Doar o bere-n plus?

Trecuse bine de miezul nopții când Linda părăsi casa prietenei sale. Băuse cam mult în timp ce se uitară la un film de groază, mâncară popcorn și vorbiră despre băieții din clasa lor. Desfăcuse prima sticlă de Budweiser deși știa că n-avea vârsta legală și că trebuia să conducă spre casă peste câteva ore, însă nu-i păsa. Presiunea anturajului la cel mai înalt grad. Sau, cel puțin, asta era convinsă că trebuie să creadă. Nu că o bere sau două ar fi înrăutățit lucrurile încercând să scape de zilele ei încercate de școală și discutând despre aceleași persoane preocupate cu bârfele și răspândirea de zvonuri în școală cum că ar fi însărcinată. Așa că – după ce dăduse pe gât prima bere și fusese întrebată dacă mai vrea una – se simți în largul ei și nu lăsă inhibițiile date în mod obișnuit de educația și conștiința ei să-i stea în cale. Așa că spuse: ― Sigur, de ce nu… altă berică sună chiar bine. Îi scoase dopul și trase îndelung o dușcă din sticla rece.

De vreme ce băuse numai două beri în seara aceea, se simțea în stare să șofeze, așa că atunci când prietena ei cea mai bună, Jesssica, o întrebase dacă putea să conducă până acasă, răspunsese: „Ba bine că nu, iubito”, după care o îmbrățișase cu un sărut scurt pe obraz, se întoarse și merse spre mașina ei veche și rablagită.  Era, într-adevăr, un hârb de care prietenii ei își băteau joc, însă glumele alea erau doar așa, de distracție, nu încercau s-o rănească. Nu avea probleme în privința asta. Remarcile pe care însă nu le suporta erau cele care circulau prin școală cum că ar fi rămas însărcinată cu un tăntălău din echipa de fotbal. Ceea ce era mai mult sau mai puțin adevărat, însă viața ei particulară nu privea pe nimeni, doar pe ea. Căcat, nici măcar prietenii ei apropiați – cei aflați în casa din care tocmai plecase – nu știau tot adevărul. Nici măcar n-o întrebaseră despre asta, în ciuda burții ei de buddha care părea să se umfle tot mai tare pe zi ce trece. Erau prietenii ei adevărați care o iubeau necondiționat. Linda se gândi că atunci când va veni momentul să le spună că într-adevăr era însărcinată, aceștia vor fi cei care or s-o îmbrățișeze și care n-or să râdă de cele întâmplate.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


*

Așa că viră pe o stradă laterală, apoi pe alta, și în cele din urmă ajunse pe drumul de țară care ducea la casa mamei sale; era cu gândul la sarcina ei și nu păru să observe mașina care gonea din spate și care era tot mai aproape cu fiecare jumătate de kilometru. Nu că ar fi văzut-o cu luminile stinse sau chiar cu luminile de poziție aprinse.

*

În timp ce rula pe drumul statal 48, hotârî că aceea va fi seara în care își va trezi mama ca să-i spună despre sufletul care prindea viață în ea. Nu-și făcea griji în privința tatălui ei, deoarece nu-l cunoscuse, după ce acesta îi părăsise mama care-i spusese acum șaisprezece ani că este însărcinată. Mama ei era încă tânără, mulți băieți din clasa ei o numeau MILF și o avusese la vârsta de nouăsprezece ani, astfel că Linda spera că dacă cineva ar putea să-i înțeleagă situația, numai ea ar fi aceea. Linda se întrebă dacă nu cumva berea pe care-o băuse îi dăduse curajul să-și trezească mama ca să discute cu ea în seara asta sau dacă nu era momentul să-și recunoască greșeala.

Indiferent de motiv, o prezență calmă începu s-o cuprindă când simți din spate o zguduitură violentă.

Țipă un „căcat” și încercă să țină mașina pe drum, apoi se uită în oglinda retrovizoare. Văzu mașina din spatele ei, dar nu putu distinge marca sau modelul acesteia. Și nici cine era la volan. Nu că ar fi contat în locul și momentul acela. Singurul lucru care conta era să țină mașina pe drumul de țară întunecos până ce va trece de podul peste Winslow Creek, după care să poată vira repede la dreapta pe aleea din fața casei, la trei kilometri de acolo.

Mai sunt doar 2 km… O să reușesc… Știu că pot.

Mașina o izbi din nou.

Din fericire, mașina ei era veche și nu avea airbaguri. Linda era sigură că dacă mașina ar fi fost echipată cu ele, loviturile pe care le încasase de două ori până atunci ar fi fost suficient de puternice încât să le activeze, iar acestea probabil s-ar fi umflat rapid și cu putere și i-ar fi zdrobit fața. Nu se întâmplă însă așa ceva, astfel că reuși să rămână cu fața neatinsă, dar și cu mâinile pe volan, ținându-și mașina sub control. Pentru câtă vreme, habar n-avea, mai ales că ticălosul din spate o lovise din nou, dar pe moment, cel puțin, era teafără.

Linda mormăi un „ticălosule” și apăsă accelerația.

Mașina începu să prindă viteză, 100…105, 110 km/h.

În ritmul ăsta o să treacă peste pod cam într-un minut, apoi o să zboare pe drum și o să vireze scurt pe alee fără ca mașina din spate s-o ajungă și s-o izbească din nou.

Dar nu se întâmplă așa.

În timp ce încerca să stea cu un ochi la oglindă și unul pe drum, mașina ei micuță se umplu brusc de lumină. Nu era de la explozia rezervorului de combustibil din spate datorită loviturilor, ci de la altceva. Uitându-se înapoi, Linda își dădu seama că venea din spatele ei.

Mașina își aprinsese în cele din urmă farurile și trecuse pe faza lungă.

Pe jumătate oarbă, Linda privi în față, strânse mai tare volanul și apăsă și mai mult pe accelerație. Mașina trecu de 110 și se apropia de 120 km/h.

Imediat va fi pe pod, mai aproape de casă – sanctuarul său. Se gândi la ea ca la un sanctuar – chiar nevoită fiind să-i spună mamei despre sarcină – doar pentru că acolo va scăpa de maniacul care încerca să-i facă D-zeu știe ce.

O clipă mai târziu, veni și cea mai puternică izbitură.

Zbură împreună cu mașina.

Ieși de pe drum, în jos pe taluz, până pe râul înghețat.

Mașina făcu două sau trei rostogoliri și se opri.

Încercând să-și domolească respirația, Linda fu bucuroasă că râul înghețase după ultima zăpadă, altfel pesmet o făcea.  Ei, nu chiar pesmet, că ăla era cald și crocant. Mai degrabă terci, înghețată și udă leoarcă cum era. Oricum, era bucuroasă că exista o barieră de gheață între ea și apa rece de dedesubt. Nici nu-și termină bine gândul, că auzi gheața începând să pocnească și să crape.

La auzul acestor sunete, glandele îi fură cuprinse de panică. Simți adrenalina și reacția luptă-sau-fugi. Să iasă din mașină și să încercă să ajungă la malul râului sau să stea liniștită sperând că o să vină cineva care s-o salveze?  Orice ar fi ales, Linda trebuia să ia o decizie, și asta cât mai curând.

Atunci se întâmplă. Două lucruri oribile care-i înghețară sângele în vine, în același timp.

Își ridică privirea către taluzul peste care trecuse și văzu o siluetă întunecată care alerga pe pantă în jos, ținând în mână un obiect ce lucea în lumina lunii, în vreme ce gheața de sub ea începu să pleznească, să crape și să cedeze pe măsură ce mașina căzu în râul înghețat și începu să se scufunde în adâncurile tulburi de dedesubt.

*

Linda se trezi cufundată într-o lumină strălucitoare. Deși nu-și deschisese încă ochii, își dădu seama că o înconjura din toate părțile.

Cineva îi șoptea la ureche, o prezență blândă și calmă.

Se gândi la ultima imagine de care reuși să-și aducă aminte. O mașină care o urmărea, lovind-o în spatele mașinii ei rablagite și vechi, zborul peste taluz, prăbușirea prin râul cu crustă de gheață, mașina ei scufundându-se. Își amintea și sunetul pe care-l făcuseră geamurile mașinii când începură să crape și să se spargă sub presiunea curentului de apă din adâncul râului înghețat. Sentimentul pe care-l încercase când geamurile nu mai rezistară și apa înghețată năvălise în mașină, înghițindu-i trupul cald. Își aminti sentimentul morții și al destinului tragic care se năpustise în mașină odată cu apa. Încercase să-și țină respirația cât mai mult, însă fusese doar o chestiune de timp. Centura de siguranță o ținuse prizonieră și se întrebă de ce se dăduse legea prin care toți șoferii și pasagerii unui autovehicul erau obligați să o poarte. În acel moment, își aminti statistici vagi din școala de șoferi cum că un anumit procent de oameni mureau din cauză că nu apucau să-și elibereze centurile de siguranță până să-i cheme moartea. Toate astea îi zburau prin minte în vreme ce acel cineva continua să-i șoptească la ureche nimicuri dulci.

Cineva.

O siluetă întunecată?

Acum, altă imagine a accidentului o invadă, vai, atât de asemănătoare cu apele înghețate care năvăliseră prin locul pasagerului din mașină.

O siluetă întunecată care alerga pe pantă în jos, ducând un obiect ce lucea în lumina lunii. Trebuie să fi fost șoferul mașinii care mă izbise și mă trimisese zburând peste taluz, și care acum venise să mă ia!

Apoi ochii i se deschiseră brusc, văzu o figură – un bărbat corpolent care stătea deasupra ei – și scoase un țipăt înfiorător.

*

Când Linda se trezi pentru a doua oară, își deschise ochii așteptându-se ca bărbatul corpolent să fie tot acolo, deasupra ei. Însă acesta nu mai era acolo. Nu era nimeni. Era singură. Singură într-o cameră mică, se părea, înconjurată de cearșafuri albe.

Linda încercă să-și miște brațele și picioarele, dar în zadar. Observă că acestea erau legate de pat, la încheieturi și glezne.

Țipă iar.

Nu era sigură dacă o făcuse pentru a-l face pe bărbatul corpolent să se întoarcă în cameră și să-l întrebe de ce făcuse una ca asta sau dacă era doar speriată de ideea de a fi legată de pat și că nu mai putea face nimic, doar să țipe sperând că altcineva, nu bărbatul corpolent, va veni în ajutorul ei și o va salva de ceea ce avea să i se întâmple.

Spera pentru lucrul din urmă, dar nu se întâmplă așa.

Tocmai atunci, o siluetă se grăbi către ea printre cearșafurile care înconjurau patul și îi aplică o bandă adezivă peste gură. Încercă să strige din nou, dar nu ieși decât o tuse guturală. Cel puțin nu îi acoperiseră ochii și încă putea să-l vadă pe bărbat: corpolent, rotofei, i se părea îngrozitor de cunoscut, însă în același timp și foarte diferit. Era intrigată de familiaritatea cu bărbatul, dar nu știa de unde. Nu era momentul pentru revederi sau încercări de a afla cine era cel ce o capturase, era mai degrabă momentul în care să caute o cale de scăpare. Uitându-se însă în jur, cu mâinile și picioarele încă legate strâns de pat, nu-i veni în minte nicio cale de scăpare.

Trebuie doar să aștept și să văd ce apare, apoi să ies din locul ăsta, își spuse ea.

Știa, însă, că se amăgea. Nu prea stătea pe roze acum – legată de pat, cu banda adezivă peste gură și cu bărbatul corpolent, întrucâtva familiar, pășind către masa de metal care părea plină ochi cu un fel de instrumente lucioase.

O, Doamne! Ce-o să-mi facă!

O luă plânsul. Bule de muci se spărgeau pe capătul nasului și mucusul alb și gros se prelingea din nas pe gura legată cu bandă adezivă și în jos pe obraz. Încercă să strige iar, dar nu reuși decât un gâlgâit gutural care i se opri în gură.

― Deci, spuse bărbatul corpolent, întorcându-se spre ea cu un fierăstrău mare cromat într-o mână și un cârlig lung în cealaltă, pun pariu că vrei să știi de ce te afli aici, domnișoară… parcă Linda era, nu?

Linda dădu din cap în sus și-n jos.

― Ei bine, continuă bărbatul corpolent, să văd dacă pot să-ți explic.

Linda clipi de două ori, încercând să-și limpezească ochii încețoșați.

― Mă cheamă Tony. Drace, nu sunt obligat să-ți spun și numele de familie, dar aș putea, totuși, spuse el scoțând un chicot zgomotos care făcu să-i tremure burta în toate părțile. Mă cheamă Tony, dar poți să-mi spui oricând dl. Gibbons sau dr. Gibbons, dacă vrei. Nu că ai putea să-mi zici în vreun fel, nu cu gura lipită cu bandă, etc… termină de spus bărbatul, scoțând un alt râs diavolesc.

După toate prin câte trecuse, Linda avea mintea al dracu’ de confuză, dar chiar și așa își tocă creierii încercând să-și amintească numele: Dr. Tony Gibbons.

Apoi numele o lovi ca apele înghețate care năvăliseră în mașină, încercând s-o înece.

O, DOAMNE! Gibbons… Tony Gibbons… tatăl lui Anthony!

Anthony Gibbons era în clasa a dousprezecea la liceul ei și căpitanul echipei de fotbal. Același jucător de fotbal din clasa a dousprezecea cu care se culcase acum câteva luni și căruia îi spusese acum o săptămână că va fi tată.

Și ăsta este tatăl LUI!

O, ce rahat… o să-mi omoare…

Acesta fu ultimul lucru care-i trecu prin minte când tatăl lui Anthony se apropie încet de ea având în mâini același ferăstrău cromat mare și aceeași tijă lungă cu cârlig la capăt care se aflaseră pe masa metalică acum câteva minute.

*

Când își recăpătă cunoștința și deschise ochii, mama sa stătea deasupra ei cu o privire nu prea fericită în ochi.

Pe Linda o durea burta ca naiba, la fel gura, brațele și picioarele. Apoi își aminti întâmplările nopții, bine, nu totul, dar destul cât să înțeleagă de ce avea dureri în halul ăsta. Nu ajuta la nimic acum, nu când se părea că era înghesuită într-un coș de cumpărături pe peluza din fața casei ei, iar mama sa era în mod clar nervoasă pe ea pentru că nu venise acasă la ora stabilită.

― Domnișoară… pe unde mama naibii ai umblat? se răsti aceasta.

― Ăăă… mormăi Linda cu gura uscată și buzele jupuite și crăpate.

― Nu mă lua cu ăăă, Linda Meyer Davenport… vreau să-mi răspunzi… și dacă tot vorbim, ce-ar fi să-mi zici unde ți-e mașina, cum ai ajuns acasă, de ce puți a băutură și, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu m-ai sunat să-mi spui că vii acasă așa târziu!

― Eu, ăă, păi… știi, mamă…

― Știi ce, domnișoară? Nici nu vreau s-aud… dă-ți curul jos din căruciorul ăla, indiferent cum dracu ai ajuns acolo, și mișcă-ți fizicu în casă, în camera ta și în pat. O să avem o discuție lungă și plăcută mâine la prima oră, la micul dejun.

― Bine, bâigui Linda, zăngănind căruciorul.

*

După ce Linda ajunse în camera ei, merse în baia alăturată și dădu un bobârnac întrerupătorului. După ce intră în dormitor și apoi în baie, încă nu înțelegea tot ceea ce i se întâmplase în noaptea aceea, dar știa că trebuia să vină cu niște răspunsuri destul de bune de vreme ce urma ca dimineață să-i spună totul mamei – nu că acum n-ar fi fost dimineață, observă deja Linda, cu ceasul radio deșteptător care arăta 4:15.

― Ce porcărie, murmură Linda privindu-se în oglinda de deasupra chiuvetei.

Hainele îi erau încă ude și aveau o crustă pe ele de la murdăria și funinginea din râu. Părul îi era ciufulit și arăta de parcă n-ar fi dormit de zile întregi. Își duse palma în fața gurii și expiră, duhoarea caldă a berii stătute umplându-i nările.

― Rahat… nu mă mir că mama și-a dat seama c-am băut.

Pe când Linda se întinse și își luă peria de dinți peste care împroșcă puțină pastă Crest din tubul aproape gol, se gândi cum să-i spună mamei ei nu numai că nu venise acasă la ora stabilită și băuse la Jessica acasă, fără părinți, ci și cum se prăbușise cu mașina în râu în prima seară de când își luase permisul de conducere. Acestea nu erau, însă, singurele lucruri pe care trebuia să le explice. Trebuia să explice în vreun fel cum ajunsese acasă și cum urma să aibă un…

Se simți ca lovită de o tonă de cărămizi.

Silueta care cobora pe taluz înspre ea… Dr. Gibbons, tatăl lui Anthony… cum a… cum a…

Linda își scoase peria de dinți din gură și o azvârli deoparte. Scuipă apoi în chiuvetă niște zoaie cu bulbuci, își ridică bluza și aruncă o privire în oglindă.

Imaginea pe care o vedea reflectată era aceea a unei liceene care făcuse o alegere greșită când se culcase cu unul doar pentru că ăla era „de comitet”, rămânând însărcinată din cauza asta. O fată care luase o altă decizie proastă când mersese la o prietenă, băuse și încercase să conducă spre casă în aceeași seară.

Dar nu culcatul cu un băiat mai mare ca ea, sau băutul ori șofatul, făcuseră să-i vină fierea în gât și apoi în gură.

O, nu.

Ci faptul că văzuse cusăturile zimțate ce-i traversau stomacul și că își dădu seama de ceea ce-i făcuse doctorul Gibbons nu cu mult timp în urmă.

Doar că acum… putea să strige.

Și, măcar, putea acum să omită partea cu „a fi însărcinată” din povestea pe care urma s-o spună mamei sale dimineață.

I se formă o singură lacrimă care căzu pe obraz și apoi îi crestă bluza scorțoasă. Amintirile îi reveniră: apa înghețată a râului care spărgea geamurile mașinii, năpustindu-se peste tot trupul ei.

Izbucni în lacrimi.

Copyright © 2013, Ty Schwamberger
Copyright traducere © 2013, Dan Butuza

Despre Ty SCHWAMBERGER

Ty SCHWAMBERGER a scris 6 articole în Revista de suspans.

Ty Schwamberger este scriitor și editor american recompensat cu premii în genul horror. A scris un roman, mai multe nuvele și colecții de povestiri și a editat mai multe antologii. În plus, a publicat numeroase povestiri atât online, cât și pe hârtie. Trei dintre acestea, „Cake Batter” (publicată în 2010), „House Call” (publicată în iunie 2013) și DININ’ (drepturi cumpărate în iulie 2013), au fost alese pentru ecranizări. Este membru activ în The Horror Writers Association. ***** Ty Schwamberger is an award-winning author & editor in the horror genre. He is the author of a novel, multiple novellas, collections and editor on several anthologies. In addition, he’s had many short stories published online and in print. Three stories, “Cake Batter” (released in 2010), “House Call” (released in June 2013) and DININ’ (optioned in July 2013), have been optioned for film adaptation. He is an Active Member of the International Thriller Writers. Learn more at http://tyschwamberger.com or follow on Twitter @SchwambergerTy.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *