Codex Aureus – comoara inestimabilă de la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia

Specialiştii în domeniu spun că valoarea vechiului manuscris adăpostit de Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia – cunoscut sub numele de Codex Aureus – este inestimabilă şi nu există nici un motiv să nu fie crezuţi. Interesant însă pentru omul de rând – nespecialist în valori ale antichităţii – nu este în primul rând valoarea în bani sau în aur a acestuia. De fapt, nici un evaluator nu ar putea spune la cât ar putea fi cotat Codex Aureus la o bursă, să zicem, a valorilor patrimoniale a lumii, dacă ar exista o asemenea bursă. Poate mai târziu, cine ştie. Deocamdată rămâne de interes, pentru publicul larg, valoarea în sine a manuscrisului şi, mai ales – zic amatorii de senzaţii tari – istoria zbuciumată şi plină de peripeţii de circa o mie două sute de ani a acestuia.

După cum bine se ştie, Codex Aureus a poposit pe teritoriul României de azi cu 229 de ani în urmă, în 1785, adus, cum la fel de bine se ştie, de contele Ignaţiu Batthyaneum (1741-1798) episcop romano-catolic de Alba Iulia. Fiind un timp, în tinereţe, bibliotecar la un colegiu catolic di Roma şi-a creat posibilitatea de a frecventa, interesat, vestita bibliotecă a Vaticanului. Aşa, se pare, a prins drag tânărul Batthyaneum de cartea veche şi aleasă. Şi, inevitabil, făcând parte dintr-o familie avută, cu disponibilităţi financiare a devenit, încetul cu încetul un colecţionar împătimit de valori culturale. Printre achiziţiile de mare valoare cu care îşi împrospăta mereu biblioteca personală s-a numărat şi Codex Aureus care, cu timpul, s-a dovedit a fi perla coroanei a acesteia. Dar, se ştie, până să ajungă la Alba Iulia manuscrisul a peregrinat îndelung prin lume.

Să ne reamintim, aşadar, succint desigur, câteva din episoadele pline de suspans şi neprevăzut ale drumului întortocheat de peste o mie de ani parcurs de Codex Aureus.

Părintele spiritual al faimosului manuscris, spun în cunoştinţă de cauză specialiştii în domeniu, este împăratul Carol cel Mare (742-814), fondatorul imperiului carolingian, succesorul de drept, s-ar putea spune, al celuilalt mare imperiu, roman, aflat pe ducă. După ce şi-a încheiat perioada războaielor de cuceriri, susţin datele istorice, împăratul s-a dedat, începând cu anul 806, preocupărilor paşnice. Printre altele, Carol cel Mare a pus bazele, la curtea imperială de la Aachen aşa zisa Şcoală Palatină în care se studia gramatica, retorica, muzica, scrierea caligrafică şi alte asemenea îndeletniciri alese. Prinzând gustul actelor de cultură, împăratul nu s-a mulţumit numai cu atât. A adus la şcoala palatină pe cei mai buni scribi şi miniaturişti din imperiu şi i-a pus la treabă – copierea manuscriselor aflate în circulaţie la vremea aceea sau uitate prin cine ştie ce cotloane: cărţi bisericeşti, texte juridice, documente cu valoare istorică, întâmplări cavalereşti etc. Nu era însă vorba de o copiere pur şi simplu a manuscriselor respective. Scribii şi miniaturiştii, autentici artişti plastici, au creat adevărate opere de artă. Aşa a apărut Evanghelierul de la Lorsch (o mănăstire de Germania) din care se „trage, cum se spune, şi Codex Aureus.

Câteva cuvinte despre acest Evanghelier de la Lorsch. Manuscrisul avea 476 de pagini şi cuprindea evangheliile evangheliştilor Ioan, Luca, Marcu şi Matei. Era caligrafiat pe file fine de pergament, cu litere din aur şi ornat artistic cu picturi executate, de asemenea, în aur. Lucrarea a fost legată în coperte meşterite din tăbliţe de fildeş. Pe una dintre coperte era sculptat chipul Fecioarei Maria iar pe cealaltă figura lui Isus Hristos. Era, evident, mai mult decât o bijuterie oarecare. Rod al unei îndelungate munci artistice colective, se spune că Evanghelierul de la Lorsch era vedeta vestitei biblioteci carolingiene.

Simţind că i se apropie sfârşitul, în 811, cu doi ani înainte de a muri, Carol cel Mare îşi scrie testamentul. Şi lasă cu limbă de moarte ca întreaga lui bibliotecă să fie vândută – cu gândul, probabil, de a împrăştia tezaurul cultural pe care îl realizase în cele patru zări ale lumii pentru binele mulţimii – şi banii obţinuţi pe valoroasele manuscrise să fie împărţiţi săracilor. Aşa a început periplul Evanghelierului de la Lorsch prin lume. Se spune că valorosul manuscris ar fi fost cumpărat de abatele mânăstirii Lorsch – un anume Adalung, unul dintre cei care au semnat testamentul împăratului Carol cel Mare în calitate de martori – pentru ca valorosul manuscris, şi-o fi spus abatele, să nu încape pe mâini profane. Dovadă fiind faptul, spun cercetătorii, că „în cel mai vechi catalog al bibliotecii mânăstiri Lorsch – datat pe la 830 – în rândul cărţilor sfinte figura şi un evanghelium cum aura, pictum, habens tabulas eburneas (evanghelie aurită şi zugrăvită având coperte din fildeş)”.

Istoricii şi muzeografii interesaţi de drumul manuscrisului prin lume îi semnalează prezenţa, 1555, în biblioteca imperială din Heidelberg a principelui Frederic de Hessen ca, în 1622, pe timpul războiului de treizeci de ani, după ce Hessenul a fost asediat Evanghelierul de la Lorsch să intre în posesia electorului de Bavaria Maximilian.

Până la acest moment al periplului, Evanghelierul de la Lorsch s-a păstrat întreg. Aşa cum îl meşteriseră scribii şi artiştii miniaturişti ai împăratului Carol cel Mare. Ce s-a întâmplat în continuare cu manuscrisul? Datele din acest punct de vedere sunt oarecum în ceaţă. Una dintre variante spune că manuscrisul ar fi încăput întâmplător pe mâna unui soldat analfabet sărăcit de războaiele la care participase în calitate de combatant. Ca să facă rost de bani, l-a vândut. Dar nu întreg. Pentru a obţine cât mai mulţi bani pe valoroasa captură de război, ostaşul a dezmembrat-o. Ca s-o vândă pe bucăţi. Numai aşa se explică faptul că o parte din manuscris, 124 de file – cunoscut sub denumirea de Codex Palatina nr. 50 – conţinând evangheliile lui Ioan şi Luca au ajuns până la urmă în biblioteca Vaticanului iar cealaltă parte, 111 file, cu evangheliile lui Marcu şi Matei – numit Codex Aureus – a intrat în posesia cardinalului de Viena Micazzi. Au fost comercializate separat şi cele două coperţi. Una dintre ele poposind, în timp, la Londra cealaltă la Roma.

Întâmplarea, norocoasă, a făcut ca cea de a doua parte a Evanghelierului de la Lorsch – Codex Aureus – să ajungă în cele din urmă pe pământ transilvan. Adus de contele Ignaţiu Batthyaneum. Devenind între timp un colecţionar împătimit de carte veche valoroasă, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, auzind pesemne de ceea ce se afla în biblioteca prelatului din Viena a făcut urgent un drum spre capitala imperiului habsburgic. Se spune că atunci când a dat cu ochii de Codex Aureus episcopul a rămas înmărmurit. Nu îi mai fusese dat să vadă, se zice, o asemenea lucrare de artă. A fost pur şi simplu sedus de manuscris. Nu atât de conţinutul lui – evangheliile lui Marcu şi Matei – cât de „modul în care era prezentat textul bisericesc. Literele întocmite cu pulbere de aur şi miniaturile multicolore acoperind foi întregi erau menite să incite ochiul iubitorului de artă iar vădita vechime a pergamentului şi a scriiturii ar fi atras, la rându-le, pe orice amator de antichităţi”.

Se poate spune că, după o hoinăreală cu adevărat aventuroasă de circa o mie de ani, cele patru părţi componente ale Evanghelierului de la Lorsch şi-ai găsit în sfârşit locul de odihnă. Codex Aureus la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, Codex Palatina la Biblioteca Vaticanului, coperta cu chipul Fecioarei Maria la Londra, achiziţionată de Victoria and Museum şi cea de a doua, cu Isus Hristos, la Museo Sacro din Roma.

Concluzionând asupra celor ce s-a spus până aici, se pare că soarta celor patru componente ale celebrului manuscris meşterit cu o mie două sute de ani în urmă de scribii şi artiştii miniaturişti ai împăratului Carol cel Mare este pecetluită pentru totdeauna. Să rămână despărţite. E firesc. Sunt valori la care posesorii lor nu pot şi, mai ales, nu au dreptul – dacă luăm în calcul doar Codex Aureus – să renunţe la ele. Au intrat în patrimoniul naţional de valori culturale ale statelor respective.

Şi totuşi, datorită iubitorilor de valori şi de frumos, cele patru componente ale Evanghelierullui de la Lorsch – Codex Aureus, Codex Palatina şi cele două coperte originale -au fost reunite pentru scurt timp. Şi nu o dată. În 1965, prin grija unui colectiv multinaţional de cercetători şi muzeografi s-a organizat, la Aachen – vechea curte imperială a împăratului Carol cel Mare – e expoziţie dedicată epocii carolingiene. A fost un adevărat succes de public. Din păcate, sau din fericire, depinde din ce unghi se priveşte, cele patru componente ale valorosului exponat au fost nevoite să se întoarcă la actualii proprietari. Dar iubitorul de artă şi cercetătorul culturii carolingiene – se arăta într-un comunicat de presă al organizatorilor expoziţiei – vor avea posibilitatea să admire şi să examineze Codicele în forma sa iniţială mulţumită apariţiei, în 1969, a unei excelente reproduceri cromofototipice în câteva zeci de exemplare – rezultat al unei fructuoase colaborări internaţionale”. A doua expoziţie, cu cele patru componente reunite a avut loc în anul 1999 (26 iunie – 18 iulie, la Muzeul din Lorsch şi 23 iulie – 12 noiembrie la Muzeul arhiepiscopal din Pdrbom).

Având în vedere valoarea şi vechimea istorică şi artistică a Evanghelierului de la Lorsch nu a putut să nu apară şi falsurile. Pe la începutul secolului al XX-lea, un cercetător german semnala apariţia, în posesia unor colecţionari de antichităţi, a celor două coperte din plăcuţe de fildeş. Una la Zagreb, în fosta Iugoslavie cealaltă la Darmstadt în Germania. Ambele sa-u dovedit a fi nişte falsuri excelent executate de un artist plastic italian.

Să revenim la Codex Aureus. Pe 31 iulie 1798, cu câta zile înainte de a se sfârşi, contele Batthyaneum a transformat complexul care cuprindea biblioteca – cu cele aproximativ 60 000 de volume, dintre care 1230 de manuscrise vechi, 560 de incunabule (exemplare de cărţi tipărite în primii ani ai apariţiei tiparului) şi numeroase documente privind istoria îndelungată a Transilvaniei – şi observatorul astronomic într-o fundaţie „în folosul biserici (romano-catolice) şi provinciei sale (Transilvania)”. Pentru ca după el lucrurile să fie cât se poate de clare, episcopul Batthyaneum a lăsat viitorilor administratori ai fundaţiei instrucţiuni ce nu pot fi răstălmăcite într-un fel sau altul oricât s-ar strădui unii s-o facă. „Biblioteca să fie deschisă oricui – a lăsat cu limbă de moarte episcopul – indiferent de confesiunea bisericească în condiţiile stabilite. Dar nimeni să nu fie admis acolo cu mantaua pe el, nici să răsfoiască vreo carte luată de la locul ei dacă nu i se va arăta de custode”.

Odată cu Unirea cea Mare de la 1918, Biblioteca Batthyaneum a fost inclusă în patrimoniul cultural naţional al României potrivit tratatelor şi protocoalelor semnate şi parafate după primul război mondial. Începând cu 1948, Biblioteca Batthyaneum a devenit filială a Bibliotecii naţionale române. Nimic nu poate umbri tezaurul cultural deţinut de Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia şi cetăţenii României, indiferent de etnie, se pot socoti privilegiaţi că au posibilitatea, în condiţiile stabilite de episcopul Batthyaneum în urmă cu mai bine de două sute de ani, să viziteze comoara inestimabilă de la Alba Iulia.

Codex Aureus nu a fost scutit nici de aşa zise mici scandaluri. Primul din ele se referă la o legendă care a făcut şi continuă să facă deliciul amatorilor de can-can. Şi, ca orice legendă ce se respectă, şi în acest caz adevărul pare a fi amestecat – în ce proporţie?! – cu elemente inventate, fabuloase, greu de crezut. Se spune că, strâmtorat din punct de vedere financiar, regimul comunist, pus pe „dezvoltarea multilaterală a ţării”a hotărât, prin anii 60, să solicite de la băncile din occident un împrumut în valoare de zece miliarde de dolari. În lipsă de garanţii solide privind returnarea creditului, cererea lui Niculae Ceauşescu a fost refuzată. În disperare de cauză, se zice, cele zece miliarde de dolari au fost garantate cu Codex Aureus. Cât e legendă? Cât e adevăr? Rămâne la latitudinea fiecăruia să creadă ce-o vrea.

Nu se poate spune că patrimoniul Bibliotecii Batthyaneum nu a fost administrat cu responsabilitate. Au existat însă şi câteva pete gri din acest punct de vedere. Este vorba, în primul rând, de scandalul început în anul 1993. La acea dată, o delegaţie de aşa zişi specialişti veniţi din Landul german Hessen (urmaşi, ziceau, ai principelui Frederic de la 1555) a solicitat aprobarea – şi a obţinut-o din partea conducerii Bibliotecii Naţionale, fără a se încheia un contract cu clauze, drepturi şi obligaţii, cum se procedează în astfel de cazuri – să fotocopieze Codex Aureus. Interesant este faptul că, deşi nu a existat nici un contract, Biblioteca Naţională a primit din partea nemţilor 1000 de dolari. Afacerea scandaloasă nu s-a oprit aici. În 1996, Landul Hessen „încheie un contract cu editura germană Faksimile Luzern căreia îi garantează folosirea exclusivă a drepturilor de reproducere a fotocopiilor după Codex Aureu pe timp de 25 e ani. România, se înţelege, fiind exclusă din afacere. Se spune că editura germană a realizat 333 de exemplare prin facsimilare fiecare în valoare de circa 28 000 de euro, rezultând, în final, un ghişeft în jur de zece milioane de euro.

Scandalul propriu zis izbucneşte abia în anul 1999, când, cu prilejul participării Codex-ului la expoziţia din Germania, „se descoperă semne vizibile de deteriorare a acestuia datorate condiţiilor improprii de microfilmare la care fusese supus cu şase ani în urmă de emisarii Landului Hessen” Se declanşează urgent o anchetă şi, conform obiceiurilor româneşti, directorul Bibliotecii naţionale este arestat cu tam-tam. Dar, în conformitate cu aceleaşi obiceiuri autohtone, instanţa îl găseşte nevinovat, directorul este repus în funcţie şi întreaga afacere rămâne în coadă de peşte.

În zilele noastre, soarta valorosului manuscris de la Biblioteca Batthyaneum pare incertă. Potrivit legislaţiei în vigoare, clădirea complexului muzeistic – Biblioteca Batthyaneum şi Institutul astronomic – au fost retrocedate arhiepiscopiei romano-catolice din Alba Iulia. Biserica revendică însă şi biblioteca. Cum statul român refuză, pe bună dreptate (valoroasa bibliotecă a intrat în patrimoniul cultural naţional în beneficiul tuturor cetăţenilor ţării indiferent de gruparea etnică din care fac parte), arhiepiscopia a dat în judecată statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nu se întrevede încă o rezolvare. Planează însă o temere. În cazul în care, să zicem, statul român va fi obligat să cedeze Biblioteca Batthyaneum, odată cu aceasta va fi cedat şi Codex Aureus. Cetăţenilor ţării le e teamă că valorosul manuscris, intrat în posesia bisericii romao-catolice, va părăsi Transilvania şi va poposi inevitabil în biblioteca Vaticanului.

Ar fi păcat să fim văduviţi de comoara inestimabilă de la Alba Iulia. Să sperăm că totul se va termina cu bine.

Despre Grigore TOLOACĂ

Grigore TOLOACĂ a scris 11 articole în Revista de suspans.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *