Cădere liberă

― Urâtă treabă!

― Hai mă, parcă n-ai mai văz’t aşa ceva pân-acu’…

― Frate, dacă-ţi zic… Uite şi tu cum arată!

― Bă, eşti nebun?! Da’ de ăia din cetate de azi dimineață ce mai zici?

― Nasol şi-acolo… Da’ nu vezi ce-are pe umeri?

― Ce-are pe umeri? Şi hai mai repede că se-mpute treaba dac-o mai frecăm p-aici. La propriu.

― Are rănile astea trei pe fiecare umăr… Și e sfâșiat…

― Frate, eşti dus cu capu’? Dacă aluneci pe o coajă de banană şi cazi de dracu’ ştie unde pe stânci, te aştepţi să arăţi a miss sau cum?

― Mă, nu ştiu… Tot nu-i în regulă.

― Arată-mi şi mie ceva ce ţi se pare în regulă şi vorbim atunci. Până atunci, adu un sac. Şi cre’ că şi o pensetă, ca să-l strângem de pe jos.

― Da, sigur, mereu sunt razna, bine că ești tu şefu’, ce să zic…

― Te-am auzit!


Copyright © 2013, Cristofor Arts


*

Duminică, 17 iunie 2012

Ce naiba caut aici? Nu pricep de ce am venit. Festival de crime-fiction la Râșnov… Mi s-a părut foarte tare ideea: scriitori, cărți, autografe, ponturi despre cum se scrie în general… Asta până am aflat că tre’ să predăm un material pentru un concurs de povestiri polițiste. În clipa aia m-am înnegrit. Nu știu să scriu. Deloc. Despre ce să scriu? Ceilalți colegi de workshop au citit în prostie. Eu de ce am venit? Nu știu nimic. La întâlnirea generală n-am zis nimic. M-am uitat în jur: se simțeau bine, râdeau, glumeau. Eu nu m-am atins nici măcar de mâncare. Ce simplu le e să se simtă bine când știu ce să facă! Habar n-au ce înseamnă să vrei să scrii și să nu știi. Parcă-și râd de mine. Dau în stânga și-n dreapta cu autori de care n-am auzit sau pe care nu i-am citit. Mă insultă fiecare carte, fiecare autor de care nu știu. Cred că au vorbit dinainte să-și bată joc de mine. Da’ ce le-am făcut? Nici nu-i cunosc. Mi-i închipui vorbind între ei după ce ne-am despărțit: „E vai de capu’ lui ăsta, e terminat, stai să vezi ce cretinisme o să scrie. Oare știe să vorbească măcar? Probabil că nu.” Bine că știți voi! Nu m-a băgat nimeni în seamă toată seara. Mare rahat! Parcă-mi și pasă!  Da’ ce fac cu povestirea? Ce-o să scriu? Îmi tremură mâna. Da, mai scriu încă pe caiet. Da’ probabil că nici asta nu-i de nasu’ lor.

#

Nu mă mai chinui și nu mai dau nici o povestire. E mai simplu. Da’ ce-o să zică pe urmă? Nu, nu, nici așa nu-i bine. Și ce să scriu? N-am nici o idee. N-am nici o idee! Și oricum, la cât de „experți” sunt ei, n-o să le placă nimic. Îmi iau somniferele și mă culc. De fapt, dă-le dracu’ de somnifere. Mă duc afară. E suficient de întuneric și de pustiu ca să mă simt bine.

#

Am plecat de la Rem’s și am luat-o spre Poiana Brașov. Pe jos. Am dat de drumul spre Cetate. N-am urcat, am mers tot înainte. Văzusem pe o hartă că tot pe-acolo se ajungea la peștera din Râșnov. Întuneric. Frig. Taman atunci pană de curent în zonă – stâlpii de iluminat erau morți. Am mers mai bine de un kilometru. Deodată, am văzut o lumină roșie pe partea dreaptă. Am înghețat. Am strigat, dar n-a răspuns nimeni. Am vrut să mă-ntorc, dar n-am putut. M-am apropiat de locul din care se vedea lumina. S-a mișcat și ea. M-am oprit. S-a oprit și ea. Am fugit înapoi la pensiune cât de tare m-au ținut picioarele. Nu m-am uitat înapoi. Gâfâi și-acum, când scriu rândurile astea. O iau razna. Îmi iau calmantele și mă culc.

Luni, 18 iunie 2012

Iar am visat cum tata mi-a ars singurul caiet cu povestiri. Întâi l-a răsfoit concentrat, am crezut că e de bine. Apoi s-a ridicat, mi-a tras două peste cap zbierând că scriu pentru sataniști și l-a pus pe foc. Degeaba lacrimi, degeaba „dar eu nu cred ce scriu!”. M-a bătut de m-a snopit. Apoi i-a zis mamei. Același lucru. „O să arzi în Iad, nebunule!”. Apoi bătaie. Bine că le-a fost de ajutor biserica lor când au parcat rabla în copac, vorba cântecului. Mereu când aud versul ăsta mă gândesc la ei. E singura dată, în afară de coșmaruri, când mă gândesc la ei. Și nu prea ascult hip-hop.

#

Nu pot să-mi scot din minte lumina aia de aseară. Oare o mai fi și azi acolo? Să risc? De data asta îmi iau lanterna și briceagul. N-am putut fi atent la workshop și la ceilalți. Probabil – la fel de batjocoritori. Nu-mi pasă. Și nu trece timpu’ mai repede…

#

E întuneric. N-am mâncat nimic de aseară. Plec spre peșteră. Ar putea fi ultima însemnare în jurnal. Cât de dramatic! O fi suficient de dramatic pentru un thriller?

Marți, 19 iunie 2012

Spre oroarea mea, lumina era acolo. Oroarea am zis? Nu chiar. Am simțit și o satisfacție dementă. Am început același joc: ne mișcam și ne opream. Apoi am strâns din dinți și am urmat-o. Păstram mereu aceeași distanță. Nu se auzea nici un sunet în afara pașilor mei. N-am aprins lanterna de teama a ce puteam să văd. Sau, mai rău, de teama a ce nu puteam să văd. Am urcat greu până la peșteră. După aceea lumina a dispărut. N-am îndrăznit să scot vreun sunet. Mi-am ținut respirația. Nu se auzea nimic. Am aprins lanterna și am luminat în jur. Fusesem adus aici, dar nu știam pentru ce. Am îndreptat lanterna spre intrarea în peșteră și am tresărit. O parte din grilajul de fier fusese îndoită. Am reușit cu greu să mă strecor prin spațiul liber. Dacă afară era frig, în peșteră era crunt de frig. Din cauza fricii, respiram pe gură și, la lumina lanternei, vedeam aburii pe care îi scoteam. N-am făcut mai mult de câțiva pași, când de afară am auzit un foșnet. Am înghețat. Din nou foșnetul. Voiam să mă ghemuiesc și să plâng. „Mereu ți-a fost frică! Și o să-ți tot fie frică pentru că-ți umpli capu’ cu rahaturi!” Or fi fost ai mei religioși, da’ le plăcea să înjure. A treia oară foșnetul. Am clacat. Strigând, m-am repezit prin spărtura din grilaj spre locul din care se auzea zgomotul. Ecoul din peșteră îmi părea un râs batjocoritor. M-am împiedicat de o piatră și m-am lovit cu capul de un copac. Tre’ să nu uit să mă bandajez când termin însemnarea. Am o mulțime de tăieturi. Cred că și o entorsă la piciorul stâng. Când am dat să mă ridic, am pus mâna pe ceva poros. Atunci nu am înțeles ce era. Am auzit din nou foșnetul și am fugit, luând din inerție și obiectul cu pricina. Culmea, deși m-am împiedicat la fiecare câțiva pași de pietre, sau am alunecat pe frunze umede, nu l-am scăpat. Cu lanterna n-am avut același noroc. Am orbecăit până am ajuns înapoi la pensiune. Bine că nu-mi pierdusem cheile. În halu’ ăsta nu puteam să sar poarta de la intrare. Am aprins lumina în cameră și m-am trântit în pat. Abia apoi mi-am dat seama că țineam în mână un craniu perfect conservat. O să-l arunc când mă trezesc. Sunt mort de oboseală. Deocamdată l-am pus pe o noptieră, cât mai departe de pat.

#

M-am trezit la prânz. Mă dureau toate. Afară era soare. Mă usturau ochii, așa că am tras draperiile. Apoi mi-am amintit de întâmplarea din noapte. Mi-am aruncat privirea pe noptieră. Craniul era acolo, nemișcat (sper), privind în gol. Primul impuls a fost să ies, totuși, din casă și să-l arunc cât mai departe. Dar ceva m-a oprit. L-am luat în mână. Era neașteptat de ușor. Nu mirosea. Am rezistat tentației de a-mi băga degetele în orbitele lui. L-am mutat pe masa la care scriu. Mă calmează. Toate filmele alea de mâna a cinșpea în care Shakespeare se plimbă prin cameră cu un craniu în mână și îi vorbește sunt niște cretinisme. Treaba cu un craniu tocmai asta e: nu vrea conversație, te lasă în pace, dar te supraveghează. Și nici nu te judecă.

#

Afară s-a întunecat. Am dormit mult. Am vrut să-mi revin după azi-noapte. N-am văzut pe nimeni, n-am mâncat nimic. Sunt în continuare fascinat de craniu. E… perfect! Da’ asta n-are cum să înțeleagă nimeni în afară de mine. Cu cât mă uit mai mult la el, cu atât am senzația că vrea să-mi spună ceva, că știe lucruri pe care n-ar trebui să le știe nimeni. Cine știe ce secrete ascunde? Gândurile îmi fug spre cărți de necromanție. Da, de parcă necromanția chiar există…

Miercuri, 20 iunie 2012

M-am trezit dintr-un coșmar în care un necunoscut de pe o plajă îmi distrugea castelul de nisip pe care îl construisem, apoi luase la rând lopățelele și găletușele de plastic. După ce le rupea, le arunca în apă și, oricât mă chinuiam, nu reușeam să adun toate fragmentele. Un val m-a tras spre digul construit din stabilopozi. Știam să înot, dar în vis eram copil și nu aveam forță să scap. Cu o clipă înainte să mă zdrobesc de „focile” de piatră, am auzit o voce poruncindu-mi să mă trezesc. Am deschis ochii și am căutat din priviri craniul. Era acolo. Bine că măcar tu n-ai coșmaruri din astea, mi-am zis în gând. De unde știi? a venit răspunsul. Am mușcat din pătură ca să-mi înăbuș strigătul de groază. Ei, hai, nu e ca și cum nu te așteptai la asta! Undeva, într-un colț întunecat al minții, știai că asta se va întâmpla atunci când nu m-ai aruncat. Îți DOREAI să se întâmple! M-am uitat înnebunit la craniul care stătea nemișcat pe masă, încercând să-mi dau seama de unde venea vocea. Nu putea fi vocea lui, nu? Ce vrei de la mine? l-am întrebat în gând. Ce vreau de la tine? Să-mi spui ce vrei tu de la mine și să te ajut. De fapt, nu te mai chinui, știu deja ce vrei de la mine. Ia spune, cât de bine știi împrejurimile? Nu te-ai plimbat deloc? Amice, eu sunt mort și tot am mai mult dor de ducă decât ai tu. Ia fă bine și găsește locurile pe care ți le zic.

#

Acum sunt împăcat cu gândul că am un craniu vorbitor pe masă. În timp ce scriu rândurile astea îmi spune ce avem nevoie pentru planul nostru. O să-l ascult.

#

Am fost la întâlnirile cu ceilalți. N-am vorbit mult. Așteptam să se facă seară. Culmea, n-a fost inutil: cineva mi-a atras atenția că unii oameni din oraș mai folosesc butelii cu gaz. Implicit, au și cărucioare în care le cară. Am pus mâna pe unul când nu se uita nimeni. L-am ascuns în niște tufișuri, acolo unde drumul spre peșteră se desparte de Strada Cetății. În clipa asta scriu la lumina unei alte lanterne pe care am cumpărat-o. Stau în pădurea de lângă Calea Brașovului. Aștept să se mai întunece puțin și încep să lucrez. Am craniul cu mine. Îmi șoptește să am curaj. E ciudat cât de deschiși sunt unii… Nu mi-a luat mult să aflu de la Maestru – se zice că ăsta e cel mai tare la scris thrillere – că urma să se întoarcă la București câteva zile. N-a fost greu nici să găsesc un copac putred lângă șosea.

#

L-am doborât. Nu mi-au trebuit decât câteva lovituri de topor. Am ascuns arma într-o groapă. M-am grăbit spre peșteră. După șoseaua pe care am blocat-o, ăsta e cel mai scurt drum. Știu că o să vină pe aici. O să-l aștept.

#

Sunt din nou în cameră. Totul a mers perfect. A oprit când m-a văzut întins în mijlocul drumului. Când s-a apropiat, am scos briceagul. N-a spus nici pâs. Am acoperit imediat rănile ca să nu lase urme. L-am pus în locul pasagerului, am pus căruciorul pe bancheta din spate, am lăsat mașina după niște copaci, l-am pus în cărucior și am pornit spre Cetate. Craniul spunea să mă grăbesc. Nu mi-a fost greu să descui lacătele puse pe poarta de jos. Nici cea de sus n-a fost o problemă. Știam că nu urmau să coboare poarta medievală cu grilaj, e blocat mecanismul. Am dus cadavrul în Cetatea de Sus. A fost greu să trec de barieră. Craniul îmi repeta că nu sunt în stare, dar i-am arătat eu. Odată intrat în Cetate, am trecut de barbacană și am făcut dreapta. Drumul urca pe lângă ruinele unor case. Am scos cadavrul din cărucior și l-am târât până sus, unde l-am aruncat într-o groapă săpată dinainte între rămășițele a patru pereți. Nu am întrebat craniul cine săpase groapa. Nu voiam să știu. Am acoperit-o, am luat căruciorul, am închis lacătele (s-au blocat fără cheie) și am coborât în stradă. Am ascuns căruciorul, apoi am pornit spre casă. Craniul pare mulțumit. Mi-a zis că nu sunt așa de mototol pe cât credea. O să mă ajute dacă-l ajut și eu. Spune că nu mai e mult.

Joi, 21 iunie 2012

Am visat singurul moment în care ai mei s-au îngrijit de mine. Căzusem dintr-un nuc și mă lovisem, dar nu grav. Eram mai mult speriat. Dar senzația pe care am avut-o în cele două sau trei secunde până am atins pământul a fost minunată, cu tot golul din stomac. Iar senzația aia o s-o leg mereu de familie. Atunci m-au îngrijit câteva zile. Uitaseră să mă mai bată. Pe urmă au revenit la vechile obiceiuri. Craniul știe ce scriu și nu e mulțumit. Zice că mă face „moale”. Trebuie să mă pregătesc pentru următoarea misiune. L-am întrebat dacă e sigur de ce mă pune să fac – m-a trimis după membrii juriului. Mi-a răspuns că dacă mi-e prea frică ar fi bine să mă întorc la existența mea anonimă. Îmi spune că am o șansă unică să mă afirm. Nu înțeleg care e finalitatea planului, dar îl cred. N-am altă soluție.

#

La prânz nimeni n-a spus nimic despre absența Maestrului. Doar era la București. Iar mașina n-o găsise nimeni. Pentru prima oară în viață eram mulțumit. La fel și craniul. Deși nu-l aveam cu mine, știam asta.

#

Și pe Bossul Festivalului l-am prins ușor. A vrut să meargă în Cetate ca să se documenteze pentru un roman în pregătire. „Râșnov noir” sau așa ceva. Am insistat să-l însoțesc. A fost de acord. Începuse să plouă, iar lumea plecase grăbită de pe dealul Cetății. Până și vânzătorii de suveniruri hotărâseră că nu merită să înfrunte furtuna. Singurul paznic de la poartă ne-a făcut plictisit un semn să intrăm fără bilet. Când am ajuns lângă casa în care pusesem primul cadavru am înghețat: groapa fusese prea puțin adâncă, apa deranjase pământul și se vedea o mână. Când Bossul s-a aplecat să vadă mai bine, l-am lovit cu un bolovan. L-am pus în ruinele de alături. Apoi am strigat după paznic. I-am spus că avusese loc un accident lângă rămășițele capelei evanghelice. A vrut să vadă despre ce era vorba. L-am rezolvat repede și l-am aruncat afară din Cetate printr-o ambrazură. Mi-e indiferent când sau dacă o să dea cineva peste cadavru. Craniul mi-a zis că am lucruri mai importante la care să mă concentrez.

Duminică, 24 iunie 2012

Emoționat. Nu am mai apucat să scriu în jurnal. Am mai avut nevoie de două gropi. Balerina era în plan. Doar făcea parte din juriu’ ăla elitist. S-a luptat, mi-a rupt o mână, dar nu-i nimic. Craniul a spus că nu simt durere. Șoferul nu era în plan, dar nu contează. Punea prea multe întrebări. La noapte o să-mi primesc recompensa. Așa zice craniul.

#

De ce nu se întunecă mai repede?… Hai odată!

#

Sunt în Cetate. Pustiu. Stau pe stânca din mijloc. Craniul e jos, lângă mine. Mă doare mâna, dar trebuie să scriu. E ca o povestire dată naibii. Nu asta voiam? Craniul e mulțumit. Mă laudă. Îl întreb de ce au trebuit, totuși, comise crimele. Râde. Râde de mine. Râd și eu cu el. Mă insultă. Nu înțeleg. Mă face prost și mototol. Încerc să strig la el. Nimic. Râde și mai tare. Îl rog să-nceteze. Simt că-mi explodează capul. De ce i-am ucis pe oamenii ăștia? Ce-am avut cu ei? Plâng și lacrimile cad pe caietul ăsta. Craniul râde. Își bate joc de mine. La fel ca toți ceilalți. ― De ce? ― M-am distrat! Iau craniul în mână. Nu mai râde. Simt că e speriat. Nu!

Sfărâm craniul de stâncă. Se aude un muget grotesc dinspre fântână. O siluetă neagră, înaripată, sparge grilajul și lemnăria. Știu, acum știu că se va repezi asupra mea. Mă va apuca de umeri. Își va înfige ghearele în mine. Nu mai pot să scot nici un sunet, dar continuu să scriu. Mă va ridica deasupra văii. Sus, mai sus… Și de acolo îmi va da drumul.

Sunt din nou mic. Cad din nuc. Nu-i nimic, jos o să mă prindă ai mei. O să petrecem zile frumoase împreună. Cred că asta voiam, de fapt.

garionjr

Despre George ARION Jr.

George ARION Jr. a scris 1 articole în Revista de suspans.

George Arion Jr. s-a născut în 13 octombrie 1992. Este absolvent al Colegiului Național “Sf. Sava” din București. Câștigător al locului I la Olimpiada de Limbă Italiană – faza pe țară, în anii 2010 și 2011. A studiat un an la Facultatea de Istorie Antică și Studii Clasice a Universității din Manchester. În prezent, este student la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (Secția italiană-germană) a Universității din București. Colaborează, de mai mulți ani, la revistele Trustului Flacăra. A tradus, din italiană, romanele Almost Blue și Ziua lupului de Carlo Lucarelli, și, din engleză, romanele Enigma nisipurilor de Erskine Childers și Legea celor patru justițiari de Edgar Wallace. Toate aceste cărți au apărut la Crime Scene Publishing.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *