Cercul vieţii

Huruitul aparatului aducea cu suflul greoi al bătrânei, iar apa distilată din paharul concentratorului clipocea agasant. Alexandra Filotti se ocupa în fiecare zi de schimbarea paharului pentru oxigenul vecinei sale de la etajul superior, dar, în acelaşi timp, o deprima să stea mai mult de cinci minute în sufrageria ei.

― M-a părăsit idiotul, spuse ca pentru sine, trăgând cu sete din ţigară şi suflând fumul spre geamul deschis. Era conştientă că tanti Lina nu avea voie ori nevoie de fumători prin preajmă, când ea abia respira şi prin mască, dar la cât era de nervoasă în clipa aceea, puţin îi păsa de asta. Zice că a plecat în delegaţie la Londra, dar a trecut doar o săptămână şi deja nu mai are timp de vorbit nici pe mess. Am fost inspirată când i-am refuzat cererea în căsătorie. M-a înlocuit repede cu vreo nemernică de pe acolo…

Bătrâna stătea cuminte pe marginea patului şi o privea pe Alexandra cu un uşor dispreţ. O deranja că femeia fuma în casa ei, dar îi tolera viciul fiindcă ea era singura persoană care o mai vizita.

― Ţi-aş spune că eşti tânără şi ai tot timpul din lume ca să găseşti fericirea. Dar mă tem te-aş minţi. Am aşteptat o viaţă să apară acea şansă unică, de a iubi şi a fi iubită din toată inima, şi ea nu a venit.

― Da, mamaie, dar acum vorbeam despre mine, nu de matale, se supără Alexandra. Şi mai apoi, nu e vina nimănui că ai fugit de bărbaţi ca de lepră, de ai rămas acum fată bătrână. Ai fost egoistă, n-ai vrut să-ţi împarţi viaţa cu nimeni şi acum te plângi că eşti singură. Şi egoistă eşti şi acum, când te afli cu un picior în groapă.

Bătrâna o ascultă în tăcere şi oftă.

― Vorbeam de mine, mamaie, de existenţa mea amărâtă. Tu ţi-ai trăit traiul, eu sunt tânără!

Stinse ţigara în farfurioara de cafea şi ieşi iritată pe uşa camerei, fără ca măcar să salute.

*


Chastity against Lust | Luxuria-Castitas Copyright © 2014, Cristina Schek

Chastity vs. Lust | Castitas vs. Luxuria
Copyright © 2014, Cristina Schek


Toată ziua se gândise la asta. De obicei, când îşi punea ceva în minte, nu renunţa până ce nu realiza acel lucru, indiferent de consecinţe. Aşa că era aproape sigură că şi de data aceasta avea să fie la fel.

După o dimineaţă cu apeluri telefonice respinse şi mesaje de facebook fără răspuns, Alexandra ajunsese la concluzia că plânsese cam mult în acele câteva ore şi se hotărâse să ia o gură de aer proaspăt. O sunase pe prietena ei, Denisse, casiera de la banca unde lucrase şi ea până acum două luni, dar femeia o refuzase din nou, invocând nişte motive stupide. De parcă o simplă migrenă o oprea să treacă pe la Mac, când ieşea de la muncă.

Nu, era altceva la mijloc; după incidentul care dusese la concedierea ei, colegii începuseră s-o ignore de parcă s-ar fi putut contamina şi ar fi fost apoi concediaţi la rândul lor. Nişte nesuferiţi, dar avea nevoie de ei mai mult ca oricând. Cu toate acestea, ea nu mai făcea parte din gaşca lor.

Aşa că îşi petrecuse după-amiaza ronţăind nişte chipsuri, în Mac-ul de lângă blocul ei. În lipsa vinului, băuse câteva pahare de Cola rece, dar nu era cazul să-şi mai facă griji că i-ar fi revenit faringita din vara aceea. Nu-i mai păsa.

Zâmbi vag când un bărbat de la o masă alăturată îi atrase atenţia că avea lacrimi în ochi şi se oferi să-i dea un şerveţelul curat de pe tava lui. Clătină din cap, ştergându-şi lacrimile ce se încăpăţânau să curgă mai departe, stânjenind-o.

Bărbaţii o văzuseră în toate ipostazele, dar nu şi în aceasta. Nici măcar Alin, prietenul ei n-o văzuse plângând, fiindcă nu-şi permisese să pară slabă în faţa lui.

Şi acum bocea ca o proastă înaintea unor străini. Era patetică şi îi era silă de sine însăşi. Şi, totuşi, era prea răvăşită ca să se poată controla.

Se ridică de la masă abia când se întunecă afară şi se gândi că era momentul să-şi pună planul în aplicare. Însă, văzând luminiţele ce străluceau în bradul de Crăciun de la Piaţa Unirii, avu un sentiment ciudat, de resemnare şi se gândi să-şi ofere o şansă.

Ajungând acasă, în micul ei apartament cu două camere din Militari, îşi aruncă în hol cizmele din picioare, apoi paltonul şi geanta, pe fotoliul din dormitor, şi se aşeză imediat în faţa laptopului lăsat în stand by. Intră pe facebook, pe mail şi pe alte reţele de socializare unde mai avea amici virtuali, căutând cu aviditate printre mesajele primite. Nu găsi decât oferte de Sărbători şi programul tv al zilei; înjură şi trânti capacul laptopului.

Trase pe jumătate jaluzelele, închise lumina şi aprinse lampa de veghe.

Se duse spre canapea şi se întinse aşa îmbrăcată. Închise ochii, aşteptă. Era mai trează ca oricând. Îşi simţea pulsul în tâmple şi în timpane. Deschise ochii şi se uită spre tavan. Cum raza lămpii nu era destul de puternică, mare parte din încăpere, inclusiv tavanul rămâneau în penumbră. Alexandra îşi închipuia că acolo stăteau pitiţi nişte demoni micuţi şi că aceştia îi aduceau coşmarurile din fiecare noapte. Dormea puţin şi prost şi, de multe ori, dacă nu găsea ceva interesant la televizor, îşi petrecea noaptea meditând.

În noaptea aceea putea să aibă un alt mod de distracţie. Ori poate că nu, gândurile rele vin şi pleacă repede.

Îşi trecu mâinile prin pletele bogate, de un şaten auriu, apoi luă agenda cu coperte crem de pe marginea canapelei şi începu s-o răsfoiască, plictisită. Mircea şi Andreea îi spuseseră că fixaseră data nunţii, iar Claudiu şi Roxana o cam neglijaseră la ultima întâlnire. Acestea erau semne clare că venise timpul să-i şteargă de pe listă şi să-şi caute alte cupluri doritoare de senzaţii tari. Numai că în starea ei şi-ar fi greşit doza de heroină, ar fi băut prea mult ca să mai poată comunica omeneşte şi sigur şi-ar fi găsit nişte parteneri idioţi de care nu s-ar fi putut folosi decât sexual.

N-o deranja să facă o supradoză, dar prefera să facă asta la ea acasă, nu printr-un bar plin de târâturi, ca să afle toată lumea de moartea ei stupidă. Şi, mai ales, de viaţa ei secretă.

Alin era un copil faţă de Alexandra ori aşa îl percepuse ea până ca acesta să se îndepărteze. Până la urmă, nici nu merita, era doar un prost. Şi, totuşi, prostul acesta reuşise s-o convingă c-o iubeşte şi ea îl primise în casa ei, chiar dacă nu se dovedise bărbatul potrivit care să-i satisfacă toate poftele.

În timp ce se gândea astfel, la un moment dat, avu impresia că tavanul se luminează, ca atunci când aprinzi o lumânare în plin întuneric. Se gândi la comparaţia pe care o făcuse şi-şi aminti de beculeţele din brad. Speranţă. Post şi rugăciuni. Credinţă?… Nici vorbă, le uitase demult.

Dar asemănarea era reală şi asta o uimea. Lumina gălbuie inundase tavanul,  îmbrăţişase lustra şi părea să coboare prin ciucuraşii de sticlă. Alexandra ar fi putut jura că un strop argintiu picură pe covor. Ce naiba mai era şi asta?… Îi trecu prin cap că lumina aceea ar putea să umple încăperea, ca o lavă fierbinte topind totul în calea ei.

Sări din canapea şi-şi încălţă papucii.

„O fi coborât un înger să ia sufletul bătrânei ăleia egoiste” , zâmbi ea.

Nu credea în îngeri, nu mai credea în nimic, dar i se păru o explicaţie drăguţă. Ieşi în holul blocului.

*

Alina Antoni sau tanti Lina, cum o numeau toţi, locuia în blocul acela din anii adolescenţei. Pe atunci, mama Alexandrei era abia la grădiniţă şi ea crescuse, practic, sub ochii femeii, dar uite că nu apucase nici jumătate din vârsta ei, pe când baborniţa aceea încă se târa.

Alexandra ştia că nu era vina bătrânei că mama ei şi, mai târziu, tatăl o părăsiseră, dar îi era ciudă pe octogenară. O bucura că femeia mai putea încă să se deplaseze singură până la baie, să se mai mişte atât cât îi permitea furtunul concentratorului; dacă n-ar fi putut, Alexandra ar fi fost obligată s-o ajute să-şi schimbe pamperşii, şi asta din cauza mirosurilor neplăcute, nu că i-ar fi păsat prea mult de ea.

Urcând scara, îşi dădu seama că patul bătrânei era aşezat pe peretele estic, la fel ca al ei, aşa că dacă aceasta murise deja, cât timp stătuse ea în canapea, femeia  zăcuse moartă deasupra ei, despărţite doar de amărâtul acela de tavan iluminat. Simţi cum i se zbârleşte pielea pe ea.

Se uită la ceas de parcă ar fi vrut să se asigure că e o oră rezonabilă pentru vizite. Era şase fără zece. Urcă scara şi, ajungând în faţa uşii, scoase cheia ei şi o descuie. Apoi începu s-o strige pe bătrână, doar ca să se asigure că aceasta era în viaţă.

Nu primi niciun răspuns. Îşi scoase mobilul, pregătită să apeleze la Urgenţe, deşi nu era sigură că medicii ar mai fi putut să-i ajute vecina. Se hotărî să intre în dormitor.

Tanti Lina stătea întinsă în patul ei, cu ochii larg deschişi, privind către ceva doar de ea ştiut. Respiraţia era o simplă adiere, aproape imperceptibilă. Lacrimi mari îi curgeau pe obrajii ridaţi, făcându-şi drum spre coada ochiului pentru a se opri apoi la baza gâtului, unde umezeau furtunul măştii de oxigen.

Părul rar şi albit de ani, ce fusese odată de un şaten auriu, era acum răvăşit pe pernă. De obicei, femeia i-l pieptăna şi i-l strângea într-o codiţă subţire, dar nu făcea asta zilnic fiindcă nu suporta să vadă cum se umplea peria de fire, când abia o atingea de capul bătrânei. Ochii însă îşi păstraseră acel albastru marin, care părea singurul lucru viu în toată fiinţa ei.

Bătrâna trăia şi, asemeni sufletului, mintea ei era încă acolo. Aşa că nu privea spre întruchiparea vreunei triste amintiri din tinereţea ei, ci la o fiinţă aievea care se afla în acel dormitor. Alexandra îi urmări privirea şi tresări văzând în dreptul ferestrei un tânăr brunet, cu părul scurt şi ondulat, ochi de un albastru azuriu, redingotă bleumarin şi eşarfă albastră din dantelă.

Îşi închipui că trebuia să fie vreo rudă de-a bătrânei, poate vreun nepot care se hotărâse să-şi cunoască mătuşa în ultimele ei zile de viaţă. De altfel, expresia bătrânei părea de înţeles în cazul acela, căci omul era un străin. Nu-i plăcea însă că o făcuse să plângă.

―  Bună seara. Eşti rudă cu mamaia, nu? întrebă ea, politicoasă. Am găsit uşa încuiată şi d-asta am presupus că ea ţi-a deschis…

―  Bună seara, Alexandra, spuse tânărul, cu un zâmbet uşor. Mă bucur că te-ai hotărât să vii. Tocmai voiam să cobor la tine, dar m-ai scutit de efort.

În vorbele lui nu era strop de ironie sau îngâmfare, dar Alexandra se supără.

―  De unde ştii cum mă numesc? Şi ce te face să crezi că te-aş fi primit la mine? Pot să ştiu şi eu cine eşti? Asta dacă nu trebuie să faci vreun efort… de gândire…

―  Niciun efort, draga mea. Sunt Patrick şi sunt colector de suflete, răspunse el cu simplitate.

―  Hm, nu prea semeni cu un Patrick, zise ea cu o grimasă de neplăcere, măsurându-l din priviri.

―  Dar cum trebuie să arate unul? întrebă el pe jumătate amuzat, pe jumătate nedumerit.

―  Păi, nu ştiu, recunoscu ea, dar nu cum arăţi tu…

Şi ar fi vrut să adauge că era prea sexy pentru a fi un banal Patrick, dar se abţinu.

―  Şi ce naiba înseamnă „colector de suflete”?… zise ca pentru sine. Apropo, ai idee ce e cu lumina aia lăptoasă care curge prin apartamentul meu? Că d-asta am urcat…

―  Mă aşteptam ca la ora asta să te găsesc deja beată, drogată, dar văd că eşti încă pe picioarele tale.

Alexandra păli brusc şi aruncă o privire spre bătrână. Aceasta nu mai avea putere de reacţie.

―  Mă gândeam eu că eşti un alt nenorocit, că aşa sunteţi voi toţi, bărbaţii, spuse cu dezgust. De unde ştii despre mine, m-ai urmărit, nu?…

―  Adevărul e că, de fapt, nu-mi plac promoţiile. Te pot ajuta, să ştii.

Femeia îşi muşcă buza inferioară şi izbucni într-un râs nervos. Scutură din cap.

―  Eu zic să te mai gândeşti, să nu pierzi totul din trufie.

―  Nu, frumuşelule, voi rezolva asta în stilul meu.

―  Am spus că nu-mi plac promoţiile: nu vreau să iau două suflete la preţ de unul.

Se întoarse spre bătrână care suspină. Era de-a dreptul îngrozită de prezenţa lui.

―  Stai să înţeleg, tu eşti un înger al morţii, un demon sau ce?…

Patrick se uită la Alexandra, apoi clătină din cap.

―  Nimic din ce ţi-ai putea închipui că sunt…

Bătrâna privea către ceasul cu cuc de pe peretele de lângă fereastră, apoi îşi mută privirea înapoi la intrus.

―  Şi n-am prea multe să-ţi spun despre mine, adăugă el. Pe când doamna Alina trebuie să aibă o poveste întreagă, nu-i aşa, tanti?…

Bătrâna suspină din nou. Îşi ridică încet mâna în care ţinea batista şi-şi şterse urmele de lacrimi de pe obrajii. Vocea ei era un biet murmur; Alexandra se apropie de pat ca s-o poată auzi.

―  Domnule Patrick, mă iertaţi… E-eu nu sunt pregătită să plec. Lacrimile îi topiră iar obrajii. Nu v-am luat în seamă când aţi apărut în camera mea fiindcă nu credeam că sunteţi real; lipsa oxigenului te poate face să ai halucinaţii şi odată mi s-a întâmplat să văd fiinţe sau obiecte care nu existau. Ori nu erau din lumea noastră, adăugă ea şi Patrick simţi aici puţină ironie. Adevărul este că n-am ştiut să-mi  trăiesc viaţa şi acum, când văd bine că a venit timpul, îmi pare rău s-o părăsesc.

―  Vai, bunico, dar mă uimeşti, spuse bărbatul. Crezi oare că eşti singura care mi-a spus lucrurile astea?

Şi râse încetişor. Alexandra oftă şi se aşeză pe marginea patului lângă ea.

―  Nu mă luaţi azi şi nu la ora asta. Atâta vreau. Îmi amintesc acum că bunica a murit la vârsta mea, la ora asta şi ataşată la butelia de oxigen. Nu vi se pare ciudată treaba asta, domnule Patrick?… Am greşit mult, recunosc, dar n-am ştiut să fac alegerile corecte şi astea m-au pierdut.

Zâmbi cu tristeţe.

―  Nu e vina nimănui, ţi-am mai spus-o, interveni Alexandra.

Îşi dădu seama atunci că aveau să-i lipsească discuţiile lor în contradictoriu. Că aşa se şi cunoscuseră, la o ceartă; Alexandra venise să se plângă că îi curgea apă pe peretele de la baie, iar bătrâna susţinea că nu vine de la ea. Se împăcaseră apoi şi de atunci purtaseră discuţii interminabile, fiecare în balconul ei; Alexandra fuma, iar bătrâna, deasupra ei, dădea pasienţe pe măsuţa de cafea.

―  Am vrut să vizitez Cetatea Sfântă, să urc muntele ce duce la Golgotă, dar am fost doar la parohia de cartier. Am vrut să mă plimb pe străzile Parisului, să văd spectacolele de la Moulin Rouge, să mănânc prăjituri apetisante în cea mai renumită cofetărie şi să vizitez Luvrul, dar atunci când am ieşit din oraş, am stat puţin plecată şi n-am făcut nimic din ce mi-aş fi dorit. Am vrut să predau lecţii de pian la copiii familiilor înstărite, continuă ea cu înflăcărare, dar, cum eram o simplă servitoare în casa unor burghezi, am cântat pe furiş la pianul familiei.

Vocea îi devenise un şuierat agasant în încercarea de a vorbi mai tare.

―  Şi ţi-ai cumpărat pianul din sufragerie la care mai zdrăngăni uneori, glumi Alexandra.

Bătrâna zâmbi.

―  Mi-am dorit o familie a mea şi să fiu acum înconjurată de nepoţi, dar am fost dezamăgită în tinereţe şi nu mi-am mai deschis inima faţă de nimeni…

―  Eh, asta e, bunico, fiecare dintre noi are regretele lui. Viaţa e neplăcută şi, când speri să se îmbunătăţească, mori.

―  Dar eu nu vreau să mor acum, spuse ea, cu un zâmbet timid.

―  Preferi să te chinui în patul acesta, cu masca de oxigenul, cu picioarele care nu te ascultă, cu întreg trupul lipsit de vlagă, deseori, şi care te împiedică să trăieşti? o întrebă el, căutând să fie cât mai convingător.

―  Da.

Fermitatea răspunsului îl uimi. Se apropie de pat.

―  Şi pentru ce să trăieşti, bunico? Fă-mă să înţeleg.

―  Pentru soarele ce mă întâmpină dimineaţa, pentru parfumul florilor de la geam, pentru păsările care vin şi ciripesc să le dau firimituri pe tăbliţa de la balcon. Pentru copila aceasta nefericită.

Alexandra suspină fără să vrea. Patrick se amuză puţin.

―  Pentru sărbătorile care vin, să le petrecem împreună.

Patrick începu să râdă de-a binelea.

―  Astea sunt prostii, bătrâno! Femeia asta a vrut să se sinucidă azi şi nu e prima dată când se gândeşte la moarte. Venisem după amândouă, dar văd că între timp i-a mai trecut.

―  Nu mi-a trecut, mormăi ea.

―  Ştiu şi n-o condamn. De multe ori, în anii aceştia, mi-am dorit să scap de toate, de singurătate, de problemele de sănătate, de certuri şi de plâns… de toate. Dar m-am gândit că există un plan, că Dumnezeu are un destin pentru fiecare şi poate că mâine va fi mai bine. Nu te gândi că am crezut asta întotdeauna; dimpotrivă; însă am căutat să mă consolez, să mă mulţumesc cu lucrurile şi cu prietenii pe care-i aveam, să mă fericesc cu lucrurile simple.

―  Eu nu mai vreau să trăiesc, murmură Alexandra. Nu mă mai mulţumeşte nimic, nu mai vreau nimic de la viaţă şi vreau să-i pun capăt. Nu mă interesează niciun plan. Pot să am plănuită o căsnicie frumoasă şi zece copii cuminţi, dar dacă sunt programaţi peste cinci-şase ani, nu mă interesează. Părinţi nu mai am, iubitul m-a părăsit, şeful m-a concediat, că n-am vrut să-i accept avansurile…

―  Nu mi-ai povestit despre asta, o întrerupse bătrâna, îngrijorată.

―  Ce voiai să-ţi spun?… Nevasta lui m-a luat să-i fac menaj la vilă, să şterg praful şi să bag aspiratorul, iar eu am primit, că aveam nevoie de bani, am rate de plătit. Dar de la astea s-a ajung la spălat rufe, călcat, făcut paturi, gătit, când ea era cu amantul în dormitor. Am o facultate, nu trei clase ca să stau după fundul unor neghiobi. Azi nu m-am dus la muncă.

―  D-asta n-ai mers la întâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii?…

―  Mă laşi, mamaie? se supără ea. Am fost la prima întâlnire, deşi ştiam că-mi fac rău singură. Fiecare din ex-colegi e director, manager, profesor şi toţi au familiile lor, au copii…

―  Şi care-i problema? Tu nu eşti consilier bancar?…

― Am fost, mamaie, acum sunt menajera unor tâmpiţi. N-o să-mi găsesc alt job prea curând. Şi vine Crăciunul, iar Alin e departe. Înţelegi, Patrick? spuse, întorcându-se spre el. Vreau să plec, iar tu mă poţi lua cu tine.

În vocea ei se citea implorare. Patrick întinse mâna şi o mângâie pe păr. Ea nu se feri de atingerea lui.

―  E ceva trecător, mâine îţi vei dori să trăieşti, spuse cu un zâmbet blând.

―  Nu. Am încercat de două ori să mă sinucid; Denisse m-a oprit când am vrut să mă arunc la metrou şi somniferele mi-au oferit doar somn. Când m-am trezit, eram tot singură; nimănui nu i-a păsat că n-am ieşit din casă două zile, puteam să putrezesc acolo fericită. Vezi, Patrick?… Ea vrea să trăiască, eu vreau să mor. Ochii ei avură o sclipire ciudată. Oare… n-ai putea să mă iei pe mine în locul mamaiei?…

Patrick pufni într-un hohot de râs.

― Ba da, sigur că se poate, răspunse amuzat.

―  Şi poţi să faci asta?… întrebă tanti Lina.

Patrick îşi vârî mâinile în buzunarele pantalonilor şi medită un timp. Apoi se întoarse spre ele cu un aer grav.

―  Trebuie să fiţi sigure, dragelor. Treaba asta nu e reversibilă.

Femeile încuviinţară.

―  Prindeţi-vă de mâini…

Tânăra şi bătrâna îşi dădură mâinile şi şi le strânseră cu emoţie.

―  Am văzut copilaşi de grădiniţă crescând sub ochii mei, ajungând la şcoală, apoi la liceu, plimbându-se cu iubiţii pe lângă bloc, căsătorindu-se. Şi apoi, te-ai născut tu, spuse bătrâna cu afecţiune în glas. Atunci am înţeles că viaţa a trecut pe lângă mine şi am îmbătrânit…

―  Mi-am văzut mama murind, apoi pe tata. Tu ai încercat să mă consolezi, dar eu te-am respins. Ai fost bunica pe care n-am cunoscut-o niciodată, spuse femeia şi o lacrimă îi alunecă pe obrazul drept, spălând albastrul marin al ochilor ei.

Se îmbrăţişară strâns, apoi se priviră cu duioşie. După asta, printre lacrimi şi şoapte de rămas bun, palmele lui Patrick se lăsară peste capetele celor două femei.

La prima vedere, semănă cu o glumă proastă şi ele, cu nişte credule, dar nu după  mult timp bătrâna tuşi de parcă s-ar fi sufocat.

―  Se întâmplă… Doamne… În sfârşit…

Ochii Alexandrei se umplură de lacrimi. Bătrâna începu să respire mai repede, căutând să-şi domolească bătăile inimii, apoi din ce în ce mai lent, până ce se linişti uşor. Alexandra îi strecură între degetele uscate lumânarea pe care Patrick o aprinsese deja. Bătrâna îşi dădu sufletul încet, cuminte, şi plecă spre lumea celor drepţi.

Alexandra, noua Alexandră, voia să plângă, dar nu putea. Simţea un gol şi o uşurare, în acelaşi timp. Rămase acolo, uitând de vreme şi de lume, cu mâna rece a tinerei Alexandre în palma ei fierbinte.

Patrick se retrase, tăcut, în dreptul ferestrei. Vorbele erau de prisos în clipa aceea.

*

― Nu poţi să pleci aşa! Nu mă poţi lăsa aici, singură! urlă ea siluetei care stătea cu spatele la ea, rezemată de pervazul geamului. Nu poţi să…

― Nu pot să rămân, o întrerupse el cu o voce calmă. Ştii bine asta, Alina.

― Atunci, ia-mă cu tine! Nu am nimic aici, nimic ce nu pot lăsa în urmă.

―  Nu e chiar atât de simplu, îi răspunse el oftând. Se întoarse spre ea şi îşi trecu o dată mâna prin păr, într-un gest nefiresc de frustrare.

Părea pierdut, reflectă Alina. Şi tânăr… atât de tânăr.

Făcu doi paşi spre ea, apoi se opri şi-şi lăsă capul în pământ, părul acoperindu-i chipul în totalitate. Stătură aşa, într-o tăcere tensionată, punctată din când în când de vocile oamenilor ce se plimbau pe stradă în ciuda orei târzii, până când ceasul antic bătu ora unsprezece. Abia atunci el o privi din nou. Străbătu distanţa rămasă între ei în doi paşi mari, oprindu-se în faţa ei, atât de aproape încât Alina putu simţi izul subtil al parfumului bărbătesc pe care îl folosea. El îşi ridică mâna şi îi atinse uşor fruntea cu două degete.

Alina tresări. Un curent plăcut îi invadă corpul şi, pentru un moment, crezu că o va asculta, că o va lua cu el, că îi va da o şansă.

Iar el zâmbi, acel zâmbet atotcunoscător care o exaspera şi o atrăgea în acelaşi timp. Se aplecă şi buzele lui îi sărutară părul. 

―  Patrick, şopti ea uşurată, agăţându-se de acea căldură ca de un colac de salvare.

Iar el vorbi, vorbi atât de încet încât nu-l auzi, dar nu-i păsa. Patrick era acolo, lângă ea, şi urma să rămână acolo. Restul nu era important.

Târziu, mult mai târziu, când se trezi singură şi confuză în biroul răcoros, adormită de-a lungul divanului, acele vorbe şoptite erau singurele pe care şi le mai amintea cu claritate:

―  Îmi pare rău, Alina.

*

Cum am putut să uit aşa ceva?

Cu ochii încă în lacrimi, se uită spre el şi o senzaţie ciudată de deja-vu o străbătu. Stătea ca atunci, în dreptul ferestrei, cu spatele la ea. Nu-i putea vedea faţa, dar ştia că aştepta… că o aştepta pe ea.

―  Bună, Alina…

Două cuvinte, nimic mai mult, şi inima începu să-i bubuie în piept, sângele i se strânse în obraji, iar lacrimile îi secară. Vidul din ea, confident perpetuu care îi înghiţise aproape toate emoţiile de-a lungul vieţii, care o ţinuse trează atât de multe nopţi, atât de mulţi ani, întrebându-se mereu ce lipseşte, cine lipseşte, se spulberă sub greutatea unei furii covârşitoare. Iar lumea ei deveni din nou plină de forme şi culori, de speranţe şi regrete… atât de multe regrete. Ale ei şi ale Alexandrei, poate chiar şi ale lui.

― Alina, eu… începu Patrick să vorbească, întorcându-se spre ea şi măsurând-o din cap până-n picioare cu privirea albastră, incandescentă ce îi furase inima feciorelnică cu mai bine de jumătate de secol în urmă.

Era la fel. El era la fel. Până şi situaţia era aceeaşi.

Singurul lucru care se schimbase era ea.

Şi în acea fracţiune de secundă înţelese totul, iar colţurile gurii i se ridicară într-un surâs ironic.

Patrick se încruntă. Cuta adâncă ce îi brăzdă fruntea îl făcea să semene cu profesorul ei de finanţe din facultate. Profesorul Alexandrei, îşi spuse după un moment. Al Alexandrei, nu al ei.

―  Pentru cineva care e mai bătrân decât lumea, eşti bătut în cap. Ţi-a mai spus cineva chestia asta până acum?

― Din cauza naturii neobişnuite a locului meu de muncă, oamenii nu prea îşi doresc să discute cu mine, îi răspunse el cu sinceritate.

―  Iar tu nu discuţi cu ei. Le iei doar sufletele şi pleci mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Patrick ridică din umeri aparent nepăsător, cu ochii aţintiţi încă în ochii ei.

Alina se ridică de pe marginea patului într-o mişcare fluidă care o făcu să zâmbească şi mai mult. Mâna zbârcită a bătrânei, a Alexandrei, căzu ţeapănă pe cearceaful alb. Nu se uită la trupul plăpând care fusese al ei până în urmă cu câteva momente, nu se gândi la durerea pe care o îndurase în ultimii ani, la viaţa care se stinsese doar ca ea să trăiască. Dacă avea dreptate, toate astea nu mai contau, nu contaseră niciodată.

Cu spatele drept, cu pieptul scos în afară, cu bărbia ridicată se apropie de bărbatul care părea pironit locului, acolo, lângă fereastră, unde luminile de afară se jucau zglobii pe faţa sa neatinsă de timp.

―  Sunt doar oameni.

―  Sunt doar oameni, îi repetă ea vorbele, care îşi doresc să simtă şi să uite, să râdă şi să plângă, să trăiască şi să moară. Se opri lângă el şi-şi sprijini mâinile pe pieptul lui. Sunt doar oameni – imperfecţi, egoişti şi egocentrici – care îşi doresc tot timpul atât de mult şi atât de multe, continuă ea. Sunt doar oameni impulsivi, al fel ca mine şi… ca tine, zise după o scurtă ezitare, ridicându-se pe vârfuri şi sărutându-l uşor pe buze.

Sărutul nu dură mai multe de câteva secunde şi nu putea fi altfel descris decât cast şi inocent, dar nu avea nevoie de mai mult. Toate răspunsurile pe care le aşteptase erau acolo, în faţa ei, atât de evidente şi totuşi atât de confuze, dacă nu ştiai ce să cauţi.

― Alina, eu nu sunt…

― Om? îl întrerupse ea, depărtându-se uşor de el şi împreunându-şi mâinile pe piept. Poate, dar eşti impulsiv şi eşti un idiot.

Privirea lui deveni rece şi sfidătoare.

― Nu eu sunt cel care mi-am petrecut toată viaţa căutându-mi moartea doar ca să-mi dau seama în ultimul moment că vreau să trăiesc, îi răspunse el plat.

Hohotul de râs care izbucni din gâtul ei îi luă pe amândoi pe nepregătite.

― Te-ai gândit vreodată că în tot acest timp nu căutam moartea, ci te căutam pe tine? Pe tine, Patrick! Mai bine de cincizeci de ani… iar eu te căutam pe tine.

― Am făcut ce trebuia să fac, insistă el. Nu puteai să-ţi petreci toată viaţa aşteptându-mă pe mine!

― Dar asta am făcut. Te-am aşteptat, nu o singură viaţă, ci una şi jumătate.

Ambele lor priviri se întoarseră spre trupul plăpând şi lipsit de viaţă, pe care el îl iubise, pe care ea îl părăsise doar pentru a profita de o altă şansă.

― Am vrut să-ţi ofer ce-ţi doreai.

Mărturisirea ar fi trebuit să o încălzească, dar nu o făcu decât să-şi dea seama cât timp pierduse, căutând ceva ce nu avea să fie niciodată al ei.

― Iar eu nu te doream decât pe tine, îi răspunse ea tranşant.

Şi ăsta era singurul adevăr care conta în lumea ei, în lumea lor.

― Istoria se repetă, murmură el pentru sine, atenţia fiindu-i dintr-odată captată de vocile ce se auzeau de afară.

― Poate, îl aprobă ea, dar circumstanţele se schimbă.

Zâmbind, întinse mâna dreaptă spre el şi, cu o licărire amuzantă în ochi, îi spuse:

― Sunt Alina Alexandra…

Patrick clipi, uitându-se nedumerit la faţa ei, apoi la mâna întinsă şi din nou la faţa ei. Alina parcă şi vedea semnele de întrebare care pluteau deasupra lui.

― Patrick, îi răspunse într-un final, mâna lui acoperind-o pe a ei. Era la fel de caldă precum şi-o amintea.

―  Ciudat, nu arăţi ca un Patrick…

― Şi cum ar trebui să arate un Patrick? o întrebă el vigilent, chiar dacă ştia deja răspunsul.

― Nu ştiu, dar nu aşa ca tine…

Râsul lui fu ultimul lucru pe care îl auzi înainte ca ceasul cu cuc să bată ora unsprezece.

*

Parisul nu era aşa cum şi-l imaginase ea. Nimic nu era aşa cum îşi imaginase ea la început, dar în ultimele luni învăţase să se adapteze pe parcurs şi să ia viaţa în piept aşa cum visase să o facă, dar nu avusese niciodată, până atunci, curajul. Era o experienţă nouă şi revigorantă să fii femeie în secolul al XXI-lea şi să fii stăpână pe viaţa ta. Bine, atât de stăpână cât puteai să fii, având în vedere că, pe de-o parte, economia era încă în recesiune, iar pe de alta, majoritatea bărbaţilor pe care-i cunoscuse erau căsătoriţi, plictisitori sau homosexuali.

Dădu încă o pagină din meniul auriu pe care îl ţinea în mână de aproape zece minute fără a reuşi însă să se hotărască dacă voia un şerbet de zmeură sau un choix a la creme. Poate amândouă? Poate niciuna? Poate ceva mai parizian

Decizii, decizii… atât de multe decizii şi atât de puţin timp la dispoziţie atunci când un ospătar îţi suflă în ceafă.

Dar, până la urmă, şi indecizia era o decizie în sine.

― Şerbet de lămâie.

Tresări, aproape scăpând meniul din mână. Reuşi totuşi să-l prindă în ultima clipă şi să-l aşeze în siguranţă pe masă. Se uită întrebătoare spre bărbatul ce se materializase pe scaunul liber, de partea cealaltă a mesei.

― Patrick, spuse ea în chip de salut. Ăsta e ultimul loc în care mă aşteptam să te găsesc.

― Poate Parisul e unul dintre cele mai romantice oraşe din lume, dar şi aici mor oameni.

Zicând asta, ridică mâna şi îi făcu semn unui ospătar ce trecea pe lângă masa lor. Acesta se opri şi le luă comanda, apoi dispăru printre mesele aglomerate, intrând înapoi în cofetăria micuţă înainte ca Alina să poată spune ceva.

Aceasta trase adânc aer în piept, încercând să se calmeze. Un alt lucru pe care îl învăţase în ultimele lui era că temperamentul ei nu putea fi descris ca plăcut nici în cele mai frumoase şi liniştite zile.

― Ce faci, Patrick? îl întrebă printre dinţii încleştaţi, bătând uşor cu unghiile în tăblia mesei. Clinchetul discret atrase atenţia bărbaţilor de la mesele alăturate, care îl priviră pe Patrick cu simpatie şi chiar cu părere de rău.

Acesta se mulţumi însă să zâmbească.

― Îţi ofer ce îţi doreşti.

Despre Aurelia CHIRCU

Aurelia CHIRCU a scris 11 articole în Revista de suspans.

M-am născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi sunt traducător. Am debutat pe hârtie, în 1996, în revista şcolară “Noi despre noi” din Alba Iulia cu câteva capitole dintr-o nuvelă intitulată “Cum să ajungi vedetă”, pe care n-am terminat-o. Apoi, am apărut în format electronic, în revista online Faleze de piatră, cu un capitol din romanul “Regis de Aeternum”. Am mai publicat în revistele online Suspans, Egophobia, Gazeta Sf şi Srsff. Am fost nominalizată la premiile Galileo pentru prozele apărute în Gazeta SF.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *