Consultantul (1)

I

Dacă nu ar fi fost sigur că Albert e mort, Xander l-ar fi strâns de gât cu propriile-i mâini. Încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii pentru a-şi ţine sub control temperamentul, privi resemnat chipul pământiu şi ochii goi, lipsiţi de viaţă, îndreptaţi în direcţia sa. Oftând, îşi ridică mâna şi începu să-şi maseze tâmpla dreaptă, încercând să alunge primele semne ale migrenei, care, probabil, abia aştepta să se instaleze şi să-l chinuiască până la sfârşitul zilei. Uitându-se însă cu coada ochiului spre bărbatul de lângă el, îşi dădu imediat seama că o posibilă migrenă va fi cea mai mică problemă a lui.

Prima presupunere pe care o făcuse când dădu colţul în semiîntunericul din aripa Mormântului a Muzeului Belbik de Curiozităţi Antice, a fost că Albert punea la cale una dintre şmecheriile lui. Naiba ştia că ciudăţeniile de genul acesta erau domeniul său de lucru. Şi după tot ce făcuse pentru el! Păcălici nerecunoscător! Ar fi trebuit să se aştepte. Cei din lumea lor foarte rar jucau corect, mai ales când la mijloc era un client bogat care avea nevoie de un consultant personal. Desigur, Xander se aşteptase ca vestea să se împrăştie în Cartierul Vechi al metropolei, dar nu chiar atât de repede. La naiba, nici măcar el nu aflase că va trebui să primească un posibil client decât cu câteva ore în urmă. Dar dacă Albert ştia deja şi, pe lângă asta, avusese şi timpul necesar la dispoziţie pentru a pune la cale farsa asta bolnavă, atunci puştiul avea o reţea de informatori mai bună decât a lui, iar vestea asta nu îl bucura deloc.

Se opri holbându-se la braţul şi piciorul care atârnau peste marginea sarcofagului antic şi înghiţi în sec. Albert avea un simţ al umorului mai neobişnuit, dar chiar şi aşa imaginea părea mult prea realistă pentru gustul lui.

― Poate a leşinat, zise fără prea mare speranţă în glas.

Robert Todd trecu pe lângă el şi se apropie de forma nemişcată a lui Albert. Îi prinse mâna într-a sa şi îi căută pulsul. După câteva secunde de linişte, o lăsă să cadă înapoi şi se întoarse spre el cu o privire dură, dar resemnată.

― Mai mort de atât nu poţi să ajungi. Ai face bine să chemi autorităţile.

Xander făcu un pas înainte, dar se opri când văzu sângele care se scursese de pe gâtul lui Albert pe marginea sarcofagului, apoi mai jos pe podea. Oare cum de nu îl văzuse până atunci?

Realitatea situaţiei îl izbi în moalele capului. Albert nu îi juca o farsă. Albert chiar era mort! Nenorocitul murise în unul dintre sarcofagele sale! Un sarcofag, pentru numele lui Dumnezeu! Se pare că cineva avea un simţ al umorului al naibii de sadic.

Ferindu-şi privirea de imaginea grotescă din dreptul său, îşi scoase telefonul mobil din buzunarul jachetei şi formă numărul de la serviciile de urgenţă, cu coada ochiului studiindu-l critic pe presupusul său fost client, care nu părea deloc afectat de imagine. La naiba, se comporta de parcă ar fi fost perfect normal să intri în camera mortuară a unui muzeu şi să găseşti un nenorocit de cadavru aruncat într-un sarcofag vechi de 2000 şi ceva de ani.

Înghiţi cu greutate.

― O ambulanţă?

Robert îi oferi o privire uşor amuzată, care îl făcu să se simtă ca un elev care dăduse un răspuns greşit la o întrebare evidentă.

― Începe cu poliţia. Având în vedere starea lui, nu cred că ambulanţa ar trebui să se grăbească.

Uşor de zis. Xander ştia că, dacă ar suna la poliţie, prima persoană cu care vor dori să vorbească va fi el. Toată lumea ştia că el şi Albert nu erau tocmai cei mai buni amici, mai ales în acea perioadă. Dacă la chestia asta mai adăugai şi cearta pe care o avuseseră săptămâna trecută, atunci era mai mult ca sigur că lucrurile pentru el nu vor arăta prea roz. Şi fericitul suspect principal al crimei de săptămâna acesta este nimeni altul decât Alexander Dellinger!

Xander oftă resemnat. Îi plăcea sau nu, trebuia să sune. Dacă refuza, dădea prea mult de bănuit. După cum se desfăşuraseră lucrurile, deja îşi pierduse clientul. Nu avea rost să-şi piardă şi demnitatea.

Formă numărul şi îi explică repede operatoarei situaţia, după care închise şi îşi azvârli telefonul înapoi în buzunar.

― Îmi pare rău pentru asta, zise după o clipă de tăcere tensionată, arătând spre sarcofag. Nu voiam ca această întâlnire să decurgă aşa.

Robert îl privi cu o expresie de neclintit, de un interes politicos. Părea al naibii de calm pentru cineva care tocmai se împiedicase de un cadavru. Poate pentru el nu era un eveniment atât de neobişnuit. Nici pentru tine nu e, îi aduse aminte o voce trădătoare pe care o identificase cu mult timp în urmă ca fiind vocea conştiinţei.

― L-ai omorât tu?

Xander clipi de câteva ori înainte de a înţelege pe deplin întrebarea. Se încruntă.

― Normal că nu, izbucni dintr-odată, încleștându-și pumnii pe lângă corp. Colţurile gurii lui Robert se ridicară puţin când îi observă reacţia.

― Atunci, nu văd de ce îţi ceri scuze. Nu e vina ta.

Însă, tonul calm nu-l linişti pe Xander deloc. Din câte putea să-şi dea seama, Robert Todd nu ar fi fost foarte deranjat nici dacă el ar fi recunoscut că îl omorâse pe Albert. Oare ce ar fi trebuit să spună asta despre el?

― Putem să mergem în birou şi să aşteptăm poliţia acolo. Nu cred că…

― Prefer să rămân aici.

Cu el.

― Nu cred că Albert va pleca de aici, zise Xander după o scurtă ezitare, mutându-şi privirea de la corpul neînsufleţit la bărbatul care se află în picioare la câţiva paşi de el.

― Şi eu care credeam că cineva ca tine nu are simţul umorului. Un simţ al umorului cam sadic, ce-i drept, însă e mai bun decât nimic.

Simţindu-şi vena de la tâmplă zvâcnind, Xander îşi ridică mâna şi acoperi singurul lucru care ar fi putut arăta cât de întinşi îi erau nervii.

― Cineva ca mine?

Tonul calm nu păru să-i ridice niciun semn de întrebare lui Robert, care se întoarse cu spatele şi începu să inspecteze camera cu ochii avizi ai unui cunoscător. Dându-şi seama că nu va primi niciun răspuns, Xander se întoarse pe călcâie şi plecă în biroul, bombănind despre ticăloşi aroganţi care aveau impresia că întreaga lume există pentru a cădea la picioarele lor.

*

― Staţi să văd dacă am înţeles bine, zise femeia înaltă care flutura dintr-o parte în alta carneţelul în care îşi luase notiţele. Aţi ajuns aici azi-dimineaţă în jurul orei opt, v-aţi oprit în acest birou şi l-aţi aşteptat pe domul Todd, apoi împreună v-aţi deplasat spre camera mortuară, unde aţi găsit cadavrul. Am dreptate până aici?

Xander o aprobă printr-o mişcare uşoară a capului şi aşteptă să continue.

― Bun. Nu aţi verificat incinta muzeului înainte să vină domnul Todd?

― Nu e treaba mea să verific muzeul.

Poliţista se încruntă şi-şi mai verifică o dată notiţele.

― Atunci, care e treaba dumneavoastră? Ce funcţie ocupaţi aici?

― Niciuna. Xander ridică din umeri. Sunt liber profesionist.

― Şi atunci cum aţi pătruns în muzeu. Din câte mi-aţi zis mai devreme, proprietarul e plecat în… Se uită încă o dată în carneţel.

― Cairo, îi aminti Xander. Se va întoarce abia săptămâna viitoare. Iar restul angajaţilor sunt în concediu. După cum aţi văzut, muzeul este încă în renovări şi nu e deschis publicului larg.

― Şi domnul Todd?

― Eu nu sunt publicul larg, se auzi vocea lui Robert din capătul opus al încăperii, unde se refugiase imediat ce dăduse declaraţia. Stătea liniştit, sprijinit cu spatele de perete şi sorbea alene cafea dintr-o cană aburindă de parcă nu ar fi avut nimic mai bun de făcut decât să asiste la acel fiasco.

Poliţista îl privi suspect, aşteptând să continue, însă când observă că bărbatul îşi mută privirea spre una dintre cărţile legate în piele de pe raftul bibliotecii, îşi concentră din nou atenţia spre Xander.

― Ce aveaţi de discutat cu domnul Todd?

― Nu am ajuns la punctul de a discuta ceva.

― Domnule Todd? Vreţi să clarificaţi situaţia?

― Nu.

Răspunsul simplu o luă pe nepregătite pe femeie.

― Refuzaţi să-mi răspundeţi la întrebare?

― Da. E ceva privat, între mine şi Alexander.

Se dezlipi de perete şi se apropie de Xander. Îi oferi acestuia un zâmbet complice, care nu trecu neobservat, apoi se uită la ceasul de pe mână cu o privire falsă, afectată.

― Mai durează mult? Amândoi suntem oameni ocupaţi. Mai devreme am fost deranjaţi înainte de a ajunge să rezolvăm problema pentru care ne-am întâlnit.

Poliţista îşi mută privirea de la zâmbetul dezarmant al domnului Todd la încruntătura şi obrajii uşor roşiatici ai tânărului şi oftă resemnată.

― Serios? Domnul Belbik ştie de această mică problemă pe care se presupunea că o discutaţi aici?

Înainte ca Xander să apuce să zică ceva, Todd i-o luă înainte.

― Normal. El ne-a recomandat locul. A zis că priveliştea face minuni.

― Vorbea de o cameră mortuară, bombăni poliţista pentru sine, apoi continuă mai tare. O singură nelămurire şi sunteţi liberi: Conform legistului, decesul a survenit în jurul orei trei azi-noapte. Unde vă aflaţi atunci?

Poliţista se uită spre Robert.

Acesta ridică nonşalant din umeri şi răspunse:

― În avion. Tocmai m-am întors din Franţa.

Femeia îl aprobă printr-o mişcare uşoară a capului, apoi se întoarse spre Xander.

― Şi dumneavoastră?

― Acasă.

― Singur?

― Cu o caserolă de îngheţată, dar bănuiesc că obiectele neanimate nu pot să confirme alibiuri şi să dea declaraţii, replică sec înainte de a-şi închide ochii obosit. Oare cât timp trecuse de când ajunseseră poliţiştii aici? Şi, mai importat, cât timp mai aveau de gând să stea acolo şi să-i interogheze ca pe ultimii criminali?

Scrâșni din dinţi.

Voia să meargă acasă. Ba nu, voia să bea ceva tare care să-i ardă gâtlejul şi să-l facă să uite de polițiști, de interogatorii, de Todd şi de bărbatul mort care decora nenorocita aia de cameră mortuară. Apoi voia să se arunce în pat şi să doarmă până dimineaţă când avea să o ia de la capăt, preferabil fără cadavru, poliţişti, interogatorii şi, nu în ultimul rând, Todd.

Poliţista îşi țuguie buzele, nemulțumită.

― Singur, zise absentă, notându-şi noile informații. Vom verifica alibiurile dumneavoastră, domnilor. Vă recomand să nu plecaţi din oraş până când nu rezolvăm problema asta.

Îşi înclină puţin capul în chip de salut, apoi plecă, lăsându-i pe cei doi bărbaţi să privească în urma ei.

Xander oftă şi-şi dădu ochii peste cap.

― Asta a fost amuzant, dar nu mai vreau să o fac încă o dată.

― De acord.

Xander tresări, abia atunci dându-şi seama că Robert era mai aproape decât crezuse şi că îl auzise. Şi uite aşa, în mai puţin de două ore imaginea lui de profesionist s-a dus pe apa sâmbetei, gândi amărât. De ce naiba se lăsase convins să se întâlnească cu el?

― Deci, domnule Todd, bănuiesc că după acest mic fiasco nu mai doriţi să discutaţi despre problema care v-a adus aici.

Robert ignoră nota rugătoare pe care o luase tonul tânărului şi îşi mască zâmbetul printr-o tuse. Venise aici pentru a-l angaja pe Alexander Dellinger şi nimeni nu avea cum să-l oprească, nici măcar însuşi Alexander Dellinger. Însă, oricât de hotărât era, nu era greu de observat că bărbatul de lângă el avea nevoie de o pauză. Afacerile puteau să mai aştepte câteva ore. Nu avea niciun rost să discute cu cineva care nu era în stare să-i ofere toată atenţia de care avea nevoie.

― Aveţi dreptate. Sunt în întârziere, minţi repede. Putem să discutăm şi mâine. Îi zâmbi. O să vă contactez eu mai târziu ca să vă spun ora şi locul.

Xander îşi încleştă fălcile.

― Abia aştept, mormăi pentru sine.

*

Câteva ore mai târziu, Xander îşi sprijinea capul de suprafaţa lucioasă a barului şi privea pierdut spre televizorul micuţ din colţul încăperii. Moartea lui Albert nu ajunsese subiect de ştiri. Măcar atât. Totuşi, nu era de mirare. Cine şi-ar fi pierdut vremea cu moartea unui proscris? Ciudat, însă asta nu-l făcea să se simtă mai bine.

Se uită la paharul aproape gol de Jack din faţa sa, înainte de a-l goli dintr-o înghiţitură. Se strâmbă când simţi arsura, însă îi făcu semn barmanului să-i mai aducă unul.

― Ar trebui să o iei mai uşor, zise acesta în timp ce îi umplu din nou paharul. E al treilea şi nu eşti aici decât de o oră. Dacă continui în felul ăsta, va trebui să închid barul şi să te duc acasă.

― Am avut o zi grea. Xander luă paharul, sorbi din el, apoi îşi duse privirea spre televizor. Ştirile se terminaseră.

― Am auzit.

Tânărul îşi ridică privirea spre el, surprins. Barmanul rânji.

― Veştile circulă repede în zona asta. Ar trebui să o ştii deja.

Xander îi examină pentru un moment faţa.

― Mda. Oare cum am putut să uit?

― Sarcasmul nu te prinde, puştiule.

― Scuze. Cred că azi-dimineaţă mi-am uitat bunul simţ acasă.

― Şi răbdarea la muzeu? îl întrebă barmanul râzând. Stai liniştit, toţi avem momentele noastre proaste. Tu trebuie să înveţi doar să treci peste ele.

Xander ridică din sprâncene şi îşi ascunse zâmbetul în pahar. Îl respecta pe Jack, însă nu venise acolo pentru a primi sfaturi, indiferent cât de bine-intenţionate erau. Nu în seara aia, oricum. Totuşi, mica lor discuţie îl făcu să uite puţin de incidentul de mai devreme. Măcar pentru asta putea să fie şi el drăguţ şi să uite replica usturătoare care abia-abia se lăsă înghiţită.

― O să încerc, dar nu promit nimic.

― Nimeni nu-ţi cere mai mult decât atât. Jack se întoarse cu spatele şi îşi făcu de lucru cu câteva pahare înalte. Xander îşi lăsă privirea să se plimbe în încăperea întunecoasă, oprindu-se la fiecare masă în parte şi cercetând feţele clienţilor. Câţiva de-ai casei îl observară şi îl salutară discret, în timp ce ceilalţi îi oferiră priviri indiferente înainte de a-şi vedea de treaba lor.

― Cam gol în seara asta. Unde-s băieţii?

― Probabil la vânătoare. Jack se uită la ceasul de pe perete care arăta aproape ora nouă. Cu puţin noroc, continuă el, nu vor mai veni deloc.

Xander se încruntă.

― Credeam că sunt clienţii tăi fideli.

Terminând de spălat paharele, Jack le puse la loc, după care îşi şterse mâinile de un prosop, apoi îşi propti coatele de bar şi se uită spre un punct fix de undeva din spatele lui Xander.

― Clienţi fideli care beau prea mult. Acum două seri au făcut nişte probleme şi mi-au distrus două mese şi vreo cinci scaune. A trebuit să chem poliţia. Patronul nu e foarte mulţumit.

― Tu eşti patronul. Xander zâmbi. Am auzit că atunci când începi să vorbeşti despre tine la persoana a treia e un semn clar de degradare mintală.

― Iar eu am auzit că, dacă enervezi barmanul, s-ar putea să nu mai primeşti de băut, contracară Jack.

Tânărul se prefăcu oripilat.

― Nu ai îndrăzni!

― Serios? Doar pune-mă la încercare!

― Nu joci corect, bombăni Xander, înainte de a-şi goli din nou paharul şi de a-l pune înapoi pe bar.

― Cine naiba o face? Jack îşi scutură capul. Şi revenind la subiectul nostru…

― Care dintre ele? îl întrerupse Xander. Nici nu mai ştiu exact despre ce vorbeam.

― Ai scăpat de poliţie?

Starea de spirit proastă reveni ca prin minune.

― Nu chiar. Albert a murit în jurul orei trei azi-noapte. Alibiul meu cam scârţâie.

― Stai să ghicesc. Erai singur, acasă. Când Xander nu răspunse, Jack înţelese că are dreptate. Acum vezi ce rişti dacă eşti celibatar pentru prea multă vreme?

― Ai dreptate. Niciodată nu ştii când s-ar putea să ai nevoie de un alibi pentru crimă, comentă Xander cu sarcasm.

― Nu aş fi spus-o chiar aşa, dar…

Xander ridică mâna şi îi făcu semn să tacă.

― Scuteşte-mă. Nu mai vreau să port încă o dată discuţia asta. Ştiu deja ce vrei să spui. Ba mai mult, îţi înţeleg punctul de vedere, dar nu, nu am de gând să fac nimic ca să rectific situaţia.

Xander inspiră adânc, încercând să se calmeze. „Discuţia” aşa cum o numea el, îi lăsa un gust amar. Ultimul lucru de care avea nevoie în seara aia era să o mai poarte încă o dată… cu Jack. Omul era un prieten valoros, dar al naibii de insistent când voia. În plus, ştia că nu ar avea câștig de cauză. Ajunsese de mult la concluzia că partea lui logică se aliase cu bărbatul din faţa sa şi complota ca să-l aducă pe drumul cel bun… în paranteză, să-l nimicească. Însă partea lui mai puţin logică, cea care se baza pe instinct, încă reuşea să menţină conflictul într-un echilibru, care, chiar dacă era precar, măcar exista.

― A trecut deja un an de când Diane…

― Ştiu.

Xander aşeză pe bar câteva bancnote, apoi se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşă. Îi aruncă lui Jack un salut anemic peste umăr, înainte de a ieşi în aerul rece al nopţii.

Jumătate de oră mai târziu, urca două câte două scările spre apartamentul său de la periferia oraşului. Robert Todd nu luase legătura cu el, iar asta nu putea să însemne decât un lucru: găsise pe altcineva să-l ajute.

În alte circumstanţe, descoperirea l-ar fi enervat, însă acum nu putea decât să răsufle uşurat. Viaţa lui era şi aşa destul de dată peste cap. Nu avea nevoie şi de porcăriile astea. Putea foarte bine să se descurce şi fără ele.

Ajuns la capătul ultimului palier, o luă de-a lungul coridorului prost luminat, gândindu-se la apa fierbinte a duşului şi la patul care îl aştepta. Absent, îşi caută cheile prin buzunarele pantalonilor.

Se opri însă brusc când văzu silueta care stătea rezemată de uşa sa.

Clipi de câteva ori, gândindu-se că Jack avusese dreptate şi că băuse un pic prea mult. Dar când silueta se întoarse spre el şi îi oferi un zâmbet superior, toate speranţele i se ruinară.

― Mă bucur că ai ajuns. Cred că am amânat destul discuţia de azi dimineaţa.

― Domnule Todd, zise Xander printre dinţi. Ce surpriză!

― Plăcută?

Xander rezistă tentaţiei de a-l pocni.

― Deloc, răspunse sec şi oftă. Nu ştia cum de era posibil, dar ziua lui devenise şi mai proastă.

II

Privindu-l pe Robert Todd peste măsuţa de cafea plină ochi de hârtii, reviste şi cărţi, Xander nu putu să nu se întrebe cum naiba ajunsese în situaţia asta oribilă. Nu era un om rău… Nu mai rău decât alţii, în orice caz. Poate nu mergea la biserică şi trecuseră mai bine de cinci ani de când se rugase ultima oară, dar asta nu îl transforma într-o persoană detestabilă, nu? Nu-şi petrecea timpul liber complotând împotriva altora, nu chinuia animale şi nu profita decât de femeile care îi cereau expres asta. Bine, nici aşa ceva nu mai făcuse în ultima vreme… Deci, de ce el?

Îşi scutură capul, încercând să-şi revină, şi abia atunci observă că Todd îi susţinea privirea. Nu părea să zâmbească, chiar dacă se putea citi o urmă de amuzament în expresia sa. Evident, ştiuse de la bun început că era privit.

Respirând adânc, reuşi să-şi adune destulă răbdare pentru a începe discuţia care se lăsase aşteptată din acea dimineaţă.

― Domnule Todd, ziceaţi ceva de o discuţie mai devreme. Nu avem toată noaptea la dispoziţie. Puteţi să începeţi oricând.

Todd ridică din sprâncene.

― Credeam că doar femeile îşi arată ghearele când se simt ameninţate.

― De dragul bunului-simţ, o să ignor ce aţi spus. Sunt obosit, domnule Todd, iar răbdarea mea şi-a atins limitele a treia oară când a trebuit să explic poliţiei ce căutam în muzeul ăla, în ciuda faptului că nu lucrez acolo. Spuneţi ce treabă aveţi cu mine. Eu vă voi refuza, dumneavoastră veţi pleca, iar eu voi adormi îmbrăcat pe canapeaua pe care staţi acum. Cu puţin noroc, până mâine amândoi vom uita de acest mic episod şi ne vom vedea de vieţile noastre.

Brusc, Todd deveni serios. Scoase două dosare din servieta pe care o avea lângă el şi îi înmână lui Xander unul dintre ele. Acesta îl deschise şi se încruntă când văzu cele câteva fotografii care îi aminteau de imaginea din acea dimineaţă.

― Aveţi dreptate. Voi trece direct la afaceri. Bărbatul din imagine se numeşte Mike Bradey. A fost găsit mort săptămâna trecută pe un drum de ţară la aproximativ 20 de kilometrii de oraşul ăsta. După cum puteţi observa, a fost împuşcat în piept de două ori de la apropiere.

Xander se uită mai atent la poză. Bărbatul părea a avea undeva între 20 şi 30 de ani, era de statură medie, în jur de 80 de kilograme, ten măsliniu, păr şaten închis. Purta haine îngrijite. Nu păreau de firmă, dar nici nu arătau ca porcăriile pe care le cumpărai din magazinele second-hand. Luă a doua fotografie şi o inspectă de mai aproape, fixându-și privirea pe mâinile sale. Îngrijite, dar se puteau observa urmele unor bătături aproape vindecate. Tipul era obişnuit cu munca fizică, deci, lucru susţinut şi de culoarea întunecată a pielii. Probabil petrecea o bună parte din zi în aer liber. Dar asta nu explica de ce bătăturile, care păreau a fi acolo de ani de zile, începuseră să se vindece. Decât dacă…

― Cu ce se ocupa?

― Joburi mărunte. Majoritatea în construcţii. Până acum şase luni de zile, când a dispărut complet de pe radar. Şi-a schimbat adresa, numărul de telefon, obiceiurile. Nimeni nu a mai auzit de el, până săptămâna trecută când a apărut aşa, îi răspunse Todd făcându-i semn spre fotografie.

― Ei bine, un lucru pot să-ţi spun sigur, zise Xander după o clipă de gândire. Orice ar fi făcut în ultimele şase luni, nu a mai prestat muncă fizică.

― De ce spui asta?

Xander îi arătă poza.

― Uită-te la mâinile lui. Bătăturile sunt aproape vindecate. Chiar dacă renunţi la munca fizică durează de obicei măcar câteva săptămâni până când bătăturile încep să se vindece şi, de cele mai multe ori, nu se vindecă fără un pic de ajutor, fie din partea unor creme „minune”, fie din partea unor doctori.

Abia când termină de vorbit, îşi dădu seama că Todd părea încântat.

― Foarte bine. Văd că ai spirit de observaţie.

Xander nu luă în seamă complimentul. Puse pozele înapoi pe măsuţă.

― Asta nu explică ce vreţi de la mine. Sau ce legătură are acest bărbat cu mine. Bănuiesc că există o legătură… nu?

― Cum spuneam, acest bărbat a dispărut de pe hartă în ultimele şase luni. Totuşi, potrivit unor surse de ale mele, a fost implicat într-un incident pe care eu îl anchetez.

― Ce incident? Şi cu ce vă ocupaţi mai exact, domnule Todd, dacă nu vă supăraţi că întreb.

Todd îi zâmbi şi îi puse în faţă un alt dosar.

― Deţin o firmă de securitate, Todd Security. Noi oferim servicii de pază şi protecţie obişnuite pentru clienţii noştri comerciali, dar avem şi servicii specializate pentru alte categorii de clienţi care sunt în stare să plătească bine pentru ele.

Xander se holbă la el. În mod cert nu se aşteptase la asta. Servicii specializate pentru clienţii care puteau să-şi permită aşa ceva. Nu voia să se gândească ce fel de clienţi erau aceia şi cam ce fel de servicii îşi doreau.

― Unul dintre acei clienţi, continuă Todd neperturbat de tăcerea care se lăsă în încăpere după mica lui confesiune, m-a angajat să anchetez un furt.

― Un furt? îl întrebă Xander incredul. Oare de ce nu putea să creadă asta? Ce fel de furt?

― I-au fost extrase din calculatorul de acasă anumite documente care, în primul rând, nu ar fi trebuit să fie acolo şi care, în al doilea rând, sunt vitale pentru buna funcționare pe viitor a companiei unde lucrează. Sursele mele m-au îndreptat spre domnul Bradey.

― Care e mort, concluzionă Xander. Dar asta nu explică cum ai ajuns până la mine. Vorbeşti aici de spionaj industrial. Un idiot din cine ştie ce companie şi-a luat munca acasă când ştia că nu are voie să facă asta, cineva a aflat şi a furat-o. Bănuieşti că acel cineva a fost Mike Bradey. Dar acum şi el e mort. Presupun că nu ai găsit asupra sa suportul pe care a copiat documentele. Dar dovezile pe care le-ai găsit ţi-au spus că înainte să moară a fost în oraşul ăsta. De aceea eşti aici. Dar tot nu înţeleg ce vrei de la mine. Nu sunt implicat în spionaj industrial şi nu îl cunosc pe tip. Nu văd cum aş putea să te ajut sau de ce aş vrea să o fac.

― Dacă ai pune mâna pe informaţii de acest gen, ce ai face cu ele?

― Le-aş vinde oricui oferă mai mult, răspunse Xander imediat.

― Şi cum intri în contact cu posibilii cumpărători?

― Dacă nu ai habar ce trebuie să faci, iei legătura cu un intermediar. El se ocupă de tot, până în ultimul moment când se face schimbul. La sfârşit, dacă totul merge bine, cumpărătorul rămâne cu marfa, vânzătorul se alege cu banii, iar intermediarul îşi primeşte comisionul. Şi toată lumea e fericită.

― Iar dacă toată lumea nu e fericită? insistă Todd.

― Probabil veriga slabă ajunge în situaţia lui Bradey, recunoscu Xander. Însă nu mi-aţi răspuns la întrebare, domnule Todd. Nu îmi dau seama ce vreţi de la mine. Din câte mi-a spus Bilbok, aveţi nevoie de un consultant. Din păcate, nu a menţionat şi pentru ce aveţi nevoie de consultanţă. Păreţi a sta confortabil din punct de vedere financiar. Vă permiteţi să vă angajaţi un consultant particular, care e specializat în astfel de situaţii.

― Ştiu, răspunse Todd simplu. Dar eu nu îmi doresc un consultant prea „particular”.

Xander înlemni.

― Vreau o explicaţie!

― O să fiu direct, domnule Dellinger, am nevoie de cineva care poate să se mişte în liniştit pe piaţa neagră, fără să ridice semne de întrebare sau suspiciuni.

La dracu! Xander presimţise că bărbatul acesta îi va transforma ziua într-un coşmar, însă nu se gândise tocmai la acest gen de coşmar.

― Ce naiba vrei să insinuezi?

Nervos, trânti pe măsuţă dosarul pe care îl ţinuse până atunci în braţe şi se ridică în picioare. Îşi strânse mâinile în pumni, rezistând cu greu tentaţiei de a-l lua pe bărbatul din faţa sa de guler şi de a-l scoate afară din apartament. Ceva îi spunea că nu era foarte simplu să scapi de Robert Todd. Respiră adânc şi încercă să se calmeze, apoi se aşeză înapoi pe canapea.

În tot acest timp Todd îl urmări curios, dar totodată tensionat. Probabil se aşteptase la o ieşire mai violentă decât asta, însă când văzu că Xander se calmează, se relaxă treptat şi continuă ce avea de spus.

― Ştiu la fel de bine ca şi tine că azi nu erai la muzeu pentru a te întâlni cu mine. Erai acolo pentru a verifica nişte piese pe care Bilbok le-a achiziţionat din diferite părţi ale lumii în moduri mai puţin drăguţe, ca să zic aşa. Când observă că tânărul dorea să zică ceva, îşi ridică mâna pentru a-l opri. Bilbok e prietenul meu. El mi te-a recomandat şi mi-a spus unde să te găsesc.

― Din păcate, a omis să-ţi spună că eu nu făceam altceva decât să verific dacă piesele pe care le-a adus sunt autentice sau nu. Nu e problema mea cum le-a achiziţionat sau ce vrea să facă mai departe cu ele. Nu sunt un intermediar de pe piaţa neagră, domnule Todd, zise printre dinţi.

― Nu, dar aveţi legătură cu oameni care operează pe piaţa neagră, nu-i aşa? Albert, de exemplu. Bănuiesc că mai sunt şi alţii.

― Albert era un om bun!

― Care făcea afaceri mai puţin legale, i-o tăie Todd. Genul de afaceri care mă interesează pe mine momentan. Prietenul tău, Albert, a fost cunoscut în anumite cercuri pentru succesul tranzacţiilor sale, iar acum este mort. La şapte zile după ce Mike Bradey a fost găsit mort, îi zise Todd răspicat.

― Asta nu e o legătură. Vezi lucrurile pe care vrei să le vezi!

― Nu, nu e. Dar asta e o legătură. Îi oferi un raport ce părea a semăna al naibii de mult cu rapoartele pe care legiştii le eliberau pentru poliţie în cazul unei crime. Albert a fost împuşcat de două ori, în piept, la fel ca Bradey, cu o armă de calibru mic.

Xander nu îl ascultă, însă. Nu pe de-a-ntregul. Se uită la el perplex, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară.

― Cum dracu’ ai pus mâna pe chestia asta?

― Am un prieten la morgă. L-am rugat să verifice cartuşele care au fost găsite la locul crimelor. Dacă se potrivesc, am legătura.

― Şi dacă nu se potrivesc?

― Nu va fi cazul. Se vor potrivi. Sunt sigur că Bradey a apelat la serviciile lui Albert. Vreau să mă ajuţi să aflu ce s-a întâmplat cu documentele alea. Dacă a reuşit să le vândă înainte să fie omorât sau nu.

― De ce nu eşti sigur că au fost vândute?

― Simplu, îi răspunse Todd. Nu am găsit niciun ban asupra lui Bradey şi nici vreo dovadă că banii ar fi fost în acea maşină.

Xander căzu pe gânduri pentru câteva clipe. Simţea că îi scapă ceva. Se încruntă.

― Ce nu îmi spui? Abia după ce rosti întrebarea îşi dădu seama că renunţase la politeţuri. Totuşi, lui Todd nu părea să-i pese, aşa că nu vedea de ce ar trebui să se corecteze.

Todd zâmbi.

― Perspicace. Ţi-am zis că nu am găsit documentele asupra lui Bradey. Xander îl aprobă printr-o mişcare uşoară a capului. Am găsit totuşi un stick. Gol, aş putea adăuga. Sunt mai mult ca sigur că Bradey nu ştia că nu mai este în posesia comorii sale.

Xander clipi de câteva ori, apoi, în ciuda situaţiei, îl pufni râsul. Îl ignoră pe Todd, care se uita la el de parcă şi-ar fi pierdut minţile.

― Nu cred că mai ai nevoie de confirmarea aia. Dacă lucrurile chiar s-au întâmplat aşa, sunt sigur că Albert a fost implicat.

― De ce eşti atât de sigur?

― E genul lui. În locul tău aş verifica dacă amprentele de pe stick corespund cu ale lui Albert, cu toate că pariez pe 10 dolari că sunt ale lui.

Todd păru să-i ia în considerare propunerea. Xander nu ştia de ce, dar asta îl făcea să se simtă mai calm şi mai sigur pe sine.

― Asta însemnă că mă vei ajuta?

Xander oftă.

― Nu cred că am de ales. Nu pari genul de om care să se dea bătut până când nu obţine ceea ce-şi doreşte. Îi oferi un zâmbet uşor şi resemnat.

― Dacă accepţi, trebuie să fii conştient că s-ar putea să ne confruntăm cu anumite probleme.

― Ce fel de probleme?

― Cei care vor documentele astea au ucis deja de două ori. Indiferent cum vrei să mă ajuţi, trebuie să fii suficient de grijuliu. Nu vreau să existe o a treia persoană.

Xander nu era prost. Recunoştea o avertizare când o vedea sau, în cazul de faţă, o auzea. Dar, în acelaşi timp, ştia că era prins. Indiferent ce i-ar fi spus lui Todd înainte, situaţia îi stârnise curiozitatea şi nu ştia dacă ar fi fost în stare să se dea la o parte, chiar dacă i se cerea asta. În plus, aşa cum Robert Todd ajunsese la el, şi altcineva putea să o facă. Nu minţise. Nu avea nimic de ascuns. Nu ştia exact ce fel de afaceri făcuse Albert în trecut şi cu cine. Nu-l interesase în mod special, decât dacă avuseseră legătură cu diferite artefacte. Situaţia nu-i inspira siguranţă. Din contră chiar… îi va oferi însă o scăpare din rutină.

Îşi înăbuşi un chicot nervos. Poate Todd avea dreptate: chiar avea un simţ al umorului sadic şi cam distorsionat.

Îl privi pe bărbatul care aştepta răbdător pe canapeaua din faţa sa şi îl întrebă cât se poate de serios:

― Şi cu cât ziceai că mă vei plăti?

*

Era trecut de miezul nopţii când Robert Todd părăsi, în sfârşit, apartamentul lui Alexander. Obosit, îşi ridică gulerul paltonului, încât să-i acopere jumătate din faţă şi merse de-a lungul trotuarului crăpat spre parcare micuţă unde îşi lăsase maşina în urmă cu câteva ore. Luminile slabe din partea asta a cartierului aruncau doar nişte sclipiri muribunde asupra întunericului nopţii. Creau petice de umbră impenetrabilă în faţă intrărilor spre aleile care formau labirintului întortocheat al Cartierului Vechi. Ceaţa uşoară care se ridicase în ultimele ore nu făcea decât să completeze tabloul grotesc, pe care îl considerase în plină zi potrivit, poate chiar rupestru pentru acea parte a oraşului.

Traversă strada tăcută, având grijă să-şi menţină echilibrul, astfel încât pantofii săi să nu facă niciun zgomot pe asfalt. În ciuda frigului, a umezelii cauzate de ceaţă şi a oboselii generale pe care o resimţea, nu se grăbea. În pofida evenimentelor din ziua precedentă, întrevederea cu Alexander mersese bine. Mai bine decât s-ar fi aşteptat, în orice caz. Băiatul era încăpăţânat, sarcastic şi, în cea mai mare parte, enervant, dar era bun la ceea ce făcea. Iar el avea nevoie de oameni buni. Îşi făcuse din asta o regulă. Angajează oameni competenţi şi lasă-i să-şi facă treaba.

Lucrurile erau şi aşa destul de complicate. Nu avea nevoie de o persoană pe care ar fi trebuit să o ţină de mână la tot pasul şi să o îndrume spre direcţia potrivită. Alexander Dellinger era destul de încăpăţânat şi curios, încât să fie în stare să se orienteze şi să găsească răspunsurile la întrebările sale singur, fără ajutorul nimănui. De fapt, reflectă Todd, era mai mult ca sigur că dacă şi-ar dori, prin absurd, să-l îndrume, băiatul nu ar ezita să ripostez. În cel mai bun caz, probabil l-ar pocni; în cel mai rău caz… nu voia să se gândească la asta.

Citise dosarul confidențial a lui Alexander Dellinger înainte de a se hotărî să-l contacteze. Bine, nu era tocmai confidenţial pentru cei care aveau resursele necesare de a-l accesa, dar asta era cu totul şi cu totul o altă problemă. Părinţi influenţi, şcoli bune, un viitor potrivit pentru cineva din clasa lui socială, toate astea l-ar fi caracterizat pe tânărul cu care vorbise, dacă nu ar fi renunţat la ele pentru a se înrola în armată la vârsta de douăzeci de ani. De acolo totul o luase la vale. Ştia din informaţiile pe care le avea că Alexander Dellinger era un profesionist, însă mai ştia şi că datorită unei misiuni care a mers cât se poate de prost a fost rănit grav, ajungând la un pas de moarte în urmă cu opt luni de zile. Recuperarea a fost înceată, costisitoare şi, nu în ultimul rând, inutilă. A fost nevoit să renunţe la armată şi să se pună singur pe picioare, căci, din câte îşi putuse el da seama, familia nu-l primise înapoi cu braţele deschise. Nici nu credea că o vor face în viitorul apropiat. Dar asta nu era problema lui. Momentan, avea nişte informaţii de găsit. Şi repede, până când lucrurile nu se complicau mai mult decât erau deja.

În ciuda ceţii, îşi văzu maşina la câţiva paşi în faţa sa. Dădu să-şi bage mâinile în buzunar şi să-şi caute cheile, când simţi un uşor miros de fum, care îi spunea că cel care îl urmărea se afla undeva în partea lui stângă. Nu încetini, dar îşi lăsă braţele să atârne uşor pe lângă corp.

O siluetă se mişcă în faţă unei intrări neiluminate.

― Domnul Todd? Robert Todd?

Robert se opri şi îşi îndreptă corpul spre locul de unde se auzise vocea. Aproape imediat silueta ieşi din conul de umbră al lampadarului vechi şi îi oferi un zâmbet profesionist, dar care  îi trăda nesiguranţa. Bărbatul subţire şi înalt, cu umerii aplecaţi purta un costum lejer, închis la culoare, care ar fi trebuit, gândi Todd, să-l facă să pară mai impunător, dar care nu făcea altceva decât să-i scoată în evidenţă corpul slăbănog, deşirat, tipic unui tânăr abia ieşit din adolescenţă.

― N-am vrut să vă sperii, continuă tânărul pe acelaşi ton. Mă numesc Chris şi sunt doar un mesager.

― Asta nu e o meserie tocmai potrivită.

― Asta zice şi şeful meu, răspunse Chris uşor amuzat.

― Şi cine e şeful tău?

― O persoană care e interesată de afacerile pe care le aveţi în acest oraş.

― Îmi imaginez, spuse Robert sec. Şi ce vrea această persoană să-mi zici?

― Că sunteţi invitat la masă mâine la prânz, la Ritz.

Robert avea o vagă impresie cine era această persoană misterioasă. Veştile circulaseră mai repede decât se aşteptase. Asta nu era neapărat un lucru rău, dar nici vreunul bun.

― Şi angajatorul tău nu putea să pună mâna pe telefon şi să mă sune? Sunt sigur că încă mai are numărul meu de telefon.

Chris păru un pic derutat.

― Îi place să facă lucrurile în mod tradiţional.

Robert se abţinu să nu râdă.

― Adică îi place să conducă totul cu o mână de fier şi să dea ordine unor tineri care ar trebui să aibă lucruri mai bune de făcut decât să umble pe străzi la ora asta.

Fruntea lui Chris se încreţi din cauza supărării, dar nu spuse nimic, aşa că Robert continuă.

― Uite ce e, Chris, e târziu, iar eu sunt obosit. Am primit mesajul, aşa că ce ar fi să ne zicem noapte bună şi să ne vedem de ale noastre?

Chris clipi de câteva ori, luat total pe nepregătite.

― Adică, refuzaţi invitaţia?

― Deocamdată, da. Dacă mă răzgândesc, îl voi suna eu pe angajatorul tău mâine dimineaţă pentru a confirma.

Nu mai voia să implice pe nimeni în chestiunea asta, dar ştia că s-ar putea să aibă nevoie de ajutor. Trebuia să ia în considerare toate posibilităţile, dar asta nu însemna că avea de gând să-şi dea toate cărţile pe faţă.

― Dar…

― Stai liniştit, nu voi ezita să sun dacă ajung la concluzia că întâlnirea cu angajatorul tău va fi şi în avantajul meu.

― Chiar nu aveţi de gând să acceptaţi oferta pe loc?

― Nu. Vreau să mă mai gândesc puţin.

― Şefului meu nu îi va plăcea asta, zise tânărul oftând.

― Ţi-am zis că meseria de mesager e riscantă. Robert îşi scoase cheile din buzunar şi deblocă maşina, în timp ce silueta tânărului se retrase, fiind înghiţită complet de ceaţă.

Va urma

Despre Mirabela BENDEA

Mirabela BENDEA a scris 6 articole în Revista de suspans.

Bendea Mirabela s-a născut pe 22 noiembrie 1990 în municipiul Petroșani. A absolvit Facultatea de Științe din cadrul Universității Petroșani, profilul Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor. A scris lucrări pe diverse teme economice şi articole pentru site-uri ca Platforma educațională EDU2.0.ro și Daytime.ro.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *