Dedesubt

Groapa se adâncise din ce în ce mai mult de la începutul zilei, însă Gheorghe nu obosise. Lovea în continuare cu aceeași hotărâre, la fel ca în primele ore ale dimineții. De obicei nu exista nimic la care să se gândească atunci când era pe șantier. Nu existau alte preocupări în afară de plăcerile mărunte ale șantierului. Fluieratul după gagici, berea rece sau caldă, orice formă sau cantitate de alcool, de fapt. De asemenea, pauzele lungi, scurte, prelungite, inventate sau meritate. Și, foarte rar, ceea ce mai rămăsese din familia sa, o nepoată și un frate mai nepăsător chiar și decât Gheorghe.

De obicei nu exista nimic care să îl facă să uite de muncă. Acum însă era ros de un gând nou, greu de înțeles.  „Când spunem credința în Dumnezeu, nu vorbim despre Dumnezeu, fraților. Vorbim  de fapt, doar despre credință.” Predica unui preot de care Gheorghe nu auzise niciodată până în acea dimineață.

Ascultase multe predici si multe slujbe, întrucât era român, iar românii sunt oameni care merg la biserică. Oameni cu frica lui Dumnezeu. Le asculta cu fesul între mâini, cu capul plecat, aruncând uneori priviri pline de resentiment și dojană celor întârziați. Le asculta pentru ca mai apoi să bea de sufletul celor morți. Era o datorie sfântă să bea pomana pentru morți. Să bea mult. Iar apoi pleca pe șantier.  La fel făcuse și în acea dimineață,însă rămăsese cu ideea sfidătoare, murmurată necontenit în mintea sa. „Credință, nu Dumnezeu”.

Se frământa, încercând să găsească o altă idee, la fel de bună, însă mai ușor de înțeles. Uitase de oboseală și de greutatea târnăcopului plin de noroi din mâinile sale subțiri. Izbea cu sete în pământul din fața sa, icnind, încruntându-se de fiecare dată când ideea părea să îl depășească definitiv.  Uitase cât de mult săpase, cât de adânc scormonise pământul de la baza Mitropoliei. Se afunda din ce în ce mai mult printre straturile de noroi, rupt de urletele colegilor de pe schele, surd la murmurul aglomerației din curtea Mitropoliei. Nu îl auzi nici măcar pe Andrei, un muncitor nou, strigându-i că sapă greșit, în afara planului.

Dar Gheorghe săpa. Nu reușea să își răspundă. Era prima dată când simțea puterea unei simple idei. Mintea sa era ritmată de săpat, de pământul care se desprindea sub lama îngustă a târnăcopului. Însă ritmul se opri brusc atunci când lama rămase înfiptă între două pietre. Încercă să miște târnăcopul, împingând cu putere în coada uzată a uneltei. Nu reuși. Începu să înlăture cu mâinile pământul din jurul târnăcopului.

Observă mai întâi două dreptunghiuri, apoi patru, iar apoi le pierdu șirul. Înțelese că se afla peste un strat de pietre , un soi de zid, mai degrabă un acoperiș. Abia atunci realizase cât de mult depășise planul inițial. Fu cuprins de o teamă copilărească, teama de a nu fi prins. Urma să fie dat afară. Știa asta. Începu sa tragă disperat de coada târnăcopului. Gata cu pauzele. Târnăcopul nu se mișca. Gata cu fluieratul. Târnăcopul se mișcă puțin. Gata cu berea. Târnăcopul se desprinse, iar cuburile de piatră de sub picioarele lui Gheorghe se năruiră.

***

Se trezi în întuneric. Clipi de câteva ori, sperând că ochii i se vor obișnui cu întunecimea, însă nu reuși. Nu simțea nimic. Auzea doar un vag sunet metalic. Se ridică cu greu, simțind cum se îneacă cu praf și porni în direcția zgomotului. Mergea în patru labe, pipăind pietrele din fața sa. Simți mânerul neted al târnăcopului și îl apucă, continuând să se târască ca un melc uriaș prin întuneric.

Se afla într-un soi de tunel săpat sub Mitropolie. Pietrele erau inegale, mâncate de apă și beznă. Pietrele erau vechi, mai vechi decât Mitropolia, mai vechi decât orice și-ar fi putut imagina. Erau singurul lucru de care Gheorghe se putea agăța în întuneric. Simțea că era ceva în acel tunel, ceva care îl făcea să se privească parcă din exterior. Întorcea brusc capul, doar pentru a vedea mereu aceeași beznă mută, atotputernică. Nu putea ști dacă urcă sau coboară mai adânc sub Mitropolie. Nu știa nici măcar dacă mai merge sau dacă stă pe loc. Întunericul îl pătrunse, hrănindu-i îndoiala.

Rătăci ore întregi, răsucindu-se ca un vierme prin hoitul unui zeu mâncat de timp, lipindu-se lacom de piatra rece. Își lungea gâtul subțire, ascultând minute în șir zgomotele care se auzeau din ce în ce mai clar. Adulmeca cu nesaț aroma dulceagă a întunericului. În cele din urmă observă o rază fină de lumină. Se repezi, ridicându-se brusc  în picioare. Alerga ca un nebun. Se împiedică, lovindu-și coatele de pietrele inegale, ridicându-se însă fără a se sinchisi de durerea din brațe.

Lumina se scurgea printr-o crăpătură alungită din zid. Crăpătura era suficient de lată pentru trupul lui Gheorghe. Își apropie capul de spărtură și observă o încăpere albă, pătrată, plină de rafturi cu recipiente albe de plastic. Se chinui să citească etichetele scrise cu un marker negru „Met.To. Metoxif. Metoxifluran.” Zgomotul se auzi din nou, din partea dreaptă, ascunsă privirii lui Gheorghe. Se întinse prin crăpătură, abia reușind să treacă.

Intrând în încăpere, observă în sfârșit sursa sunetului. Un vechi pat medical, acoperit de cearșafuri îngălbenite, de sub care ieșea  o mână subțire, zbârcită, legănându-se fără vlagă, lovind un recipient de metal aflat pe podea. Gheorghe rămase înmărmurit, sprijinindu-se ușor pe târnăcop. Se uita tâmpit la brațul ce pendula .  Porni nehotărât spre ușa metalică. Se opri înainte să apuce clanța. Încerca să ignore brațul subțire, de fată care atingea din ce în ce mai încet cutia metalică.

Se întoarse, apropiindu-se încet de pat. Cearșaful abia se mișca cu delicatețe în dreptul capului. Gheorghe întinse mâna, ezitând. Închise ochii, trăgând încetișor de pânza veche de bumbac.  Simți o ușoară atingere răcoroasă pe mână și în cele din urmă deschise ochii. În fața sa era întinsă o fată smeadă, cu părul negru atât de soios, încât părea aproape curat. Era murdară, iar mizeria era însoțită de un miros amar care izvora de sub așternuturi. Oasele feței erau aproape trecute prin piele negricioasă. Ochii uriași erau larg deschiși, ațintiți asupra fesului lui Gheorghe, care îi alunecase până deasupra sprâncenelor. În celălalt braț avea înfipt un furtun gros. Era imposibil de înțeles dacă furtunul pompa sau scotea ceva din trupul minuscul al tinerei. Gheorghe simți un val de scârbă amestecată cu milă lovindu-i pieptul. Toate întrebările, fiecare „De ce?”, fiecare „Cum?” erau acum amuțite în fața fetei întinse în fața sa. Era, într-adevăr, o boschetară care încă duhnea a diluant. Însă, era mai mult decât orice, o fată care semăna foarte mult cu nepoata sa. Gheorghe smulse furtunul, lăsând pe brațul subțire o gaură întunecată. Ridică fata, ușoară ca un fulg, și se îndreptă spre ieșire.

Ieși într-un hol pustiu, luminat de neoane. Porni, cărând femeia cu o mână, iar cu cealaltă târnăcopul. Își aminti de nepoata sa, pe care o putea căra la fel, doar cu o singură mână. Încetul cu încetul realiză că nici măcar nu știa exact de ce o cară. Sau unde se află. Sau de ce. Știa doar, singurul fapt de care era sigur, că va ieși.  În mintea sa înflori din nou vocea difuzorului „Nu Dumnezeu, ci credința. Nu dumnezeu, ci credința”. Doar atât.

Holul se termina cu o altă ușă. O ușă albă și lucioasă, asemănătoare cu plăcile vechi de faianță împrăștiate de-a lungul pereților. Gheorghe o deschise cu grijă. Se opri în prag și privi la șirurile de paturi înșirate în spațiul uriaș în care tocmai intrase. În capătul îndepărtat se zăreau câteva zeci de cutii. Camera nu era bine luminată.

— Te usucă. Te taie.

Cuvintele fuseseră șoptite de o voce atrofiată. Gheorghe nu reușea să deslușească sursa cuvintelor.

— Unde ești?

— Nu pot. Te usucă. Te usucă de tot. Înăuntru.

Din tavanul abia luminat începură să se audă sunetele înfundate și armonioase ale Liturghiei. Era chiar sub podeaua Mitropoliei. Gheorghe începu să se plimbe printre paturi. Cele mai multe erau ocupate de siluete uscate, împietrite. Erau înfășurate în bumbac alb, pătate de acea zeamă fertilă a morții. Fiecare pat emana un miros ciudat, de bătrâni putreziți dar încă murdari de viață. Pereții, văzuți acum de aproape, erau acoperiți de o folie translucidă de plastic. Avea aspectul unui material medical, steril. În spatele plasticului se deslușeau cu greu fețele înnegrite de fum și de timp ale sfinților, netulburați în eterna lor pace bizantină.  Gheorghe pășea încet, cărând cu grijă trupul fragil al femeii.

— Ai luat țiganca.

Era aceeași voce care vorbise și mai devreme. Acum însă Gheorghe îl văzu pe bărbatul care vorbea. Se apropie de patul său și îl privi cu dezgust. Era dezbrăcat, întins pe o masă  de tablă ruginită. Avea capul lăsat ușor în spate, astfel încât gâtul său subțiat ieșea și mai mult în evidență. Din burta sa retrasă pornea un furtun, identic cu cel din brațul femeii.

— Țiganca. De ce ai luat-o? Țiganca.

Vorbea, răsucindu-și cu greu ochii alburii. Dintre buzele ridate se scurgeau firicele de salivă lipicioasă, prelingându-se spre ochi. Părea ca bărbatul plânge.

— Am luat-o ca s-o scot de aici, că moare. Ce-i aici?

În mod ciudat, mintea lui Gheorghe încă nu înțelegea mare lucru. Cu toate că era deja infectat cu o spaimă neagră, era încă amorțit. Vedea doar cutele anormal de adânci din fața spongioasă a bărbatului, simțea doar mirosurile amestecate de putregai dulceag și plastic steril, auzea doar picăturile de cine-știe-ce lovindu-se de gresia ieftină de pe jos. Însă nu era speriat. Îngăimă, fără să se gândească măcar, întrebarea care îl măcinase de când căzuse în beznă:

— Ce-i aici?

Iar răspunsul veni scurt:

— Dedesubt.

Bărbatul continuă să vorbească, horcăind:

— Iau oameni. Și îi aduc aici

Gheorghe se înclină, încercând să îl asculte mai bine pe bărbat:

— Și le bagă în vene. Furtunul. Îți iau tot.

Bătrânul vorbea din ce în ce mai încet:

— Îți iau până și apa din tine. Te usucă. Te taie.

Gheorghe murmură :

— Pentru ce?

Bărbatul își roti capul spre Gheorghe. Dintre buze i se ivi limba, o bucată de carne decolorată. Își linse buzele, încercând să recupereze parcă saliva care îi scăpase în timp ce vorbise. Întrebă apoi:

— Crezi?

— În Dumnezeu? răspunse Gheorghe, scoțându-și fesul cu un gest reflex.

— Nu în Dumnezeu.

Gheorghe tăcu. Bărbatul de pe masă scoase un croncănit care, în urmă cu câteva zile, ar fi putut aduce aminte de un hohot de râs:

— Ai să mori aici, ai să mori.

Bătrânul închise ochii și continuă:

— Îi taie și îi vând. Îi vând. De asta. Azi eu sunt gata de tăiat.

Gheorghe părea total depășit de situație. Avea aspectul unui idiot care stă în fața unei mari revelații. Bărbatul continuă:

— Pentru carne. Dacă îi tai cât mai trăiesc iei mai. Iei mai mult. Pe femei. Puțin. Nu prea merită. Bărbații cu barbă sunt cei mai valoroși.

— Cum adică?

— Credința se vinde. Cel mai bine. Pentru moaște sunt mereu. Sunt mereu cumpărători.

O ușă din celălalt capăt al încăperii se deschise, iar sunetele liturghiei izbucniră brusc. Gheorghe se repezi după un pat, încercând să se ascundă în beznă.  Auzi câteva voci groase.  Mai întâi doi bărbați.

— …la Palat. Cu fiică-mea am fost. Vrea să-și ia nu știu ce câcat de caiete pentru școală. Dar nu poți să le zici nu. Îs copii ce dracu.

În urma lor intră o a treia persoană care închise ușa, amuțind glasul cânturilor din Mitropolie. Gheorghe își ridică puțin capul, observând un preot îmbrăcat cu acea minunată haină aurită care îl fascinase mereu. Preotul vorbea nervos într-un telefon. Pentru o clipă se crezu salvat, împreună cu toți ceilalți nenorociți. Vru chiar să strige după cei trei, însă auzi cuvintele preotului:

— Și eu vreau, chiar de mâine aș vrea. N-am ce face. Tot am trimis, fratele meu, și colo, și colo. Numai la ruși s-au dus vreo douăzeci săptămâna trecută. Tot cumpără oamenii. Toți vor. Ne dau cât le cerem. Pentru Dumnezeu cum să nu dai.

Preotul se apropie de un pat, ridicând cearșaful. Făcu un gest dezaprobator cu mâna, urlând apoi spre cei doi:

— Ăsta-i gata. L-ați lăsat prea mult, bă tâmpiților! Toate căcaturile astea sunt scumpe. Nu voi plătiți, măi panaramelor, așa că nu le mai pierdeți degeaba. Scoteam cinzeci de mii pe ăsta. O  să-l îngropați în tunel după ce terminăm, boilor.

Apoi continuă conversația la telefon:

— Nu cu tine. Zi-i părintelui să mai trimită cam pe săptămâna viitoare mașina dacă mai vrea. Atunci mai terminăm un rând. Bun. Bun. Da. Da, măi omule, dacă îți spun. Bun.

Bărbatul de pe masă vorbi iar:

— Moaște. Fac moaște. Și le vând. E scumpă credința.

Între timp ceilalți doi bărbați începură să se plimbe printre paturi. Ambii erau îmbrăcați în salopete. Priveau din când în când sub cearșafuri. Gheorghe se retrase brusc. Bărbații se apropiară de moșneag. Începură să îl împungă ușor cu degetele.

— Ăsta-i bun, strigă unul dintre ei. Îl facem?

Preotul încuviință din cealaltă parte a încăperii.

***

Gheorghe stătea încă lipit de pat. Ascultase cum cei doi bărbați îl tranșaseră rapid și curat pe moșneag. Abia acum Gheorghe fusese cuprins de spaimă. Stătea chircit în beznă, plângând înfundat, înghițindu-și urletele.

Strângea la piept capul femeii negricioase. Știa de mult că aceasta era deja moartă, însă își îndesa nasul în părul ei, încercând să își ascundă suspinele. Era complet pierdut. Se gândea doar la berea sa, la gagicile ce trebuiau fluierate, la pauzele prelungite. Se gândea mai ales la fratele său. Și la nepoată. Se gândea la ei, încercând doar să și-i fixeze în minte, însă mereu năvăleau imaginile holurilor albe, ale boschetarei nespălate care lovea cu blândețe cutia metalică, ale preotului ce vorbea la telefon. Apoi sunetul făcut de moșneag atunci când fusese tăiat, mai mult un sâsâit, un țipăt pe care doar câinii l-ar fi putut auzi. Încerca să se obișnuiască cu ceea ce urma să se întâmple. Undeva în spatele său se auzeau sunetele scoase de carnea bărbatului în timp ce era porționată, identice cu zgomotul unor scânduri tăiate.

Avea trei alegeri. Prima, să nu facă nimic și să aștepte cuminte să fie prins. A doua, să se întoarcă în tunel, însă nu s-ar fi întors niciodată acolo. Era ceva în acea beznă, în acel negru pur, care îi sufoca mintea. Ultima opțiune era să se strecoare pe lângă preot și ajutoarele sale, încercând să iasă prin Mitropolie. Știa însă că nu era vorba de nicio alegere, că, de fapt, alesese deja tot ceea ce avea să facă. Era simplu. Avea să țâșnească tăcut prin întunericul dintre paturi. Drumul era liber până la ușă. Preotul dispăruse, iar cei doi erau ocupați cu fierăstraiele.

Se ridică tăcut și porni spre ușă. Făcu mai întâi un pas. Nimeni nu îl observă. Se grăbi apoi spre ușă. Nu simți, însă, coada târnăcopului care agățase una din nenumăratele cutii metalice. Aceasta se răsturnă cu un zgomot puternic. Gheorghe se opri, întorcându-și capul spre cei doi măcelari. Bărbații în salopetă aveau deja ochii ațintiți deja asupra lui. Se priviră timp de câteva secunde. Fiecare părea nesigur, șocat de întreaga situație.

Bărbații se repeziră brusc în direcția lui, sărind peste mese, împiedicându-se de furtunuri și ustensile. Gheorghe porni și el disperat spre ușă. În câteva secunde ajunse, apucând clanța. Din spatele său se auzi o gâfâială înfundată. Se întoarse și văzu chipul tânăr al unuia dintre măcelari. Avea ochelari și o barbă abia mijită. Întinse brațele groase spre Gheorghe și începu să vorbească cu un calm forțat:

— Stai liniștit. Nu-ți fa..

Gheorghe apucă târnăcopul și lovi cu toată puterea. Ciocul de fier ateriză în tâmpla tânărului, izbindu-l de perete. Din spate se auzi vocea preotului:

— Stai, mă!

Preotul apăru dintr-o încăpere alăturată, strigând spre ajutorul său:

— Hai, boule, mai repede că pleacă!

Gheorghe deschise ușa grăbit și se trezi în fața unui șir lung de scări în spirală. Începu să urce grăbit. Din spatele său auzea doar frânturi din vocea preotului care urca grăbit:

— … zda mă-tii de căcat… Mai repede că scapă!

Scările se terminau cu o ușă masivă de lemn. Gheorghe se izbi , apăsând în același timp clanța. Se trezi în altar.

Era în Mitropolie, înconjurat de mirosul puternic de tămâie și de muzica Liturghiei. Traversă în fugă altarul, trezindu-se în fața mulțimii de oameni. Lângă el o băbuță tocmai termina de sărutat o mare icoană de argint. Unul din preoți se întoarse, privindu-l perplex. Pentru câteva clipe, întreaga mulțime tăcu. Cu toții îl priveau înciudați, acuzatori. Era aceeași privire pe care el însuși o aruncase de atâtea ori altor nenorociți. Era ură. Auzi cum urmăritorii săi ajunseseră în altar, strigând:

— Opriți-l! E nebun! Posedat!

Gheorghe fugi spre mulțime, strigând după ajutor:

— Vor să mă omoare! Să mă usuce!

Încă ținea în mână târnăcopul năclăit de sânge. Câțiva moșnegi bine-credincioși se năpustiră asupra lui. Gheorghe era atât de aproape de scăpare, de bere, de gagici, doar câteva zeci de metri. Însă acum era cuprins din toate părțile de brațele pline de păr alb țâșnind din haine soioase și ținut strâns ca un porc gata de tăiat. Câteva babe își făceau cruce, urlând:

— Vino părinte! Apără-ne Doamne! Vin-o că îl are pe necuratul în el, ducă-se pe pustii!

Îl văzu pe preotul din tunel apropiindu-se de el împreună cu bărbatul în salopetă. Îi văzu chipul puhav, grăsun, tremurându-i sub barba bine îngrijită. Începu să se zbată și mai tare:

— Nu! Mă omoară! Dă-mi drumul mamaie! Vine să mă omoare!

Preotul înțelese cum trebuie să încheie acea scenă ireală. Luă un buchet de busuioc uscat dintr-un recipient și începu să îl stropească pe Gheorghe, spunând în același timp un Tatăl Nostru grăbit. Gheorghe se zbătea neîncetat, urlând din răsputeri. Lacrimile începură să îi șiroiască pe obraji:

— Nu mă lăsați! Nu-l am pe necuratul. Nu… Vor să mă vândă, vor să-mi vândă moaștele.. Nu..

Însă vocea sa se pierdu printre pereții Mitropoliei. Toți cei din Biserică se alăturară rugăciunii.  Gheorghe asculta și el, plângând, privind spre cupola uriașă de deasupra sa. Privea chipul îndepărtat și împăcat al lui Hristos. Preotul se opri apoi din rugăciune și zise:

— Fraților, să îl ducem în altar și să îl scăpăm de necuratul.

Gheorghe se zbătea în continuare, simțind cum este transportat de nenumărate mâini puternice spre altar. Mâinile se încolăceau în jurul său , viermuind pe fiecare centimetru al corpului său. Își pierdu fesul și fu lovit de câteva ori. Oamenii nu pătrunseră însă în altar, iar odată ce ușa catapetesmei se închise, pe față i se așeză o cârpă umedă. Simți cum ochii încep să i se închidă încetul cu încetul. Auzea însă vocea preotului vorbind în continuare, dând ordine mai multor persoane.

— Gicule, eliberează o masă. Ștefan, sună la chestorul Stânovici și zi-i că mâine am să vorbesc cu el.

Făcu un gest către Gheorghe și spuse:

— Vezi cum îl cheamă pe tâmpitu ăsta. Scoate-l pe ăla mort din tunel, și îl duci acasă la ăsta. Dai foc la tot. Să pară accident sau sinucidere sau ceva. Cu chestorul vorbesc eu.

Buzele preotului continuau să se miște, însă Gheorghe nu mai auzea nimic. Văzu doar cum era transportat din nou pe scări, după care adormi.

***

La înmormântarea lui nu era multă lume. Câțiva colegi de la muncă care veniseră pentru praznic, Gherasim, fratele decedatului și Ana, nepoata sa iubită. Și nelipsita hoardă de boschetari care bântuia de obicei prin cimitir. Odată ce slujba se încheie, preotul, care se oferise să se ocupe de unul singur de întreaga înmormântare, îl luă deoparte pe Gherasim și începu să îi vorbească:

— Să știi, fiule, că înțelegem situația foarte grea în care vă aflați, și tu și fiica ta, și de aceea ne-am și oferit să vă ajutăm cu înmormântarea.

În spatele celor doi, Ana privea peticul de pământ negru sub care tomai fusese îngropat un sicriu.

— Mai ales că s-a întâmplat cum s-a întâmplat. Asta e, fiule, când te cheamă Domnul…

— Părinte eu chiar vă mulțumesc. Eu nici n-am știut ce să.. Adică n-am știut nici ce să fac când am auzit că a ars de viu. Am zis că..

— Lasă, Gherasime, e voia Domnului.

Fratele lui Gheorghe dădu din cap, făcându-și o cruce grăbită.

— Cum să ardă, părinte? Și cum să facă tot cea făcut el la biserică acolo? Chiar așa, părinte, să fi fost necuratu’ în el? Parcă tot nu cred, că doar Gigi era creștin, se ducea la biserică…

Gherasim privea pierdut la mormânt. Preotul îl întrerupse:

— Acum trebuie să ai grijă de fiica ta, lasă, nu te mai gândi la Gheorghe. Vom face toate cele creștinești. S-a ocupat poliția. Așa a fost să fie, Gherasime. A fumat în casă, a luat foc. Așa e când își bagă coada ăla rău. Lasă, acum asta e. Ne rugăm să ajungă la Domnul. Vă așteptăm pe la biserică mai des. Uite, fiule.

Preotul îi întinse două cutiuțe cu incrustații în formă de cruce.

— Sunt sfinte moaște. În mod normal nu se dau chiar părți din sfintele moaște, dar pentru un adevărat creștin ortodox ca tine Gherasime nu e nicio problemă. Să vă poarte de grijă, și să vă aducă aminte mereu de dreapta credință.

Gherasim rămase cu cele două cutiuțe în mână, privindu-le plin de venerație. Întrebă, fără a se gândi prea mult:

— Ale cui sfânt sunt, părinte?

Ridicându-și privirea, observă doar că preotul se îndrepta deja spre biserică. Gherasim deschise una din cutii şi observă un pachețel înfășurat într-o pânză albăstruie cu modele aurii. O desfășură și observă un deget maroniu, uscat, cu o unghie lată. Înțelese că era probabil degetul mare de la una din mâini, însă nu realiză că era degetul fratelui său. Îi înmână a doua cutie fiicei sale:

— Să te rogi înainte de culcare la asta.

Despre Iulian HANGANU

Iulian HANGANU a scris 3 articole în Revista de suspans.

Hanganu Iulian este student în anul III la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *