o biată victimă a unor animale de pradă, atacată în joacă, doar pentru distracţie; un trofeu la fel de valoros ca o grămadă de şosete murdare, pe care nu-l ridică nimeni. Animal nefericit, lăsat într-o baltă de sânge, prădat doar pentru simplul fapt că a fugit, că s-a temut pentru viaţa lui. Mă zbăteam schimonosită de groază la graniţa dintre viaţă şi moarte, în mişcări catatonice; în timp ce imagini, cuvinte, voci şi atingeri îmi dansau încă haotic prin minte, până ce un alt nor cenuşiu mi-a învăluit conştiinţa. Cel puţin ştiam că acum nimeni nu mă mai putea răni vreodată. Nimeni. Nici măcar eu, singurul duşman adevărat.

Despre Andreea IOSĂGEANU

Andreea IOSĂGEANU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Andreea Iosăgeanu s-a născut la data de 14 aprilie 1996, în judeţul Buzău. În prezent este elevă în anul terminal, în cadrul Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” Buzău, la profilul Știinţe ale naturii. Și-a descoperit recent pasiunea şi înclinaţia pentru scris. A participat la câteva concursuri de creaţie literară, ocupând, printre altele, locul al II-lea la Concursul Naţional de Creaţie „Ars Nova”, ediţia a XII-a, noiembrie 2014; luând Premiul pentru creaţie literară la etapa naţională a concursului „Tinere Condeie”, ediţia a XLVIII-a, mai 2014; şi o menţiune la secţiunea poezie din cadrul Festivalului de Creaţie şi Interpretare „Ana Blandiana”, Ediţia a III-a, iunie 2014.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *