Căderea (3)

Capitolul 5

Deja mă săturasem să ajung mereu în ipostaza asta. Iar învins, iar chinuit de dureri groaznice, el privindu-mă, în felul ăla al lui, străpungându-mă şi analizându-mă ca pe un tablou dintr-o galerie.

Nu voiam să ştiu care era de fapt obiectul fascinaţiei lui, în momentele alea nu mă interesa decât soarta mea. Poate suna egoist din partea unui înger, însă dacă aş fi murit atunci, ar fi însemnat că am comis cea mai mare greşeală predându-mă lui.

Ştiam, făcusem un compromis foarte periculos, lăsându-mă în mâinile lui, în schimbul celuilalt, însă credeam cu tot sufletul că setea lui de Lumină poate fi destul de puternică, încât să îl schimbe. Făcusem pact cu diavolul, însă de data asta cel care fura sufletul voiam să fiu eu.

Voiam să îi arăt ce înseamna Lumina, ce înseamna Dumnezeu. Voiam să mă accepte ca fiinţă superioară, împlinită din punct de vedere spiritual şi să îşi mărturisească nevoia de divinitate.

Avea dreptate, nu merita să fie condamnat, pentru că nu el fusese cel care alesese unde şi cum să fie creat. Însă faptul că îşi acceptase natura şi se folosea de ea cu atât de multă graţie era de neiertat.

Îl vedeam cu ochii minţii, acea privire atât de înverşunată, albastrul crud şi metalic din ochi, care mă electriza. Fiorii pe care îi simţeam pe şira spinării mă tentau şi mai tare, la fel încăpăţânarea oarbă dinăuntrul lui. Fusese creat să ucidă, să comită cele mai groaznice păcate, să nu creadă în nimeni şi nimic.

Cum puteam eu schimba ceva?


Copyright © 2012, Cristofor Photography


Când am trimis însă acea lumină spre el, am înţele câtă nevoie avea el de fapt de mine. Am descoperit setea din spatele măştii sale impenetrabile, am văzut fragilitatea şi instabilitatea. Şi atunci am hotărât să lupt. Ştiam care era sensul acestor întâmplări.

Ştiam de ce am avut acel impuls de a trimite spre el o parte din lumina mea. Nu doar ca să mă salvez, socându-l şi compleşindu-l cu atâtea senzaţii necunoscute lui. Era vorba de mai mult. Asta era calea prin care puteam îmblânzi monstrul. Dacă avea un suflet, atunci şi acela merita să cunoască şi cealaltă parte a firii.

În plus, aveam încă îndoieli că fusese o decizie de-a dreptul idioată să îmi pun existenţa în slujba lui, iar asta avea să afecteze serios Echilibrul. Aşa că trebuia să actionez de aici, subtil. Trebuia să încerc să îl salvez cumva.

Ştiam că suna imposibil, chiar şi eu eram convins de asta aproape în totalitate, însă nu aveam de gând să renunţ. Oricât de puternic ar fi fost şi oricât de periculoasă avea să fie situaţia, ştiam că era de datoria mea să lupt cu natura lui.

Chiar dacă era capabil să răstoarne toate rangurile Iadului şi să îl conducă după bunul plac, ştiam că eu eram cel puţin la fel de puternic. Eu fusesem creat din absolut, eu eram Prezenţa, el era Absenţa. Eu izvoram din lumină şi desăvârşire, el din lipsa acestora. Eu cunoscusem împlinirea spirituală, el decăderea dusă la paroxism.

M-am simţit cuprins de o credinţă de neînvins şi, curând, Lumina dinăuntrul meu a început să crească, să renască precum o pasăre phoenix şi atunci vindecarea a venit aproape imediat. Mihail avusese dreptate când îmi spusese că înăuntrul fiecăruia dintre noi exista o frântură primordială, chiar de la Tatăl. Iar acea esenţă era o sursă interminabilă de miracol, de viaţă.

Mi-era dor de Acasă, de Fraţii mei, de acea prezenţă atât de puternică, distinctă care domina acolo. Era armonie, lumină şi viaţă, era o stare mentală de binecuvântare prin care Dumnezeu Tatăl îşi făcea simţită prezenţa printre noi. Iar acum, era aici, înăuntrul meu, atât de viu şi palpabil. Pentru o clipă, am uitat de tot şi m-am simţit din nou fericit. Acasă era în mine, oriunde m-aş fi aflat.

M-am trezit încarcerat. Eram într-o criptă întunecată, umbre negre pândind ameninţătoare din toate colţurile. Vedeam în depărtare ziduri de piatră care luceau sticloase, simţeam umezeala alunecând pe pereţi, iar ieşirea era blocată de câteva bare late din metal care păreau destul de greu de distrus. M-am apropiat curios de luciul metalic şi am observat detaliile gravurilor pe suprafaţa lor. Erau însemne de-ale lor, blesteme, cel mai probabil, care să mă împiedice să ies de acolo. Am întins mâna fascinat, dar m-am trezit împins cu o forţă atât de brutală, încât am lovit peretele din spate.

― Iar te porţi prosteşte, a şoptit o voce întunecată. Dacă le atingi, vei sfârşi distrus aproape instantaneu.

― Samael, am îngânat. Numele lui avea o rezonanţă aparte, iar faptul că am rostit pentru prima dată numele lui m-a făcut să simt un fior al schimbării undeva în interiorul meu.

― Eu, mi-a răspuns aceeaşi voce irezistibilă. Nu îl vedeam, se integra perfect în bezna rece care mă întemniţa. Mi-am rotit privirea de jur împrejur şi într-un final i-am văzut chipul desprinzându-se din decor şi păşind în faţa mea. Nu ştiu de ce mă aşteptam să apară dincolo de gratii.

L-am privit şi pentru o clipă mi s-a părut că văd pe chipul lui ceva nou. Era un amestec de prudenţă, uimire şi poate chiar teamă.

― De ce m-ai închis aici? am întrebat nesigur pe mine.

― Pentru că eşti mult prea interesant ca să te omor imediat. Dar îţi forţezi norocul, îmi testezi limitele prin comportamentul tău prostesc.

Nu a fost nevoie să îl privesc ca să ştiu că minţea. Ştiam deja ce gândea, ce anume îl conducea în purtarea lui. Pericolul nu era el. Pericolul eram eu. Realizase şi el, la fel ca şi mine, că nu mă avea să mă poată învinge niciodată cât timp eu credeam în mine şi mai ales în Tatăl. Îi era teamă de asta, pentru că nu înţelegea ideea de încredere oarbă, devotament şi, mai ales, nu înţelegea iubirea.

Nu am observat încruntarea de pe chipul lui decât atunci când a fost prea târziu. Am încercat să mă retrag atunci când l-am văzut aruncându-se asupra mea, însă spaţiul nu mi-a permis să îl evit prea mult. Am lovit peretele în plin şi am auzit iar coaste trosnind sub greutatea lui. Trupul lui ardea, furia răzbătând din pielea lui.

Mâna i s-a încleştat în gâtul meu, împiedicându-mă să respir. Mi-a întors capul către el, forţându-mă să îl privesc. Chipul lui odinioară frumos se transformase într-o expresie a cruzimii irezistibile, masca cea mai seducătoare a întunericului. Ochii albaştri se murdăriseră, prinzând accente din ce în ce mai închise până când au ajuns la un negru absolut, două tunele ale iadului care parcă îmi sorbeau sufletul.

Îi simţeam degetele, umede şi lungi, încleştate pe maxilarul meu, iar inima îmi bătea nebuneşte, speriată şi ademenită în acelaşi timp.

― Ţi-ai pus… existenţa în mâinile mele, a şoptit respirând sacadat. Ai zis că pot să fac ce vreau cu tine.

Nu ştiam ce voia să spună cu asta, dar vorbele lui sunau ca o scuză patetică pentru ce urma să facă. Încă nu înţelegeam, însă încercam să mă pregătesc mental pentru o rundă cruntă de tortură, dar gândurile mele au murit brusc când i-am simţit din nou buzele moi şi catifelate pe gâtul meu.

Uitasem să mai respir. Mâinile lui împietriseră pe trupul meu, împiedicându-mă să mai mişc în vreun fel. Locul în care buzele lui mă atingeau mă ardea, ca şi cum acolo aveam o rană deschisă şi cineva picura otravă pe ea.

Mi-am stăpânit cu greu un fior, ştiind că fiecare reacţie pe care o aveam era cântărită de el, iar fiecare gest care mi-ar fi trădat nervozitatea i-ar fi adus satisfacţie. Aşa că am rămas acolo, împietrit, încercând să rămân calm şi de gheaţă. Lucru care îmi dădea destule bătăi de cap, având în vedere că respiraţia lui îmi electriza pielea, iar inima începea să îmi bată din ce în ce mai tare.

― Dă-mi drumul, am şoptit încercând să pun cât mai multă furie în cuvintele mele. Nu voiam să îi dau şansa să îmi tulbure cumva echilibrul.

― Eşti prizonierul meu şi ai jurat că pot face ce doresc cu tine, mi-a răspuns iar fără să îşi desprindă buzele de pe gâtul meu.

Atingerea lui, corpul apăsat peste al meu, degetele care îmi încătuşau încheieturile, totul era rece, electric, însă lăsau în urmă o senzaţie uşoară de căldură, una care radia dinspre interior mai exact, ca şi cum ar fi fost o reacţie a organismului meu provocată de el.

Mi-am închis ochii şi m-am încordat, încercând să mă detaşez de senzaţiile ciudate pe care le simţeam. Îmi devenea din ce în ce mai greu să rezist în faţa apropierii dintre noi fără să mi se pară grotesc. Diavolul era înşelator, da. Iar progeniturile lui nu erau diferite. Samael îmi stârnea tot felul de reacţii, făcându-mă curios, dar cel mai grav era că, la un moment dat, am observat că întreg corpul îmi era încordat în aşteptarea unei noi atingeri.

Şi-a ridicat capul şi mi-a zâmbit, crud şi irezistibil ca un zeu nemilos. Zâmbetul nu i-a atins şi ochii şi atunci am realizat cât de mare era tristeţea şi deznădejdea care zăceau înăuntrul lui, cât de dureros putea să fie întunericul chiar şi pentru cei născuţi din el.

Ochii i-au lucit sălbatic, a furie. Probabil reuşisem să îl citesc din nou, să îi invadez fiinţa, căci m-a lipit iar de perete şi m-a sărutat, în cel mai violent, profan si seducător mod cu putinţă.

Simţeam că îmi pierd minţile, într-un mod prostesc şi copilăresc. Era adevărat, era a doua oară în întreaga mea existenţă când mă confruntam cu o astfel de apropiere, dar în mine se dădea un război, neştiind ce mă stăpănea mai mult: senzaţia de profan, decăderea sau curiozitatea şi fascinaţia pe care mi le stârnea acest demon atrăgător.

― Dă-mi drumul, am urlat, încercând să îl împing. Mi-am recăpătat controlul, aşa că am reuşit să îl îndepărtez puţin, însă mă simţeam atât de ameţit, încât am fost nevoit să mă sprijin de zidul din spatele meu.

A râs, un sunet sălbatic şi încântător care mi-a stârnit o furie indescifrabilă. Mă simţeam cumva ruşinat, dezonorat de atingerile lui şi în acelaşi timp ofensat de faptul că mă vedea ca pe o jucărie.

― Să înţeleg că nu îţi place când mă joc cu mintea ta, îngeraşule? Vocea pe care a folosit-o nu era deloc una amuzată, părea mai degrabă gravă, solemnă, dar plină de o satisfacţie machiavelică. Îi simţeam veninul pe buze, delicios într-un fel întunecat.

Am simţit că ardeam, că sângele mi s-a urcat în obraji ca la un copil uman. Mi-am scuturat capul, sperând să şterg amintirea clipelor de mai devreme, însă ele reveneau în mintea mea cu acelaşi efect, chinuindu-mă.

― Cine… eşti… tu? am şoptit privindu-l în ochi. Albastrul metalic rămânea alungat de acel negru profund care mă înspăimânta, însă un surâs aproape blând îi încolţi pe chip.

Era atât de frumos, stând acolo, în faţa mea şi privindu-mă de sus, cu zâmbetul ăla în care mustea răutatea şi dorinţa, fără pic de teamă în faţa celui mai mare duşman al lui.

Din nou, a păşit spre mine. Mâna lui mi-a atins ceafa, iar când am vrut să mă retrag, am observat cu stupoare că mă mişcam atât de lent, ca şi cum mintea mea rătăcea într-un coşmar.

― Te vreau. Acum. Şi dacă urletele tale o să îmi provoace plăcere, poate o să te las să trăieşti, vorbele sale s-au rostogolit atât de încet în mintea mea, încât mi-a luat câteva clipe să realizez ce urmărea. Chipul lui nu mai păstra nimic din falsa blândeţe afişată uneori.

Am făcut ochii mari şi mi-am simţit întreg corpul greu precum o piatră. Aveam uşoara senzaţie că nu deţineam întreg controlul asupra corpului meu, abia acum resimţeam atmosfera bolnăvicioasă ce plutea în criptă. Am realizat că acolo nu erau doar blesteme care opreau trecerea, erau şi din cele menite să mă slăbească, dar, cel mai mult, era Samael.

Buzele lui s-au aşezat din nou peste ale mele, păstrând aceeaşi foame. Mi-era frică, în momentele alea am simţit frica cum răsarea în interiorul meu şi mă stăpânea. Cum fiecare gând raţional disparea şi m-am simţit din nou abandonat, în cea mai întunecată criptă a Iadului.

Am avut senzaţia că urma să cad în gol, însă m-a prins cu agilitate şi m-a împins cu forţă în perete, provocându-mi noi răni pe spate. În secunda următoare era din nou peste mine, iar ochii lui redeveniseră albaştri. Mi s-a părut că l-am văzut zâmbind, însă mi-am strâns ochii şi am încercat din răsputeri să mă detaşez de ce urma să îmi facă.

Am simţit materialul întinzându-se, apoi am auzit acel zgomot jalnic, de material rupt, şi mi-am dat seama că îmi sfâşia hainele la propriu. În tot acest timp nu mă puteam gândi decât că n-aveam să mai fiu eu după asta. Aproape că îmi doream să mor, decât să îndur umilinţa la care mă supunea.

Din nou, degetele lui reci şi lungi mi-au atins faţa, mai uşor decât m-aş fi aşteptat, un gest aproape blând.

― Priveşte-mă, a şoptit pe un ton străin de el.

Puteam vedea disperarea înecându-se acolo, nevoia de a face rău, răzbunarea şi furia în cea mai pură formă. Am refuzat să mă mişc, cu atât mai mult să îmi deschid ochii. Cumva marcat de şoaptele de mai devreme, care sunau aproape a rugăminte, am încercat să mă rog, să găsesc în mine puterea de a mă elibera din acest coşmar. Degetele sale s-au încordat din nou în jurul maxilarului meu şi mi-a întors capul spre el. Era atât de aproape, încât îi simţeam respiraţia sacadată răspândindu-se pe pielea mea.

― Priveşte-mă, îţi ordon! a urlat atât de tare, încât nu m-am putut abţine să nu tresar speriat.

Mi-am deschis ochii, amintindu-mi de pactul prin care mă supuneam voinţei lui şi m-am simţit obligat să îmi onorez promisiunea. Pe de altă parte, dacă tot aveam să mor, eram pornit să moară şi el odată cu mine. Iarăşi gândurile mele erau la Echilibru şi la războiul personal pe care îl aveam de dus cu Samael.

Mă privea concentrat, încercând să găsească acolo ceva. I-am susţinut privirea, cu demnitate, deşi în interior mă simţeam ciopârţit, pângărit. Buzele i s-au arcuit într-un zâmbet viclean, iar degetele lui au coborât de pe chipul meu pe gât, apăsând cu unghia de-a lungul vaselor de sânge. Simţeam durerea fizică, însă m-agăţăm de ea ca să scap de cea interioară, care mă îngenunchia. Îi urmăream degetul adâncit în carnea mea şi urmele roşii pe care le lăsa în urma atingerii. Mi-am dat seama că el continua să mă privească, oarecum pe furiş, în timp ce zâmbetul parcă îi rămăsese înţepenit pe chip.

Pentru o clipă, mână i se opri în dreptul inimii mele şi atunci am zărit pe chipul lui o lumină blândă. Cumva, vederea expresiei lui m-a dus cu gândul la un copil care avea parte de o minune de sărbători.

Curiozitatea se strecura la suprafaţă, pe chipul lui, îmblânzindu-i trăsăturile în timp ce asculta fascinat bătăile inimii mele speriate. Am tăcut, încercând să îmi regăsesc puterea, deși mă simțeam din ce în ce mai adâncit în brațele disperării. Brusc, și-a retras mâna, ca și cum ar fi atins ceva ce îl ardea. Se mișca brusc, sacadat și abia după am realizat că dezbrăcase roba neagră, lungă, cu modele aurii complicate, țesute pe marginea tăieturii din jurul gâtului.

*

M-am înfipt și mai mult în perete, dacă era posibil, la vederea trupului său gol atât de aproape de mine. I-am urmărit șocat liniile fine ale abdomenului ce părea sculptat în piatră. Pentru o clipă, am fost aproape tentat să întind mâna și să îi simt pielea rece, mușchii perfect lucrați sub degetele mele, însă teama m-a readus la realitate. Când s-a apropiat din nou de mine, am simțit cum încă o parte din mine se rupe în bucăţi, iar atingerea lui calmă nu mă ajuta deloc.

*

Mi-am ridicat privirea în gol, în vreme ce mâinile lui reci se-așternuseră pe pieptul meu. Limba lui catifelată îmi gâdila gâtul, dar nu îmi păsa. Totul durea, fiecare atingere îmi ardea sufletul, îmi otrăvea lumina și mă făcea să îl urăsc. Mâinile lui sălbatice s-au înfipt în părul meu, recăpătându-și violența și m-a sărutat iar, apăsat și murdar. Am stat pur și simplu, încercând să simt cât mai puțin, însă în afara buzelor lui, i-am simțit limba, mângâindu-mi buzele într-un mod care mă chinuia mai degrabă.

*

Și-atunci, dintr-un impuls stupid mi-am întredeschis buzele, curios să îi simt din nou limba dansând cu a mea. Atingerea a fost electrizantă, am simțit cum lumina mea se revărsa în el, iar întunericul lui în mine și cum fiecare își găsea calea înapoi la origine. Am simțit că noi eram punțile a două lumi diametral opuse și complementare și întreaga energie trecea prin noi. A fost cea mai intensă și diferită senzație pe care am avut-o vreodată, imposibil de descifrat sau descris.

Când mâinile lui au început să se miște din nou peste trupul meu, am rupt sărutul, dar m-am simțit prea vlăguit ca să pot protesta. Din nou, mi-am ridicat privirea, căutându-l în mine pe Tatăl, căutând o salvare din brațele demonului.

Atingerile lui au devenit din nou însetate, de mine, de lumină și au început să ardă, să lase în urmă o profundă durere fizică. Degetele sale dansau curioase pe pielea mea, coborând din ce în ce mai jos, până când atingerea lui ușoară, menită să stârnească, a devenit insuportabilă. Am încercat să mă retrag, să mă zbat, dar eram țintuit.

Indiferent de tentația pe care o lăsau în urmă atingerile lui, ca adierea unui parfum, îmi făcea rău. Simțeam cum muream, simțeam cum mă ucidea. M-am încordat și-am încercat să mă rog, însă cuvintele refuzau să iasă, iar mintea mea devenea din ce în ce mai conştientă de atingerile lui, ce se apropiau din ce în ce mai mult de… de ce mă făcea bărbat.

Și-atunci l-am simțit, masculin, viril și dominant, i-am simțit bărbăţia căutându-şi drum și am știut că ce era mai rău abia atunci urma.

M-am crispat și-am așteptat durerea. Mi-am mușcat buza, încercând să nu țip. Lacrimile mi se rostogoleau jalnice pe față și puteam să simt gustul sângelui pe limbă.

Brusc, orice mişcare a încetat, deși a continuat să îmi țină corpul îmbrățișat. Aveam capul pe spate, ochii larg deschiși, fără să văd nimic în afară de ceața din care izvorau lacrimile.

― Plângi.

Tonul lui a fost mirat, însă mai era ceva acolo. O puternică amprentă a vinovației, una care îl surprindea până și pe el. L-am privit și am încercat să mă încarc de furie, să trimit spre el toată lumina de care eram în stare, chiar de ar fi însemnat să murim amândoi, însă nu eram capabil nici să mai stau în picioare.

― Ești atât de frumos, a șoptit fascinat. Încă refuzam să îl privesc.

Degetele lui mi-au ajuns pe chip și mi-au șters obrazul. Cu o curiozitate aproape morbidă a dus mâna la buze, iar limba lui a gustat lacrima. Îi lipseau sălbăticia, furia. Licărul din privirea sa nu m-a înspăimântat, ci mi-a stârnit compasiunea. Nu ştiam de ce, poate fiindcă fusese nevoit să îndure atâta vreme întunericul dinăuntrul său, să trăiască mereu cu acea ură. S-a retras brusc, oarecum speriat și am simțit cum cad, însă brațele lui m-au prins înainte să ating podeaua rece din marmură.

Am închis ochii sfâşiat de tot ce trăisem, atât la exterior, cât și la interior și am simțit cum mă depunea încet lângă perete. Când am deschis ochii, tot ce am putut să văd a fost ceața neagră pe care a lăsat-o în urmă. Plecase.

 Capitolul 6
Corpus, anima et aduro adustum

Mi s-a părut că au trecut veacuri întregi până când s-a hotărât să pună capăt acestui chin. I-am simţit prezenţa înainte de-al vedea, ca de fiecare dată. I-am distins cu uimire acel freamăt care venea din interiorul fiinţei lui. Mi-am ridicat capul, ignorând durerea, atras de acel licăr tremurător ce se simţea atât de palpabil. Când a pătruns în temniţa mea, i-am căutat ochii şi am găsit acolo o ceaţă tulbure şi-am realizat că întreaga fiinţă îi era zdruncinată, ceva se schimbase acolo, iremediabil.

Primul gând ce mi-a străbătut mintea a fost să cer clemenţă, însă ceva din interiorul meu m-a oprit. Să fi fost mândria, orgoliul, asta ar fi însemnat unul din cele mai mari păcate, însă n-aveam de gând să cer implorare în faţa unui demon, cu atât mai puţin în faţa lui Samael.

― Daca ai venit să mă ucizi… am şoptit, încercând cu greu să mă ridic în picioare.

― Taci. Răspunsul lui m-a făcut să tresar. Vocea îi era aceeaşi, calmă, mătăsoasă şi rece, însă mi-am dat seama că era prea tulburat ca să fie şi ameninţătoare.

― Te rog, lasă-mă să vorbesc.

L-am privit stăruitor în timp ce ochii lui îşi croiau drum către mine. Nu m-am putut abţine să nu îi admir frumuseţea aceea rece, întunecată. Chipul îi era lipsit de expresie, dar în albastrul electric din privirea sa vedeam toată pasiunea lui.

Mi s-a părut că îl văd zâmbind uşor, însă nu puteam fi sigur din cauza întunericului.

A început să murmure cuvinte într-o limbă necunoscută mie şi m-aşteptam să înceapă să mă doară într-un fel sau altul, să-mi simt trupul în flăcări sau ceva asemănător.

În schimb, am simţit uşurare. Atmosfera se ameliora pe măsură ce rostea cuvintele, negura se topea şi apăsarea dispărea. Am privit barele de metal pe măsură ce cuvintele inscripţionate acolo dispăreau şi m-am întors către el cu umire.

― Ce faci? am întrebat fără să aştept răspuns.

― Te eliberez, mi-a răspuns privindu-mă cu o forţă de nepătruns. Era ceva acolo, în privirea lui, ceva sălbatic care mă chema cu o şoaptă irezistibilă.

L-am văzut zâmbind şi-am realizat că iar îmi ghicise gândurile, iar eu m-am trezit lăsând capul în jos ruşinat.

Pentru o clipă, în minte mi-au revenit frânturi din suferinţele pe care le îndurasem mai devreme, felul în care încercase să îmi pângărească trupul, dar, cumva, n-am mai găsit forţa să plâng sau să fiu furios.

― Pleacă acum, şopti cu aceeaşi voce irezistibilă.

― Nu. Răspunul m-a şocat până şi pe mine, însă m-am auzit repetând. Nu. Nu vreau să plec.

Ochii i s-au mărit de uimire, însă masca şi-a revenit repede, deşi cuta dintre sprâncene a rămas acolo.

― Cum adică nu pleci? Vrei să te scot cu forţa de aici, sau cum?

― Vreau să rămân aici… cu tine… am şoptit lăsând capul în jos.

― Poftim? De ce? De data asta glasul lui nu a mai fost controlat şi-am putut distinge întreaga uimire şi furia muribundă din centrul fiinţei sale.

― Fiindcă vreau să te… vindec. Vreau să-ţi dau ţie din Lumina mea.

„Vreau să te salvez”, am continuat în mintea mea.

― Ha! Să mă salvezi? a răspuns cu sarcasm. Crezi că o poţi face împotriva voinţei mele, Ariel? Trebuia să mă omori când ai avut ocazia, fiindcă era singurul lucru pe care îl puteai face pentru mine!

― Nu plec, i-am răspuns temător. Am un pact de onorat.

― Pact? Tu chiar crezi că Fratele tău a ajuns cu bine acasă? m-a întrebat dispreţuitor. L-am omorât în secunda în care Porţile s-au deschis!

Am simţit lacrimile căutându-şi drum spre suprafaţă, însă le-am ignorat. M-aşteptam la una ca asta, dar mă afecta să ştiu că mi-am pus existenţa în mâinile lui printr-un pact care nu era valabil. L-am privit şi-am încercat să înţeleg de ce mă trimitea Acasă, însă nu găseam nicio logică. Era ceva ce se schimbase la el, ca şi cum fiinţa lui fusese zdruncinată de Lumina din mine, de simpla mea fiinţă, de puritatea pe care-o descoperise.

― Nu plec! am strigat mai sigur pe mine. O să rămân cu tine şi-o să fac tot posibilul să te schimb! TU eşti misiunea mea acum.

A râs, un sunet cristalin plin de farmec care m-a cutremurat. Râsetul său era sincer şi faţa îi era luminată de-un licăr ciudat.

― O să rămâi şi dacă fac asta? a întrebat şoptit în vreme ce s-a apropiat la doar un pas de mine. M-am dat în spate, instinctiv, dar paşii lui i-au urmat pe-ai mei ca într-un dans. M-am lovit de zid şi am închis ochii, speriat de ce avea să urmeze. Am tresărit când i-am simţit degetele reci pe chipul meu, mângâindu-mi obrazul.

Am îngânat din cap în semn că da, împotrivindu-mă. Nu aveam să plec nicăieri. Voiam să-l salvez, da. Dar eram la fel de conştient că adevăratul motiv din spatele refuzului meu de a pleca nu era ăsta. Îl iubeam, chiar dacă n-aş fi ştiut atunci ce înseamna sau n-aş fi ştiut să o pun în cuvinte.

*

Vântul îi împrăştia cuvintele în cele patru zări, dar ştiam ce-mi şoptea. Vorbele sale răsunau ca un cutremur ce îşi avea epicentrul chiar în mine, le simţeam vibrând pe măsură ce-şi săpau drumul spre suprafaţă. Privindu-l, îmi simţeam sângele curgându-mi prin vene ca nişte râuri de foc, inconştiente şi triste, dând năvală cu putere şi inunându-mi întreg corpul cu-o stranie senzaţie de iubire ce mă făcea să mă simt vinovat.

Ochii săi de-altă dată îmi păreau în acel moment atât de trişti, ca şi cum ar fi fost chiar ei temniţa unei eternităţi de groază, obsesii şi dureri. Lacrimile sale zăceau încătuşate pe marginea pleoapelor, strălucind acolo şi-ntârziind să-şi prăbuşească greutatea pe obrajii lui perfect imobili.

Farmecul uimirii sale încă stătea agăţat în privire şi-l vedeam contopindu-se cu trăsăturile împietrite care îi înnobilau chipul, transformându-l într-un copil de-o frumuseţe suverană.

Îmi simţeam buzele împietrite, iar cuvintele „te iubesc” îmi zgâriau timpanele, se-agăţau de pereţii minţii mele ca nişte femei-demon care căutau disperate o cale să iasă dintr-o încăpere, bătând cu furie în geamuri.

Haosul ce se căsca în mine era, incontestabil, Iadul meu personal, căci clipele care s-au aşternut între noi după ce buzele sale au rostit cuvintele, mi-au părut o eternitate dureroasă în aşteptarea reacţiei lui.

Frântura de suflet pe care o avea a părut că tremura la ecoul cuvintelor sale şi atunci eternitatea a părut să stea în loc pentru noi.

I-am privit ochii luminaţi de lacrimile sale şi, pentru prima oară în întreaga mea existenţă, am văzut acolo o căldura inexplicabilă. Inconştient, am zâmbit când am recunoscut acel sentiment plăcut de regăsire, de uşurare. În albastrul electric al ochilor săi era acel licăr inconfundabil, straniu şi fascinant, care mă făcea să mă simt, în sfârşit, acasă.

*

De când refuzasem să îl părăsesc, de când conştientizasem că aveam sentimente atât de puternice şi de pure pentru unul ca el, trecuse mult timp chiar şi pentru noi.

Deşi îl simţeam devenind din ce în ce mai rece, refuzând să îmi acorde vreo atenţie, îl suprindeam adeseori privindu-mă pe ascuns, cu acea privire intensă în care zăceau atâtea.

De cele mai multe ori, afişa acel calm enervant şi zâmbetul demonic, dar dincolo de asta era doar masca indescifrabilă pe care o arbora de fiecare dată, ca să mă ţină la distanţă.

Era ca şi cum ochii săi erau nişte ferestre, în spatele cărora, însă, întotdeuna lumina era stinsă.

*

„Te iubesc”, a şoptit încă o dată, la fel de clar şi puternic, de data asta în mintea mea.

― Aş vrea să pot să te urăsc, aş vrea să fiu mai puternic decât atât, dar fiecare clipă în care eşti în preajma mea este o tortură. M-am săturat să te am lângă mine şi să nu pot să te ating. M-am săturat să îmi fie teamă să te privesc ca să nu vezi ce simt.

― Taci.

― Este prima dată în întreaga mea existenţă când regret ceva. Şi regret că te-am făcut să suferi, atunci… când am încercat să-ţi dezonorez trupul… Regret că sunt o astfel de creatură, a continuat, ridicând braţele în jurul său, una făcută să ucidă şi să comită păcate. N-am ştiut ce este iubirea, Ariel. Te priveam fascinat, încercând să înţeleg ce înseamnă de fapt să simţi ceva, orice! Dar acum, ştiu. Iubirea înseamnă să mă doară aici, a continuat lovindu-şi pieptul, atât de tare, încât să nu mai pot să mai respir. Iar asta se întâmplă când te privesc. Eşti atât de frumos, atât de bun, încât mă doare. Nu i-am invidiat niciodată pe oameni pentru nimic. Dar acum o fac. O fac, pentru că ei sunt singurii capabili să simtă aşa ceva, fără să fie blamaţi. Noi nu avem dreptul la aşa ceva şi nici n-aş putea să-ţi cer vreodată să decazi pentru mine, însă tânjesc să te-ating, să-ţi simt trupul sub degetele mele, să…

― TACI! am urlat atât de tare, încât am simţit că-mi explodează timpanele.

S-a oprit, şocat, şi-a rămas privindu-mă în timp ce lacrimile sale incolore au căzut, răpuse.

M-am apropiat, încet, cu privirea aţintită pe el, ingorându-mi propriile lacrimi şi-mi auzeam paşii răsunând pe marmura rece, străini şi improprii, parcă din alt veac. L-am văzut apropiindu-se şi în clipa următoare braţele reci mă-nvăluiau protector, susţinându-mă.

― Tu, şoapta mea slabă a îmbrăcat aerul dintre noi, înlănţuindu-ne respiraţiile. Tu. Eşti singurul pe care mi-l doresc. Nu VREAU să plec, nici acum, nici altă dată. Te vreau pe tine. Demon, înger sau om, eşti tot ceea ce îmi doresc.

― Nu, Ariel. Eşti doar sub impresia puterii mele, nu asta îţi doreşti. Fraţii tăi te aşteaptă acasă.

― Nu am nevoie de Fraţii mei. Nu am nevoie de nimic dacă te am pe tine, tu umpli un gol pe care nu îl cunoşteam înainte. Să te privesc pe tine, să îţi pot atinge chipul… asta înseamnă Acasă pentru mine. Tu eşti acasă acum. Te iubesc. Pe tine şi pe nimeni altcineva.

― Ariel, mi-a şoptit el. Felul în care mi-a rostit numele m-a făcut să tresar uşor. Tonul lui era amuzat şi sincer. Ştii că te minţi singur. Nu îi vei uita niciodată, la fel cum nu vei putea niciodată să nu îl mai iubeşti pe El…

Vorbele sale m-au făcut să tremur, însă am realizat adevărul spuselor sale. L-am privit, analizând uşoara invidie din tonul său şi căutând să mă justific. Cunoscusem Raiul, fusesem creat din Lumină şi asta era esenţa mea. Nu aveam cum să mă separ de asta şi nu aveam să Îl uit niciodată.

― Nu ai de ce să cauţi motive şi scuze. Ăsta eşti tu, iar eu te accept pe de-a-ntregul. Uneori, mă prefac că sunt un simplu muritor şi cred în destin. Dacă aş fi fost aşa, mi-ar fi plăcut să fim predestinaţi. Dar nu sunt. Sunt un demon, unul din cei răi existenţi. Unul care ucide, trădează şi complotează fără să simtă nimic. Eşti singurul, singurul care a reuşit să mă facă să tresar şi să simt. Chiar dacă nu am conştiinţă, chiar dacă nu am habar de bine şi rău, chiar dacă nu ţin cont de legi, TU reuşeşti să mă reduci la tăcere şi să mă faci să mă opresc. Tu ai reuşit să mă faci să-mi doresc să te privesc pur şi simplu şi să nu îmi pese de nimic altceva. Dacă într-adevăr Dumnezeul tău este ceea ce spui tu, atunci prefer să cred că tu eşti miracolul şi nu călăul meu. Cel care m-a făcut să-mi doresc să trăiesc.

*

L-am privit şi-am avut senzaţia unei irealităţi frânte care se căsca în mintea mea. I-am simţit degetele plimbându-se de-a lungul braţelor mele şi electricitatea dintre noi m-a străbătut sub forma unui fior rece, care se strecura între noi. Mi s-a părut că seamănă cu senzaţia unui şarpe, cu solzii reci şi metalici, care se târa în jurul corpului meu. Şi totuşi, nu mă puteam sustrage din faţa păcatului, pentru că bărbatul din faţa mea făcea ca totul să fie irezistibil.

*

― Ce vom face de-acum? l-am întrebat şoptind.

Răspunsul lui întârzia să apară. I-am urmărit chipul încordat şi-am realizat că ochii săi erau aţintiţi dincolo de mine.

― Îi simţi? Sunt aproape.

Tonul său era calm. Eu am ştiut însă adevărul.

Iniţial am vrut să alung gândul acela, să-mi spun că nu era adevărat. Am vrut să fug din faţa senzaţiei oarbe care se năştea înăuntrul meu. Dar era real. Mi-am închis ochii şi i-am căutat. Erau şapte, îi puteam simţi distinct pe fiecare din ei, lumina lor radia cu o forţă de nepătruns în vreme ce se apropiau ameninţători de locul în care mă ţinea Samael. Erau rapizi şi mi-am dat seama că Mihail era în fruntea lor. Aproape că îi puteam vedea chipul înverşunat, furia cu care se grăbea să ajungă la Samael.

Întotdeuna fusese un război tacit între ei şi întotdeuna Samael câştigase.

― Trebuie să plecam, acum! Vocea lui Samael m-a readus lângă el. Mi-a apucat braţul şi m-a tras cu putere, făcându-mă să alerg în urma lui.

― Crezi că… aici nu mai e loc pentru noi?

Întrebarea a venit de undeva din centrul minţii mele, iar răspunsul a fost la fel de dureros. Ştiam, eu nu mai aparţineam nicăieri din clipa în care îl alesesem pe el. Eram ca un fugar între lumi.

*

Nu ştiam unde m-a dus, îmi aminteam doar că viteza lui era uimitoare, iar eu îl urmam îndeaproape. Eram puternici, aproape invincibili dacă aş fi avut tăria să îmi înfrunt Fraţii. Dar n-aş fi fost niciodată capabil să mă lupt cu ei, să îi rănesc. Iar el ştia asta.

Părea însă că timpul nu mai stătea în loc pentru noi. Ne-am trezit înconjuraţi, la marginea prăpastiei dintre lumi. I-am văzut apropiindu-se, îi simţeam, le simţeam lumina, atât de palpabilă, sălbatică şi vie.

Mihail a coborât înaintea noastră încadrat de încă doi dintre Arhangheli. În jurul nostru se apropiau încă patru, ţinându-şi săbiile ridicate, pregătiţi de luptă.

― Lasă-l să plece şi vei muri repede, a poruncit el.

― Cum rămâne cu şansa la lumină? răspunsul lui Samael a venit rapid, pe-un ton jos şi ameninţător, ironic.

― Sunt sigur că ai refuzat-o de mult. Acum, lasă-l să plece.

― Sunteţi mai proşti decât credeam. V-a luat atât de mult timp să vă daţi seama că încă e în viaţă. Şi o să vă ia şi mai mult timp să realizaţi că el nu vrea să plece, presupun.

I-am simţit mâna încolăcindu-se cu a mea. Strânsoarea lui era puternică, aproape dureroasă. Mi-am împletit degetele cu-ale sale căutând sprijin.

Ochii lui Mihail s-au întors către mine cu nedumerire. În curând, ceilalţi Arhangheli şi-au aţintit şi ei privirile către mine, însă a lui Mihail era cea mai gravă dintre toate. Ochii lui au căzut către mâinile noastre împreunate şi s-au întors la mine. Şi-atunci, în privirea lui, a murit ceva. O lucire metalică i-a luat ochii şi verdele senin a devenit apăsător.

― Este adevărat ce spune, frate Ariel?

Am deschis gura pregătit să rostesc „da”, însă cuvintele au refuzat să iasă. Nu ştiam ce căutam acolo, cum ajunsesem acolo şi, mai presus de toate, eram incapabil să înfrunt greutatea ce se-aşternea în faţa mea. O condamnare la moarte.

Am dat din cap, în semn că da şi mi-am plecat privirea, refuzând să cer clemenţă în vreun fel.

― Îmi pare rău, a fost tot ce-am putut să şoptesc.

― Îţi pare rău? Eu vin să te salvez şi te găsesc aici ţinându-te de mână cu el? Vocea lui a umplut atmosfera, dominând-o. Fulgerele au început să străbată orizontul şi puteam vedea norii grei aglomerându-se deasupra noastră. Începeam să mă îngrijorez că nu aveam să scăpăm întregi.

― Tatăl ne-a dat dreptul să alegem. Asta e alegerea mea.

― Să nu îndrăzneşti să-L pomeneşti. Ţi-ai pierdut dreptul şi demnitatea! L-ai trădat! Şi pentru ce? Pentru el? Ochii lui s-au întors din nou către Samael, iar furia ce răzbătea din ei m-a înfiorat. Am distins acolo o ură şi-un dezgust nedismulate, iar când l-am privit pe Samael, am realizat că sentimentele lui erau mult mai puternice decât ale lui Mihail. Negrul tulbure a început să îi învolbureze albastrul metalic al ochilor şi-atunci am simţit ceaţa neagră înconjurându-ne ca într-o mantie protectoare.

― Luaţi-l, a rostit Mihail făcând semn către mine.

În secunda următoare, Samael m-a răsucit, ajungând în faţa mea în vreme ce patru dintre Fraţii mei se apropiau cu săbiile la vedere.

― Lăsaţi-ne în pace şi niciunul dintre voi nu va pieri. Ultima oferta, a spus Samael către Mihail. Niciun răspuns, însă.

Ce-a urmat a fost un haos organizat. Intinctiv, am sărit alături de Samael şi-am început să lupt alături de el, în timp ce Mihail şi ceilalţi Arhangheli ne priveau împietriţi.

L-am zărit cu coada ochiului pe Samael dezarmându-l pe unul dintre ei. Inima mi-a stat în loc pentru o clipă, dar el a reuşit să se eschiveze în faţa celorlalţi doi, evitând cu graţie loviturile lor. Cu viteza sa uimitoare a apucat sabia şi, făcând un efort neomenesc, a rezistat în faţa durerii care se născuse la atingerea acelui metal, a ridicat-o într-o lovitură menită să ucidă.

― NU! am realizat că strigătul fusese al meu abia atunci când m-am trezit alergând spre el, căutând să-l împiedic să-mi ucidă Fratele.

S-a oprit, înmărmurit, ca şi cum strigătul meu l-ar fi străpuns. Sabia a căzut la pământ, lovind cu un zgomot inert. Prea târziu, însă.

Braţe puternice s-au repezit la mine, îngenunchindu-mă. Mi-am ridicat privirea şi i-am văzut pe cei care stătuseră alături de Mihail. Ceilalţi se repeziseră la Samael, care în acel moment stătea înconjurat din patru direcţii de tăişurile letale ale săbiilor lor. Două în dreptul gâtului şi două în dreptul inimii.

― Îţi dau şansa să te căieşti, a şoptit Mihail la fel de stăpân pe sine ca odinioară. Vocea lui mi se adresa. Dacă te căieşti, îţi acord şansa să îţi revezi Casa şi să îţi vindeci existenţa de otrava lui…

― Şi dacă refuz? vocea mea tremura şi îmi simţeam inima bubuind în piept.

― Dacă refuzi… vei plăti cu aripile tale.

Sentimentul profund de teamă ce-şi făcea loc în centrul fiinţei mele era atât de dureros, încât simţeam că devin incapabil să reacţionez. Deziluzia se înfăţisa în faţa mea, imensă şi iremediabilă. L-am privit pe Samael şi-am văzut pe chipul său aceeaşi teamă şi o durere geamănă cu a mea. Să-mi pierd aripile… era ca şi cum m-ar fi ucis. Îmi lua puterile. Mă făcea slab, neputincios. Ca o fiinţă care îşi ratase scopul. Puteam să îndur aşa ceva?

― Nu o face, şopti Samael. Uite ce e, cioară decolorată, a vorbit el către Mihail. Vocea lui era calmă, ameninţătoare. Lasă-l în pace şi o să vă cruţ. Dacă te atingi de el, eu o să fiu cel care o să îţi smulgă penele una câte una. O să-ţi smulg aripile şi-o să îţi dau foc, iar lor o să le arunc capetele peste Porţi şi-o să le răstignesc trupurile decapitate, a completat făcând semn către ceilalţi Arhangheli.

Singura reacţie pe care a primit-o a fost un zâmbet calm şi superior. Mândria lui Mihail devenise un păcat în războiul cu Samael. Ochii lui s-au întors înapoi către mine şi, pentru ultima dată, am văzut în privirea lui o dragoste pură, compasiune şi regret. Ochii săi au lucit preţ de-o clipă, însă şi-a oprit lacrimile.

― Fă-o, a poruncit.

Şi-atunci mi-am simţit aripile prinzând contur şi preţ de-o clipă ele s-au întins la spatele meu în toată măreţia lor. Erau de-un alb imaculat, aproape ireal şi erau imense. Am scos un ţipăt ascuţit când i-am simţit întinzându-mi aripile într-o poziţie nefirească.

Samael înţepenise acolo, neştiind ce să facă. Dacă se mişca vreun pic, ceilalţi l-ar fi omorât fără să clipească. Tot ce putea face era să spere că voi renunţa înainte să fie prea târziu.

Mihail a înaintat până când a mai rămas doar un pas între noi. După câteva clipe grele ce s-au aşternut între noi, a scos sabia din brâu cu un gest rapid şi elegant.

Înainte ca sabia lui să coboare peste aripile mele, l-am văzut pe Samael păşind către mine, fără să îi pese de cele patru săbii care îl ameninţau pe el. Una dintre ele i-a tăiat uşor pielea gâtului, însă pe celelalte le-a evitat. Mi-am închis ochii, instinctiv, şi-am auzit din nou zgomote de luptă. Curând însă, o durere cruntă m-a străbătut din cap până în picioare. Am auzit două zgmote distincte, grave şi-am realizat că aripile mele căzuseră la pământ. Curând, un întuneric dens a pus stăpânire pe mintea mea şi-am devenit incapabil să mai disting altceva în afară de durerea insuportabilă care se târa înăuntrul meu.

*

― Haide, deschide ochii.

I-am auzit vocea catifelată şi, pentru o clipă, am avut senzaţia că visam. Îmi simţeam corpul greu şi cufundat într-o nemişcare crudă şi foarte dureroasă. Pleoapele-mi păreau de plumb şi fiecare respiraţie era însoţită de-o senzaţie bolnăvicioasă de sfârşeală. Am crezut că a trecut o eternitate până când am reuşit în sfârşit să-mi despletesc genele. Lumina mi-a străpuns privirea, aşa că pleoapele mi s-au prăbuşit înapoi. În schimb, îl simţeam acolo, aproape. Era lângă mine şi îi puteam simţi privirea plimbându-se pe chipul meu.

Când într-un sfârşit am reuşit să îmi deschid ochii, m-a întâmpinat un zâmbet frumos, de uşurare. Privirea sa însă era aproape indescrifrabilă. L-am privit îngrijorat şi, folosindu-mă de legătura dintre noi, mi-am dat seama de tristeţea inconfundabilă ce îi strălucea în privire. Teamă, o teamă aparte, se împletea într-un mod nefiresc cu dorinţa de a mă ştii aproape, de a mă privi, de a mă atinge.

― Ajunge. O să te oboseşti.

Minţea. Mi-am dat seama din tonul lui că nu asta era problema. M-am gândit că, de fapt, nu voia să aflu tot ce simţea. I-am respectat rugămintea tacită, cel puţin pentru moment.

― Samael, şoapta mea a fost atât de slabă şi gâtuită, încât am crezut că n-a înţeles.

― Sunt aici, mi-a răspuns însă. Stătea pe un scaun de lemn, alături de patul în care zăceam. Oare cât timp trecuse?

― Destul, mi-a răspuns el. Destul încât să mă îngrijorez şi să mă faci să îmi pierd minţile, a continuat enigmatic.

― Cum am scăpat? I-ai… ucis? Pe toţi?

― Mihail e scăpat, a mormăit nemulţumit. Aproape te-au ucis şi tu te îngrijorezi pentru ei?

― Sunt Fraţii mei, e normal…

Gândurile mi-au murit la fel de spontan precum s-au născut. Mi-am amintit acea senzaţie intensă de durere, mi-am amintit zgomotul aripilor căzute la pământ.

― Samael… o să mor?

Chipul său a prins viaţă la auzul vorbelor mele. Temător, şi-a apropiat chipul de-al meu şi atunci degetele sale mi-au mângâiat faţa.

― Nu. Nu vei muri, nu o să permit asta. Ariel, ţi-ai pierdut aripile pentru mine. Nimeni nu a făcut vreodată nimic…

― Nu vreau să îmi mulţumeşti, i-am şoptit.

― Nu vreau să regreţi vreodată, a răspuns. Tonul său era serios, însă era acolo o emoţie pe care nu o putea ascunde.

― Ce vom face de-acum?

― Mi-e teamă că aici nu mai e loc pentru noi, mi-a răspuns blând. Ariel, nu te pot ţine aici. Eşti atât de vulnerabil acum şi totul este doar vina mea.

― Te iubesc, l-am întrerupt eu.

Ochii săi s-au întors către mine şi un zâmbet irezistibil i-a luminat chipul. Îl puteam simţi la interior, întunericul său era ca o mare învolburată pe timp de furtună. Haosul primordial din care se născuse era atunci tulburat de-o rază de lumină ce venea de la mine. Era atât de frumos…

― Vom coborî pe Pământ. Ariel, eşti de acord să cazi pentru mine?

― Mi-e teamă că am făcut-o deja, i-am şoptit râzând. Dar tu? Vei cădea pentru mine?

― Fără să clipesc.

Răspunsul lui a venit imediat, simplu, spontan. I-am zâmbit, fermecat. Mă simţeam… aproape complet.

― Eşti atât de frumos când dormi, a spus zâmbind.

Mi-am ridicat mâinile, ignorând valurile de durere ce mă străbăteau şi i-am atins chipul. I-am simţit pielea rece sub detele mele când l-am tras mai aproape. Ochii lui îi încătuşau pe-ai mei. Instinctiv, l-am tras mai aproape şi mi-am lipit buzele de-ale lui. Erau la fel de reci, pline şi mătăsoase precum mi le aminteam. Limbile noastre s-au atins într-un dans lent şi-am simţit cum inima mi-o lua la goana.

M-am retras, ruşinat, căutând să respir cât mai adânc. Râsetul său cald a umplut atmosfera, făcându-mă să mă ruşinez şi mai tare.

― Nici nu ştii cât îmi place să te văd roşind, mi-a şoptit înainte să înceapă să râdă din nou.

Sfârşit


Citiţi primele două părţi ale nuvelei:
1 şi 2.

Gabriela-Voicu

Despre Gabriela VOICU

Gabriela VOICU a scris 3 articole în Revista de suspans.

Gabriela Voicu s-a născut pe 27 iulie 1992, în Feteşti. A trăit toată viaţa înconjurată de poveşti, de lumi ireal de frumoase, de cărţi şi personaje fermecătoare. Astfel a ajuns să îşi dorească să fie cea care le dă viaţă. Până de curând visa un singurul lucru: să devină scriitoare de succes. S-a lăsat întotdeauna inspirată de romanele fantasy ale lui Anne Rice şi de personajele ei. Prin clasa a noua, şi-a adunat curajul şi a aşternut primele poveşti pe hârtie. A fost plăcut surprinsă când apropiaţii au găsit pe placul lor acele poveşti şi de atunci înainte au încurajat-o constant. În prezent, este studentă la Facultatea de Medicină Generală „Carol Davila” din Bucureşti, în anul al II-lea. Deşi facultatea îi ocupă aproape tot timpul, mereu găseşte o cale de evadare în lectură şi în scris proza.

Print Friendly

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *