Sfârşitul lecturii

George Arion – Insula cărţilor
Editura Crime Scene Press, Bucureşti, 2014
264 pagini

 

Un bun scriitor de thrillere este înainte de toate un scriitor versatil. Înainte de toate, atunci când abordează subiecte. Asta e esenţa meseriei. Abilitatea de a imagina intrigi variate şi credibile este darul cel mai de preţ al unui astfel de autor. Iar George Arion a demonstrat că deţine, în acest sens, o abilitate ieşită din comun.

La fel de adevărat este că fiecare scriitor (şi aici nu mai adaug eticheta „de thrillere”) are subiecte predilecte. Pe acestea e relativ uşor să le sesizezi chiar şi în cele mai năstruşnice naraţiuni. Fiindcă ele sunt atât de adânc înscrise în codul genetic al creatorului, încât acesta le aduce involuntar în discuţie – ori chiar discuţia este adusă, inconştient, în direcţia lor.

Prin forţă narativă, prin eşafodajul livresc care susţine romanul, prin personajul său central, prin forţa sa simbolică, metaforică, ba chiar mai mult – parabolică, Insula cărţilor este fără îndoială cea mai ambiţioasă creaţie literară de până acum a lui George Arion. Un roman puternic, acel gen de roman pe care nu-l epuizează nu doar prima lectură, ci, sunt convins, nici măcar a doua.

În cazul lui George Arion, oricine i-a citit cărţile cu atenţie poate spune că adevăratul subiect de la care porneşte şi la care se întoarce mereu autorul este lectura. Cartea în sine. Biblioteca şi experienţa cărturărească.Filolog prin excelenţă fiind, nici nu e de mirare.

(Paranteză: Tocmai acest atribut i-a permis să ducă romanul poliţist românesc, altminteri destul de slab reprezentat, în rândul literaturii veritabile.)

Din acest punct de vedere, Insula cărţilor, cel mai recent roman al său, este cu siguranţă cea mai definitorie carte publicată de George Arion până acum. Şi – curios sau nu – Insula cărţilor este, în acelaşi timp, cea mai puţin poliţistă dintre cărţile sale.

Protagonistul este un bibliotecar aparent banal. Cu o lentoare apăsătoare, naratorul asumat omniscient (şi conştient de propria-i putere) ne  prezintă ziua când viaţa lui Petru Dulce se va schimba radical, visul său dintotdeauna urmând a se împlini. Până la intervenţia binefăcătorului său însă, naratorul ne prezintă o veritabilă apocalipsă a cărţilor. Bibliotecarul pensionar întâlneşte, în drumul său cotidian spre fostul loc de muncă, semne dintre cele mai îngrijorătoare ale ignoranţei semenilor săi. Contrastul e, aici, un mecanism care funcţionează perfect: lumea îmbibată de poveşti a lui Petru Dulce (sunt amintite zeci de opere literare, tot atât de multe personaje celebre, intrigi imaginate de creatori din cele mai îndepărtate timpuri până azi) intră în coliziune frontală cu lumea otova a celor din jur. Totul culminând cu o scenă halucinantă, care cu siguranţă se va fixa în catalogul episoadelor narative definitorii (nu degeaba prefaţatorul Alex. Ştefănescu alege să citeze in extenso din ea): o veritabilă luptă de gherilă urbană în care locul armelor de foc este luat de inestimabile volume, întregul bagaj cultural al umanităţii fiind răstălmăcit prin simplul gest al azvârlirii. Petru Dulce se nimereşte în toiul focului încrucişat şi scapă cu greu teafăr.

Rămas de curând fără biblioteca personală, pe care ignarele sale rude aleg să o vândă (cui, totuşi? – iată o enigmă rămasă fără explicaţie) pentru a obţine un ban în plus, bibliotecarul nostru visează, escapist, ca orice Don Quijote (comparaţia aparţine naratorului), la izolarea sa totală într-un spaţiu dedicat exclusiv lecturii. O insulă, dacă este posibil.

Aşa se face că soarta i-l scoate în cale pe filantropul absolut: un miliardar care deţine tocmai o astfel de insulă, unde a acumulat de-a valma tot ce s-a publicat vreodată, locul în care ar dori să se retragă el însuşi într-un viitor oarecare. Iar Petru Dulce este candidatul ideal pentru punerea în ordine a acestui paradis improbabil. Totul este pregătit, nu-i va lipsi nimic. Ce spune, acceptă?

Desigur, ca orice personaj de roman picaresc, bibliotecarul nu se poate opune destinului, poate doar să-l accepte cu inconştienţa şi inocenţa celui dispus să spere până la ultima suflare.

Să fi fost acesta un pact faustian? Ajuns pe insulă, Petru Dulce descoperă într-adevăr paradisul oricărui împătimit de lectură. Descoperă însă şi că ideea de paradis se susţine numai şi numai prin prezenţa ispitei. Ispita – aici, a se citi „curiozitatea” – face ca protagonistul nostru să se transforme din cititor în ceea ce şi-a jurat că nu va fi niciodată: scriitor.

Ori poate că aceasta este doar o falsă percepţie.

Partea finală a romanului, „Ancheta”, cea mai scurtă în economia romanului, vine să încurce iţele poveştii de până atunci. Anchetatorii greci caută să afle care este povestea omului descoperit fără suflare în camera secretă a casei de pe insulă, om în faţa căruia găsesc un manuscris.

Chiar şi fără această parte finală (singura care leagă romanul explicit de genul poliţist, cum spuneam mai la început), Insula cărţilor ar fi fost o poveste la fel de completă. Întrucât acest epilog mai lung nici nu-şi propune să elucideze misterul, un mister altminteri de ne-elucidat, ci doar să readucă istorisirea cu „picioarele pe pământ”. Ni se oferă câteva posibile piste de interpretare, sigur, însă cititorul care a parcurs cu sufletul la gură peripeţiile lui Petru Dulce nu va alege niciodată să le creadă fără crâcnire.

Prin forţă narativă, prin eşafodajul livresc care susţine romanul, prin personajul său central, prin forţa sa simbolică, metaforică, ba chiar mai mult – parabolică, Insula cărţilor este fără îndoială cea mai ambiţioasă creaţie literară de până acum a lui George Arion. Un roman puternic, acel gen de roman pe care nu-l epuizează nu doar prima lectură, ci, sunt convins, nici măcar a doua.

În această a doua lectură mă voi cufunda eu însumi cât de curând. Ştiu sigur că mi-au scăpat multe detalii importante, aşa cum am citit romanul prima dată: vrăjit de stilul inconfundabil (subtil, elegant, echilibrat) al unuia dintre cei mai buni scriitori români ai timpurilor noastre.

*

P.S. Merită menţionat că Insula cărţilor, alături de alte două romane – Crimă la Torino de Stelian Ţurlea şi Primejdii în regat de Alain Berenboom (trad. Ileana Cantuniari) – a deschis oferta editorială a singurei edituri româneşti dedicate exclusiv literaturii mystery & thriller: Crime Scene Press. Îi urez viaţă lungă şi îmi doresc ca volumele pe care le va publica să nu se transforme niciodată în muniţie în vreo luptă de stradă precum cea imaginată de George Arion în Insula cărţilor.

*

Acest text a apărut prima dată în revista Familia, nr. 3/ martie 2014.

 

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 74 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *