O discuţie cu Richard Contin în Le Concierge-masque

Le Concierge-masque. Unul dintre cele mai active bloguri din Franţa dedicate literaturii poliţiste. În luna martie mi-a prezentat romanul Cible royale, apărut anul acesta la editura franco-belgiană Genese Edition. (Este vorba despre romanul meu din 1997 publicat la Editura Flacăra cu titlul Nesfârşita zi de ieri). Iar în luna aprilie, Richard Contin, unul dintre promotorii blogului, a avut amabilitatea să-mi ia un interviu. Totodată, de curând am fost nominalizat la unul dintre premiile pe care Le Concierge masque le acordă anual.

George Arion

*

Richard CONTIN: Pentru început, vorbiţi-mi puţin despre copilăria dvs.

George ARION: Am aşteptat un an, ca să fiu sigur că al Doilea Război Mondial a luat sfârşit, şi de-abia după aceea m-am născut, într-un orăşel de provincie, într-o familie modestă de profesori. Sărăcia era generală, alimentele se dădeau pe cartelă, părinţii mei munceau din zori până noaptea târziu pentru ca să-şi crească fata şi băiatul. Absenţa lor de lângă mine mă durea mai mult decât lipsa unor mese îmbelşugate şi a unor ambianţe opulente în care să trăiesc. Ecoul trăirilor mele de atunci se regăseşte în volumul meu de versuri cu care am debutat, Copiii lăsaţi singuri.

Şi totuşi, la un moment dat, s-a produs un miracol: am descoperit lumea cărţilor. Am învăţat să citesc înainte de a mă duce la şcoală şi, din clipa aceea, am frecventat asiduu bibliotecile din oraş şi nu m-am mai simţit atât de singur. În scurt timp am fost declarat cel mai mare cititor din localitate, la staţia de radio s-a anunţat evenimentul, fotografia mea a fost pusă la o gazetă de stradă din centru, mi s-a acordat şi un premiu – spre bucuria mea, câteva cărţi.

R.C.: Ce citeaţi?

G.A.: Am fost un copil căruia nu-i plăceau basmele. Am citit multe cărţi de război, în care erau proslăvite faptele de arme ale Armatei Roşii (în treacăt fie zis, până în 1958 România a trăit sub ocupaţie sovietică; după retragerea trupelor, ţara a rămas un satelit al Moscovei). Dar, pe la 9 ani am descoperit o carte care mi-a marcat toată viaţa: Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha. Lectura acelei capodopere mi-a arătat ce înseamnă, de fapt, literatura. Între timp, au început să se traducă multe alte lucrări valoroase din literatura universală. Pe toate le parcurgeam cu nesaţ. Dar nicio clipă nu doream să devin scriitor. Am studiat mulţi ani vioara, visând să ajung un violonist celebru. Am făcut mult sport. Până la urmă, la îndemnul părinţilor mei, am intrat la Politehnică – prin anii ’70, ingineria era profesia la modă. După un an, am abandonat Politehnica, am urmat studii filologice, am început să scriu versuri şi am practicat jurnalistica. Desigur, am continuat să citesc mult, şi în continuare îmi place să citesc.

R.C.: Cum v-aţi apropiat de romanul poliţist?

G.A.: Destul de greu. În adolescenţă am citit Conan-Doyle, Agatha Christie, fără să mă impresioneze în mod deosebit. De-abia prin anii ’70 am făcut cunoştinţă cu Chandler, Hammett, Cheyney, Simenon, Boileau-Narcejac, Japrisot, Noel Calef, Guy de Cars… Ei mi-au deschis gustul pentru acest gen literar şi m-au făcut să mă întreb: ce-ar fi dacă… ce-ar fi dacă le-aş călca pe urme?

În România, autorul de romane poliţiste are un statut ambiguu, mai mult de „tolerat”.

R.C.: Cum se prezintă romanul poliţist în România? Care îi este viitorul?

G.A.: Pe mapamond are loc o expansiune fără precedent a literaturii  „mistery&thriller”. Cărţile autorilor care cultivă acest gen sunt editate în zeci de milioane de exemplare, ceea ce le aduce beneficii de vis. Lucrările lor sunt comentate de către persoane avizate, în publicaţii de mare tiraj, şi ecranizate imediat. Editurile profită de încasările fabuloase şi susţin publicarea unor lucrări mai puţin vandabile. La noi, însă, pot fi număraţi pe degete cei care se încumetă să se aventureze pe teritoriul unde se înfruntă criminalişti şi ucigaşi. Cine îi prezintă? După ştiinţa mea, singura rubrică de semnalare pe larg a acestor apariţii editoriale – Scena crimei – îmi aparţine. În opt ani am publicat  peste 400 de articole.

De ce, oare, această sfială? Lipsa unei tradiţii? Posibil. Puţini scriitori români au abordat, înainte de 1990, acest gen. Şi mai puţini sunt cei care au obţinut rezultate notabile. Atunci, să fie de vină inundarea pieţei cu multe traduceri? În opinia mea, ele ar trebui să contribuie la declanşarea unui spirit de emulaţie şi nu a unei inhibiţii. Absenţa unor scriitori profesionişti? Dar mulţi dintre autorii străini au fost, la început, ziarişti, poliţişti, agenţi secreţi, până când au izbutit să se întreţină numai din scris.

În România, autorul de romane poliţiste are un statut ambiguu, mai mult de „tolerat”. (Acelaşi fenomen se petrece şi prin alte părţi.) El nu inspiră încredere criticului literar, deoarece acesta desconsideră genul, datorită unei pregătiri superficiale în domeniu. În cel mai bun caz, reperele lui sunt Agatha Christie, Conan Doyle, eventual Hammett, Chase şi Chandler, deşi, în ultimele decenii, romanul poliţist a cunoscut metamorfoze spectaculoase. (Fac o paranteză: eu sunt o excepţie, am fost un răsfăţat al criticii literare, la debutul meu s-a exclamat „Avem un Chandler!”, s-a scris mult despre mine, unele cărţi mi-au fost încununate cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România – în 1985 şi 1995; altele mi-au fost adaptate pentru marele ecran sau au devenit seriale tv.)

Autorului român de romane poliţiste nu-i acordă credit nici cititorul. Înainte de 1990 au apărut puţine romane poliţiste cu subiect autohton – doar trăiam într-o ţară unde se nega existenţa fărădelegii. După cum remarcau Boileau-Narcejac, regimurile totalitare sunt duşmane ale policierului. Acele romane „miliţiste”, scrise deseori fără har, fiind simple instrumente de propagandă, au provocat o stagnare a acestui tip de literatură şi în climatul de libertate instaurat după doborârea dictaturii. Ca urmare, nici editorul nu are încredere într-o realizare românească şi rarele apariţii datorate condeierilor români nu se bucură de o promovare corespunzătoare, indiferent de valoarea lor. Ar mai putea fi o cauză, dintre multele posibile: publicul nu crede în justiţia română, aşa că este greu să-i propui ca erou un justiţiar verosimil, din moment ce toată lumea a aflat despre numeroase cazuri de poliţişti, procurori, judecători certaţi ei înşişi cu legea.

Şi totuşi, în clipa de faţă, există vreo zece scriitori care nu fac de râs genul. Iar printre ei, vreo trei-patru sunt chiar foarte buni.

R.C.: Vorbiţi-mi despre Fundaţia Premiile Flacăra şi despre Romanian Crime Writers Club.

G.A.: Fundaţia Premiile Flacăra decernează anual premii pentru reprezentanţi eminenţi din următoarelor domenii: Literatură, Teatru şi Film, Arte plastice, Muzică, Jurnalism, Management, Sport. Până acum, câteva sute de personalităţi remarcabile au fost încununate cu acest premiu. Există şi un Mare Premiu Flacăra, decernat unei personalităţi-reper din viaţa României. Regelui Mihai i s-a decernat primul acest Premiu.

Romanian Crime Writers Club îşi propune să acţioneze prin multiple modalităţi la promovarea polarului în România.

R.C.: Romanul dvs. Cible royale este deosebit de actual, ţinând cont de ce se petrece acum între Rusia şi Ucraina. Cum v-aţi documentat pentru acest superb roman?

[Cible royale] e un roman actual, deşi e scris în 1997? Va fi actual atâta vreme cât vor exista imperii. Ele nu vor renunţa niciodată la un comportament barbar faţă de vecinii lor.

G.A.: Meseria mea de jurnalist mi-a îngăduit să am acces la multe surse de informaţie. Totodată, am povestit fapte pe care le-am trăit sau de care am auzit. E un roman actual, deşi e scris în 1997? Va fi actual atâta vreme cât vor exista imperii. Ele nu vor renunţa niciodată la un comportament barbar faţă de vecinii lor.

R.C.: CIA, KGB, Mossad, SRI… În romanul dvs. ne dezvăluiţi câte ceva din activitatea acestor servicii secrete. Cum v-a venit ideea?

G.A.: Nu-i o mare idee, într-un roman, care e şi de spionaj, n-ai cum să nu implici serviciile secrete.

R.C.: Aveţi un personaj care m-a impresionat, un individ deloc frecventabil, dar care în structura romanului dvs. este esenţial: Fred Coler.

G.A.: Fred Coler este „une machine a tuer”. Poate fi asemănat cu Şacalul din The Day of the Jackal, romanul lui Frederick Forsyth. La fel de bine poate aduce aminte de Arthur Bishop, personajul creat de Lewis John Carlino în The Mechanic (apărut în „Serie noire” cu titlul Le flingueur; în treacăt fie zis, ani la rândul am visat să apar în această colecţie). Cel mai bine seamănă, însă, cu… Fred Coler. Are propria sa biografie şi propriile sale justificări pentru acţiunile sale.

R.C.: Şi mai sunt şi acele capitole scurte care se petrec într-o „cameră albă” unde descoperim un personaj misterios.

G.A.: Într-o cameră albă a unui spital zace un bărbat care a suferit o amnezie în urma unei lovituri la cap. Nu ştie ce i s-a întâmplat. Nu mai ştie nici măcar cum îl cheamă. Din frânturi de amintiri, cu multă greutate, reuşeşte să-şi recompună biografia. Această operaţiune la care se supune e un prilej de a evoca multe întâmplări pe care le-a trăit în timpul dictaturii şi imediat după căderea ei. La capătul tuturor acestor rememorări descoperă un fapt cutremurător: şi el, ca şi alţii, a trăit în minciună, fiind manipulat de către puternicii zilei.

R.C.: Descrieţi în romanul dvs. o maşinaţiune de necrezut: o tentativă de asasinare a Regelui Mihai. Căutând pe internet am realizat că l-aţi ales ca personaj chiar pe Regele Mihai care a declarat în faţa Parlamentului unde a fost invitat să ţină un discurs: „Regii au făcut România modernă, comuniştii au distrus-o în patruzeci de ani”. Ce impresii aveţi despre el?

G.A.: Am un adânc respect pentru Regele Mihai. E un om pentru eternitate. În 1995 i-am luat un interviu la reşedinţa sa de la Versoix, în 1998 i-am acordat Marele Premiu Flacăra. Ceasurile pe care le-am petrecut lângă Majestatea Sa mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Fiecare întâlnire a fost pentru mine o lecţie de înţelepciune, de modestie şi simplitate, de preţuire a oamenilor, de iubire de ţară.

R.C.: Aveţi vreo întâmplare legată de romanul dvs.?

G.A.: O să vă povestesc o întâmplare petrecută după apariţia romanului. O figură importantă din serviciile secrete româneşti din acea vreme s-a recunoscut într-unul dintre personajele cărţii. Întâlnindu-ne la o recepţie, mi-a făcut un semn de avertisment cu degetul. Din fericire, avertismentul a rămas fără urmări. Până acum.

R.C.: În 1983 aţi scris un roman care n-a fost încă tradus în franceză, Atac în bibliotecă. Vorbiţi-ne despre el. Va fi tradus în Franţa?

G.A.: Atac în bibliotecă este tradus şi-şi aşteaptă un editor. Traducerea este semnată tot de către Sylvain Audet (un foarte bun cunoscător al limbii române, ceea ce asigură versiunii franceze o mare acurateţe; mai mult, are şi cultură, şi talent literar). Acest roman a apărut în 1983 şi unii îl consideră actul de naştere al romanului poliţist românesc. Acum doi ani a apărut în traducere la Londra (Attack in the Library). Poate, cine ştie, va apărea şi în Franţa.

R.C.: Cum scrieţi (dimineaţa, seara, într-un birou)?

G.A.: La această întrebare de obicei răspund: de la stânga la dreapta. Vorbind serios, în ultima vreme scriu în bucătărie, singurul loc din casă unde pipa mea nu deranjează pe nimeni. Prin urmare, în ceasurile în care lucrez, nu se găteşte şi se umblă foarte puţin la frigider. Scrisul meu îmi cam înfometează familia…

R.C.: Care vă sunt scriitorii preferaţi? Ce citiţi acum?

G.A.: E greu să stabilesc o ierarhie a preferinţelor mele literare. Eu am început să scriu proză după ce am colindat prin literaturile lumii. Dacă însă ne rezumăm la ceea ce francezii numesc polar, noir, anglo-saxonii mystery&thriller sau italienii giallo – iată o scurtă listă a unor autori contemporani: John le Carre, Frederick Forsythe, Nelson DeMille, Jeffery Deaver, John Grisham, P.D. James, Patricia Cornwall, Tom Clancy, David Baldacci, Peter Grisham, Lawrence Block, Carlo Lucarelli, Andrea Camilleri, Fred Vargas precum şi câţiva autori din „valul nordic” – Stieg Larsson, Liza Marklund, Camilla Lackberg, Leif Davidsen, Anne Holt, Jo Nexbo.

Cea mai recentă lectură e romanul lui Emmanuele Carrere, Limonov. Mi-a provocat sentimente amestecate.

R.C.: Văd că aţi scris 13 romane poliţiste şi francezii de abia acum vă descoperă, cum se explică asta?

G.A.: 13, ziceţi? Nu le-am numărat. Dar dacă aşa v-a ieşit la numărătoare, mai adăugaţi una, Insula cărţilor, polarul meu care a apărut în urmă cu două săptămâni. Are şi o anchetă detectivistică, dar este şi o meditaţie asupra destinului cărţii în lumea de azi. Înclin să cred că este capodopera mea. De ce de-abia acum sunt prezent în Franţa? Poate ştiţi răspunsul dumneavoastră, fiindcă eu nu-l ştiu. Sau poate răspunsul e într-o poezie a lui Rimbaud: „Par delicatesse, j’ai perdu ma vie…”

R.C.: Aveţi o pasiune pentru poezie, ne puteţi prezenta unul dintre poemele dvs.?

G.A.: Iată poemul meu Film:

Filmul acesta, cu case şi pomi

Câmpii rotite sub păsări nemişcate

Păstrăvi spintecând apele

A mai rulat şi pentru alţii înainte.

 

Cuminţi, stăm o vreme şi privim,

Aplaudăm la scenele frumoase

Şi nu înţelegem

Când unii dintre noi

Se scoală de pe scaune

Ieşind grăbiţi din sală.

 

R.C.: Vorbiţi-ne puţin despre Bucureşti.

G.A.: Bucureştiul a fost un oraş frumos – între cele două războaie era numit „micul Paris”. Desigur, la periferie nu mai era chiar aşa de frumos. În perioada comunistă s-au construit zeci şi zeci de blocuri cenuşii, adevărate cazărmi, aşa cum le descriu în Cible royale. Şi s-a dărâmat mult. După 1990 au apărut monştri din oţel şi sticlă, uneori alături de bijuterii arhitectonice de altădată, ascunzându-le acestora frumuseţea. Oraşului în care trăiesc din 1955 îi lipseşte acum un stil propriu.

R.C.: Ce vă place în Franţa? Dar la Paris?

G.A.: Mai întâi, am iubit cultura franceză. Abia în 1993 am fost pentru prima oară la Paris. Am întâlnit un oraş aşa cum mi l-am închipuit. Are o grandoare care nu te asupreşte. Are farmec. E unic.

R.C.: Cu ce vreţi să încheiem?

G.A.: Salut, prieteni francezi! Să ştiţi că pe această planetă, în acelaşi timp cu voi, trăiesc şi eu. Nu veţi regreta dacă veţi avea curiozitatea să mă cunoaşteţi.

Despre George ARION

George ARION a scris 21 articole în Revista de suspans.

George ARION s-a născut la 5 aprilie 1946 la Tecuci. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti – 1970. PDG la S.C. Publicaţiile Flacăra S.A. şi Preşedintele Fundaţiei „Premiile Flacăra”. A publicat: Cărţi de poezie: Copiii lăsaţi singuri – 1979, Editura „Scrisul românesc”; Amintiri din cetatea nimănui – 1983, Editura „Cartea românească”; Traversarea – 1997, Editura Funaţiei „Premiile Flacăra”. Versuri pentru copii: Uite cine nu vorbeşte – 1997, Ediura Flacăra. Critică literară: Alexandru Philippide sau drama unicităţii – 1981, eseu, Editura Eminescu. A semnat în Flacăra cronici literare. Din 2006 susţine o rubrică de prezentare a cărţilor poliţiste în ediţia de duminică a Jurnalului naţional. Proză: Atac în bibliotecă – 1983, Editura Eminescu, reeditări în 1993 la Editura Flacăra şi în 2008 la Crime Scene Publishing; Profesionistul – 1985, Editura Eminescu; Trucaj – 1986, Editura Albatros; Pe ce picior dansaţi? - 1990, Editura Eminescu; Crimele din Barintown – 1995, Editura Flacăra; Nesfârşita zi de ieri – 1997, Editura Flacăra, reeditare sub titlul Şah la rege în 2008 la Editura Tritonic; Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) – 2001, Editura All, reeditare 2008, Editura Crime Scene Publishing; Cameleonul – 2001, Editura Fundaţiei Pro, reeditare 2009, Editura Crime Scene Publishing; Anchetele unui detectiv singur – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”; Spioni în arşiţă – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, reeditare 2010, Editura Crime Scene Publishing; Necuratul din Colga – 2004, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”; Crime sofisticate – 2009, Editura Crime Scene Publishing. Publicistică: Interviuri – 1979, Editura Eminescu; Interviuri II – 1982, Editura Eminescu; Dialogul continuă – 1988, Editua Albatros; Viaţa sub un preşedinte de regat – 1997, Editura Flacăra; O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri (1975-1999) – 1999, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, reeditare în 2005, incluzând şi interviurile din perioada 2000-2005; Linişte! Corupţii lucrează pentru noi – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”. Film: Scenarii la filmele Enigmele se explică în zori – 1989, regia Aurel Miheleş, şi Atac în bibliotecă – 1992, regia Mircea Drăgan. Televiziune: Scenariu la serialul poliţist Detectiv fără voie (zece episoade realizate la Televiziunea Română) – 2001, regia Silviu Jicman. Operă: Autor al libretului operei În labirint – muzică Liana Alexandra. Opera a fost montată la Timişoara şi a fost prezentată în 1988 în cadrul Festivalului „George Enescu”. Teatru: Autograf – monolog dramatic, 150 de spectacole la Teatrul Naţional Bucureşti; Scena crimei – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra” (piesă poliţistă transmisă la Radio România în 2009). Vers şi muzică: CD-ul Soldat căzut din iubire – 2009; versuri – George Arion, muzica şi intepretarea – Eugen Cristea. Premii, distincţii: Premiul revistei Amfiteatru – 1970; Premiul revistei Flacăra – 1982; de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor (1985, 1995) – pentru romanele Profesionistul şi Crimele din Barintown, şi pentru O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri – 1999; Premiul Consiliului Ziariştilor pentru Interviuri – 1987; Premiul Constiliului Ziariştilor pentru cronici sportive – 1988; Premiul revistei Tomis – 1994; Premiul Ministerului de Interne pentru cărţile sale poliţiste – 1999 şi 2003. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cetăţean de onoare al oraşului Tecuci.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *