Anchetă cu final trist

Subcomisarul Trandafir îşi răsfoia de câteva minute bune carneţelul de notiţe. Făcea treaba asta nu pentru a da de ceva de doamne-ajută între filele acestuia. Ştia că nu ar fi putut găsi decât nişte mâzgălituri fără noimă însăilate în timpul unor anchete. Când îl lua la întrebări pe câte un posibil infractor îşi deschidea hârţoaga şi, din când în când, în momente bine alese, îşi nota câte ceva. Sesizând gestul, cel în cauză începea să-şi pună întrebări. Chestie psihologică. Aşadar, nu din raţiuni profesionale stătea cu carneţelul desfăcut în faţă. Încerca să-şi mascheze clipele de deconectare pe care şi le permitea uneori. Cine l-ar fi deranjat văzându-l cufundat chipurile în descifrarea hieroglifelor desenate în fuga pixului? De cele mai multe ori stratagema îi reuşea. Alteori, nu. Ca acum.

― Sinucidere sau crimă? îl lovi puternic în timpane întrebarea unuia dintre colegi.

Subcomisarul îşi ridică descumpănit privirile. Nădăjduia într-o interogaţie dezinteresată, retorică fără pretenţia unui răspuns anume.

― Sau pluteşti încă în ceaţă? Domnule criminalist? nu se lăsă colegul curios.

― Nu, îl lămuri subcomisarul. Nu plutesc. Am aterizat.

― Ahaaa… Înţeleg. Şi ce e? Crimă sau sinucidere?

― Uite ce e, bădie, se burzului subcomisarul Trandafir. Nici una, nici alta.

― Cum aşa?!

― E şi una, şi alta.

― Ia mai du-te dracului, se lăsă păgubaş colegul de serviciu.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


Subcomisarul nu se duse unde fusese trimis. Dar era clar că momentele de deconectare îşi luaseră deja tălpăşiţa. În faţa ochilor îi apăru aievea silueta lui Vasile Nichimescu. În diverse ipostaze. Mai întâi lungit în mijlocul unei încăperi de ţară cu clăbuci la gură ca urmare a îngurgitării unui gât zdravăn de verde de Paris. Apoi dichisit ca un ginerică, aşezat într-un sicriu scump, privegheat de inşi puşi pe băutură şi barbut potrivit obiceiul locului. Filmul imaginar se încheia cu secvenţa în care bietul Vasilică era coborât în groapă acompaniat de dangătul dogit al clopotului din clopotniţa bisericii din deal. Nu exclusese complet varianta unei sinucideri. Era însă aproape convins că omul nu îşi pusese singur capăt zilelor.

― Şi cine crezi că i-a făcut pocinogul?

Subcomisarul tresări. Se uită cu cada ochiului în dreapta şi în stânga şi, în cele din urmă, ajunse la concluzia că, de data asta, întrebarea şi-o pusese chiar el. În gând, fireşte. Îşi răspunse fără ezitare: Una dintre femei l-a omorât.

― Ai spus ceva? îl interpelă prompt colegul de alături.

― Ce? Aaa… Nu. Ţi s-a părut

Cu o zi în urmă avusese loc înmormântarea şi subcomisarul Trandafir fusese tot timpul cu ochii pe cele trei femei. Aglăiţa, nevasta mortului, abia împlinise douăzeci şi unu de ani. Părea mult mai în vârstă. A mers pe lângă coşciug cu privirile în pământ şi nu l-a învrednicit pe fostul ei bărbat nici cu o lacrimă şi nici cu un scâncet. Când s-a auzit primii bulgări de pământ căzând pe sicriu, subcomisarului i s-a părut că femeia tresare într-un oftat profund de uşurare. Faptul nu avea cum să-l surprindă, dacă avea în vedere ce se spunea pe la radio-şanţ despre căsnicia celor doi. Cu toate că venise la de-a gata în casa fetei, mulţi pronosticându-i o viaţă de slugă, Nichimescu devenise un stăpân în toată regula. El tăia şi spânzura. Ţinta despotismului fiind de obicei nevastă-sa. Mortul a avut totuşi noroc pe ultimul său drum cu soacră-sa. Floarea Leonte l-a bocit tot timpul. De când a fost scos din casă, cu picioarele înainte, şi până ce din groapă nu a mai rămas nimic. Poliţistul a înţeles-o şi pe ea. Întreaga gospodărie fusese dusă în spate de Vasilică. Prin sat se vorbea că nu atât fata şi-l luase ca bărbat, cât mama ca ginere. Pusese ochii pe el deoarece, se zicea, era un tânăr priceput şi harnic. Viitoarea soacră nu s-a înşelat. În momentul în care peste mormânt a fost aruncată şi ultima lopată de pământ, Floarea Leonte aproape se prăbuşi. Şi-a revenit repede. La patruzeci şi cinci de ani era încă o femeie frumoasă şi plină de vigoare. Plutonul bănuitelor – o idee fixă a subcomisarului – era încheiat de Luminiţa, cea de a doua fiică a Floarei Leonte. Avea şaptesprezece ani, era elevă la liceul din oraş, unde stătea în gazdă la o rudă apropiată şi venise acasă cu câteva zile în urmă într-o scurtă vacanţă. Părea o vrăbiuţă speriată de cele ce se întâmplau în jurul ei şi, în consecinţă, se ţinea cât mai aproape de sora ei mai mare.

Convorbirea cu cele trei femei avu loc în odaia cea mare a casei. Un fel de sufragerie ţărănească folosită doar cu prilejul unor evenimente mai aparte.

― Am înţeles că din sticla asta a băut, arătă poliţistul din priviri un recipient aflat pe masa din mijlocul încăperii.

― Da! confirmă mai mult în şoaptă Aglăiţa.

Chipul palid al femeii, încadrat de un păr şaten pieptănat pe spate, rămase inexpresiv, accentuând senzaţia de ofilire prematură. Doar ochii mari şi bănuitori păreau a-i fi de fetişcană abia trecută de pragul adolescenţei. Pe subcomisar îl interesa obiectul aducător de moarte. Era vorba de o sticluţă plată de o jumătate de litru. Exact ceea ce trebuie pentru o asemenea treabă, îşi făcu socoteala poliţistul, reflectând la culoarea maronie a recipientului. Putea fi orice înăuntru. Nu aveai cum să-ţi dai seama de conţinut.

― Aţi spus, doamnă, că fostul dumneavoastră soţ folosea sticla în mod curent. Era beţiv?

― Nu! veni prompt răspunsul femeii. Îi plăcea să bea doar înainte de masă. Dimineaţa, la prânz… Direct din sticlă. Nu mult. Dar nu se putea lipsi.

― Cum a ajuns verdele de Paris în sticla asta?

― Nu-mi explic, domnule. Şi în dimineaţa aceea tot eu am umplut-o. Ca de obicei. Cu rachiu, desigur. A băut şi… n-a păţit nimic. Nenorocirea s-a întâmplat la amiază.

― Aşa, fu de acord subcomisarul. La amiază s-a întâmplat. Mă întreb totuşi… Ce căuta substanţa asta otrăvitoare în casa dumneavoastră?

― N-am idee, răspunse automat Aglăiţa. Poate nici n-a fost. Nu-mi dau seama.

― Îmi pare rău, spuse posomorât subcomisarul. Recipientul cu pricina, un bidon mic din plastic, a fost găsit în grădină, pitit într-un tufiş. Laboratorul nostru a identificat în interiorul acestuia urme certe de verde de Paris.

― Da?! păru mirată femeia. În cazul ăsta… Dacă ziceţi că s-a descoperit… S-ar putea…

― O fi avut vreun motiv de sinucidere?

― Nu.

― Atunci?

Aglăiţa bănuia cam ce îi umbla poliţistului prin cap. În ziua în care se întâmplase ce se întâmplase, nu călcase picior de străin prin curtea lor. Doar ele trei fuseseră. Mai era, desigur, şi taică-su. Dar acesta nu putea fi luat în calcul. Ion Leonte era, la cei cincizeci de ani, aproape un cadavru. Avea toată partea dreaptă paralizată ca urmare a unui accident de muncă suferit pe un şantier de construcţii. De cinci ani nu se mai ridicase singur din pat. Rămâneau, astfel, femeile, gândea într-adevăr poliţistul. Mai exact, una dintre ele. În cazul în care, fireşte, nu complotaseră împreună.

Subcomisarul îşi ciuli urechile. De dincolo, din tindă, cineva asculta pe furiş. Cine-o fi curioasa? se întrebă. Floarea Leonte? Cea de a doua ei fiică? Sau amândouă? Dar faptul că era ascultat nu îl deranja. Dimpotrivă.

― Cine a făcut rost de acest verde de Paris? ridică poliţistul glasul pentru a putea fi auzit în condiţii bune şi de dincolo de uşă.

― El! se hotărî Aglăiţa să spună lucrurilor pe nume. Bărbatul meu. Anul trecut. Apăruseră nişte şobolani prin şură şi a zis să-i stârpească. O mai fi rămas din otravă pe fundul bidonului. Nu ştiu.

― Mda, păru mulţumit subcomisarul. În fine. Aş vrea să ştiu dacă în ultimele zile soţul dumneavoastră, adică fostul soţ, s-a certat cu careva.

― Nu, murmură şoptit Aglăiţa. În ultimele zile, nu. De câteva săptămâni a fost linişte. Şi-apoi, ce era, era între noi. Cu mine avea el ce avea.

― Ce avea, de fapt, cu dumneavoastră?

Femeia tresări uşor, surprinsă oarecum de întrebare. Îşi ridică ochii şi îl privi bănuitoare pe omul din faţa sa. Cum?! păru ea mirată. Nu ştii? E la curent tot satul. Şi doar ai iscodit. Te-ai interesat. De ce nu vrei să mă laşi în pace?

― V-am întrebat ceva, insistă poliţistul.

― Am auzit, suspină îndelung Aglăiţa. Nu ne-am înţeles deloc. De la început. Am trăit ca doi străini. Mai rău chiar. Că străinii… Mă rog. Am ştiut din capul locului că nu mă place. Şi nici eu n-am ţinut la el. Da’ am zis că, pe măsură ce va trece timpul… Degeaba. În loc să ne apropiem, ne-am îndepărtat şi mai mult unul de altul. În câteva rânduri i-am spus că ar fi bine să divorţăm. Nici n-a vrut s-audă. Dar nici nu s-a muiat. Ba s-a făcut şi mai sălbatic. De parcă ar fi mâncat mătrăgună. Aşa că, asta-i. Nu ştiu ce l-a făcut să-mi învenineze zilele şi sufletul.

Subcomisarul trase din nou cu urechea. Nu se auzea nimic suspect din tindă. Era convins însă că dincolo de uşă locul nu era pustiu.

― Uitaţi care-i treaba, ridică el tonul şi mai mult pentru a îmbunătăţi audiţia şi dincolo de prag. Pe bidonul ăla cu otravă s-au găsit amprente digitale. Toate trei aţi umblat cu el.

― Da?!

― Da, doamnă. Aşa a rezultat în urma expertizelor. Interesant e însă altceva. Se pare că ultima care a pus mâna pe recipient e doamna Leonte. Urmele lăsate de degetele dumneaei sunt cele mai clare.

― Şi ce-i cu asta? îl săgetă cu privirile Aglăiţa.

― Exact n-aş putea să vă spun. Dar pot emite o părere. Personală, desigur. Analizând toate circumstanţele în care s-a produs nefericitul eveniment, atât cele pro, cât şi cele contra s-ar putea trage concluzia că… E doar o variantă de lucru.

― Vreţi să spuneţi că l-a otrăvit mama?

― V-am spus. E doar o variantă.

În încăpere se lăsă o linişte apăsătoare. Care îi punea în dificultate, în aceeaşi măsură, şi pe poliţist, şi pe femeie. În timp ce Aglăiţa depunea eforturi vizibile pentru a se reculege în urma şocului produs de insinuările subcomisarului acestuia, în criză de inspiraţie criminalistică, îşi făcea de lucru cu pixul şi cu carneţelul de notiţe. Gata! îşi zise anchetatorul. Cred că am pus-o de mămăligă. Cel puţin deocamdată. Dacă, desigur, nu intervine ceva neprevăzut. Eventual de dincolo de uşă.

În tinda casei se aflau, cum bănuia poliţistul, celelalte două femei. Ce facem? păreau să întrebe privirile speriate ale fiicei. Aşteptăm, sugera destul de explicit încruntătura dintre ochii mamei.

Uitând şi de pix, şi de carneţel, subcomisarul se trezi întrebându-se a nu ştia a câta oară: Care dintre ele i-a servit verdele de Paris lui Vasilică? Nevasta? Soacra? Sau cumnata? Dar dacă, îşi continuă el seria de întrebări, s-au înţeles între ele şi i-au făcut felul toate trei?

― Domnule!… auzi vocea şovăielnică a femeii din faţa sa.

― Vă ascult, doamnă.

― Nu l-a omorât maică-mea.

― N-am spus aşa ceva, se apără poliţistul.

― N-aţi spus-o direct, dar aţi lăsat să se înţeleagă că aşa ar sta lucrurile.

― Aşa e, recunoscu subcomisarul. Am spus că nu-i exclus. Şi vă rog să mă credeţi că nu e o afirmaţie gratuită. Am în vedere în primul rând, cum spuneam, amprentele digitale. Dar nu numai asta, minţi el în interesul serviciului. Cu toate astea, continuă prudent, nu pot spune cu certitudine că doamna Leonte… În fine.

― Nu are rost s-o mai lungim, domnule, se agită Aglăiţa. Eu i-am dat să bea din otrava aia.

Subcomisarul nu reacţionă. Era obişnuit cu declaraţii făcute în pripă, cu recunoaşteri surprinzătoare şi retractări de tot felul. Sincere, interesate, ironice sau pur şi simplu debitate de cel în cauză cu scopul de a se distra pe seama anchetatorului credul. Nu îşi dădea seama în momentul acela în ce categorie s-ar fi putut încadra mărturisirea hodoronc-tronc a Aglăiţei. Autodenunţul femeii nu îl deranja. Dar nici nu îl entuziasma. Ştia că rolul determinant în finalizarea anchetei urmau să-l joace, ca de fiecare dată, probele. Fără dovezi certe, îşi spunea, orice anchetator din lume este legat de mâini şi de picioare. Întrebă ca să se afle în treabă:

― De ce aţi făcut-o?

― Cum de ce?! se miră sincer femeia. Am vrut să scap de chin. N-am mai putut răbda. Mi-a fost peste puteri.

Subcomisarul o privi trist. Avusese de-a face cu fel de fel de criminali. Furioşi, duri, sentimentali, miloşi. Ştia, de asemenea, că de multe ori aparenţele înşeală. Şi totuşi, îşi zise, nu pot să cred că femeia asta, cu toate relele ce i s-au făcut, a putut să ucidă.

― Eu l-am omorât! îl trezi din visare Aglăiţa ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile. Puneţi-mi cătuşele şi gata. Să terminăm.

În momentul acela uşa dinspre tindă se deschise brusc, lăsând să intre în scenă, cum se spune, un nou personaj. Era Floarea Leonte. Tânără, frumoasă şi plină de viaţă.

― Ia loc pe laviţă, îi porunci ea autoritar fiicei. Şi nu mai bate câmpii. Minte, domnule, se întoarse ea spre poliţist după ce se convinse că fiică-sa îi dăduse ascultare. Sper că n-aţi luat-o în serios.

― De ce n-aş lua-o? întrebă tendenţios poliţistul. Nu văd de ce şi-ar asuma o crimă pe care n-a comis-o. Nu credeţi că-i absurd?

― O fi, admise Floarea Leonte. Dar adăugă imediat: La prima vedere. Când însă vrei să acoperi pe altcineva, altfel stau lucrurile.

Subcomisarul o privi pe femeie cu mai multă atenţie. Chipul ei continua să exprime dârzenie şi fermitate. O face pe viteaza, îşi zise. Nu-i nimic, se înmoaie ea.

― Aşadar, începu precaut poliţistul, credeţi că fiica dumneavoastră minte.

― Din păcate, nu-i vorba doar de crezut. Ci de certitudine. Fiică-mea nu are niciun amestec în toată povestea asta. Eu i-am omorât bărbatul.

Obişnuit şi cu aşa-zisele lovituri de teatru, poliţistul nu se lăsă impresionat de cel de-al doilea autodenunţ în decurs de câteva minute. Îşi zise însă că trebuie să fie mai atent. Trase cu coada ochiului spre Aglăiţa. Surprinsă de ceea ce îi fusese dat să audă, fata nu reuşea să-şi revină. Înmărmurise cu privirile în gol.

― Bine, zise într-un târziu subcomisarul. Să admitem că dumneavoastră aţi făcut-o.

― Nu! izbucni în sfârşit Aglăiţa. Nu-i adevărat.

― Tu să taci! o avertiză maică-sa. Ştii bine că nu tu ai făcut-o. Eu l-am omorât, domnule, se întoarse ea spre poliţist. Cu mâinile mele. Eu i-am turnat otrava în băutură.

― Mamă! exclamă epuizată Aglăiţa.

Floarea Leonte se apropie de fiică, o cuprinse blând de după umeri şi îşi lăsă faţa brăzdată de lacrimi pe capul plecat al fetei. Subcomisarul le privea neputincios.

― De ce aţi făcut-o? întrebă în cele din urmă.

Femeia tresări uşor, îşi ridică privirile şi poliţistul descoperi în ele cumplita neputinţă pe care o trăieşti atunci când îţi dai seama că totul e pierdut.

― V-a spus fiică-mea, începu ea slab. Chinul pe care îl îndura. Şi, ca mamă, am suferit şi eu. Mai ales că eu sunt vinovată. Eu am bătut-o la cap să-l ia de bărbat. Credeam că fac un lucru bun. Dar n-a ieşit cum a trebuit. Am sperat totuşi că lucrurile vor intra pe un făgaş bun. Am aşteptat. Când am văzut însă că nu se mai poate… Am luat bidonul, am turnat în sticlă ce mai era pe fundul lui, apoi l-am aruncat în grădină. Cum aţi spus, ultimele urme de degete sunt ale mele. Eu l-am omorât.

În momentul acela se auzi o bufnitură dincolo de uşă, în tindă. Câteva clipe de incertitudine. Cu instinctul ei de mamă, Floarea Leonte intui ce se întâmplase. Îi dădu drumul din îmbrăţişare fiicei celei mari şi se repezi spre uşă. Cea de-a doua fiică se afla lungită pe podea. Cele două femei, mamă şi soră, intrară în panică. Doamne, Dumnezeule!… Luminiţa!… Fata mamei!…

― Un moment, interveni subcomisarul. Se aplecă asupra fetei şi, numai după câteva clipe, spuse: Nu-i nimic grav. Probabil un leşin banal. Ar trebui s-o duceţi undeva să se liniştească.

Rămas singur, subcomisarul începu să răsfoiască fără rost carneţelul de notiţe. Cu scopul de a-şi aduna cumva gândurile. În zadar. În faţa ochilor îi apărea, afişată parcă pe un ecran uriaş, aceiaşi întrebare: Care dintre ele? Avea la dispoziţie deja două autodenunţuri. În care să creadă? Dacă fiica a încercat să-şi scape mama de răspundere, de ce n-ar face şi maică-sa acelaşi lucru? Cele două femei se întoarseră după câteva minute. Păreau copleşite şi speriate.

― Ceva grav? abia îndrăzni poliţistul să întrebe.

― Nu, gemu înfundat Floarea Leonte. Şi-a revenit. Dar nu scoate un cuvânt. Ţine să discute cu dumneavoastră. Între patru ochi.

Poliţistul o găsi pe cea de-a doua fiică a Floarei Leonte ghemuită pe marginea unui pat dintr-o cameră alăturată.

― Mi s-a spus că doriţi să discutăm.

― Dă, răspunse slab fata. Îşi ridică apoi privirile de vrăbiuţă speriată şi, convingându-se că nu mai era nimeni în încăpere, continuă. Vă rog din suflet să n-o credeţi pe soră-mea. Nu-i vinovată de nimic. Vrea s-o acopere pe mama.

― Mi-am dat seama, îi făcu hatârul subcomisarul. Deci, doamna Leonte l-a…

― Nu, se tângui fata. Nici ea nu-i vinovată de ceea ce s-a întâmplat. Vă jur. Pe ce vreţi.

Poliţistul îşi scutură capul ca şi cum ar fi vrut să se trezească dintr-un vis extrem de întortocheat şi de-a dreptul absurd. Nu ţinea deloc să se lase îmbrobodit. Dădu să întrebe ceva, dar fata i-o luă înainte.

― Eu l-am omorât.

Cum subcomisarul rămase fără grai, fata îşi continuă autodenunţul cu ochii plecaţi.

― Ştiam de bidon şi de ceea ce era în el. Cum s-a întâmplat, nu prea ştiu cum să vă explic. Dar s-a întâmplat. Abia după ce am turnat substanţa aia otrăvitoare în sticla cu băutură am înţeles gravitatea gestului meu. N-am mai putut însă da înapoi. Nu-l mai voiam viu prin ograda noastră. După ce s-a produs nenorocirea, maică-mea a dat cu ochii de bidon. Şi-a dat seama pesemne de ce se întâmplase şi l-a aruncat în tufişul din grădină. Este convinsă că Aglăiţa… Dar, după cum v-am spus, eu… Eu l-am otrăvit.

― Mda… medită subcomisarul, privind-o lung pe adolescenta din faţa sa. Era în aceeaşi poziţie, ghemuită pe marginea patului. Al treilea autodenunţ, continuă el mai mult pentru sine. Mă rog, n-am nimic împotrivă, spuse el cu voce tare. Numai că, de fiecare dată, în astfel de situaţii trebuie să existe un mobil. Şi, în ce vă priveşte, nu prea văd un motiv de crimă. Ce v-a făcut să vă ucideţi cumnatul?

Luminiţa Leonte se chirci şi mai mult pe marginea patului. Oftă profund de câteva ori şi, în cele din urmă, se hotărî. Vocea abia i se auzea.

― În ziua aceea mă dusesem la o prietenă, în vecini. Când m-am întors, încă de la poartă mi s-a părut că la noi se întâmplă ceva ciudat. Un fel de presimţire. Sau poate altceva. Nu-mi dau seama ce. În orice caz, ograda era pustie. Nici maică-mea, nici cumnatul-meu. Aglăiţa era plecată la o rodă în celălalt capăt al satului. Dar ei?! m-am întrebat gândindu-mă la maică-mea şi la cumnat. Fără să ştiu ce fac, paşii m-au dus spre o fereastră. Şi m-am uitat înăuntru. Vă închipuiţi, cred, ce mi-a fost dat să văd. Am înţeles totul. Mama şi-l luase pe Nichimescu pentru ea, nu pentru soră-mea. Oricum, mi s-au întunecat minţile. Şi m-am ascuns, de ruşine, într-o magazie. Acolo am dat cu ochii de bidon. Ceea ce a urmat, ştiţi.

Da, ştiu. Şi mai ştiu, continuă subcomisarul în gând, că numai anchetatorului îi este dat să trăiască momente teribil de cumplite atunci când descoperă criminalul într-un suflet curat de copil. Dar, îşi zise, crima este crimă indiferent cine o săvârşeşte.

Despre Grigore TOLOACĂ

Grigore TOLOACĂ a scris 11 articole în Revista de suspans.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *