Cosmic Suspence

„Locuiesc” în spaţiul science-fiction de 33 de ani, iar când aud cuvintele „cosmos” sau „gravitaţie”, SF îmi vine în minte mai întâi, şi nu altceva. Aşadar, când am plecat la film, într-o după-masă de octombrie cu vreme de mai, nu m-am gândit nicio clipă că Gravity n-ar fi SF. În ciuda acestei dorinţe-obsesii duminicale a spiritului meu, nu am văzut un film SF, ci unul de plin de suspans… cosmic, impresionant şi – comentariu CNN – realist în cea mai mare parte.

Un film despre încercările disperate ale unui om rămas singur în spaţiu de-a se întoarce pe Pământ va face întotdeauna apel la specialiştii care au trăit experienţa cosmică pe pielea lor. Regizorul Alfonso Cuarón spune că lucrul cel mai important pentru întreaga echipă de realizatori a fost să respecte principiile ştiinţifice, dar s-au făcut câteva mici concesii şi nu lipsesc nici exagerările necesare pentru a se putea derula povestea în sine. Unii spun că nu e vorba de mici concesii, ci de erori multe şi grave. Dar, dacă luaţi la răsfoit internetul şi citiţi, chiar şi în fugă, cât mai multe păreri despre Gravity, veţi constata că cei mai rău intenţionaţi nu sunt specialişti, ci amatori cu pretenţii de experţi în astrofizică. Nu mofturile lor trebuie luate în seamă, ci spusele cunoscătorilor care, da, subliniază erorile ştiinţifice, dar şi ideea că urmăresc un film, nu un documentar ştiinţific.

Gravity e un film despre cât de puternic devii atunci când te pândeşte moartea în cosmos.

Fostul astronaut NASA Garrett Reisman consideră că  Gravity e cea mai mare reuşită 3D IMAX de până acum. De la lansarea filmului, întrebarea „ce părere ai despre Gravity?” ameninţă să doboare recordul atins de întrebarea clasică (şi extrem de enervantă pentru orice astronaut) despre cum faci caca în spaţiu. E uimitor, afirmă Reisman, în câte instanţe reuşeşte Gravity să respecte legile fizicii spaţiale. (Vezi Forbes.com). Totuşi, are două erori serioase. Prima: în cosmos, n-ai cum să ţopăi cu uşurinţă de la o staţie spaţială la alta, aşa cum fac dr. Ryan Stone şi astronautul veteran Matt Kowalski. A doua, şi mult mai gravă, pentru că afectează cursul poveştii dacă se încearcă înlăturarea ei, adaug eu, e faptul că Matt Kowalski se sacrifică inutil. După legile spaţiului, s-ar fi putut salva repede şi uşor. Iar un astronaut veteran ar fi trebuit să ştie atâta lucru. Reisman povesteşte că l-au auzit pe fiul lui Neil Armstrong vorbind despre tatăl său. Primul om umblător pe lună avea nenumărate calităţi, dar printre ele nu se număra şi aceea de a urmări un film SF fără să-i găsească defecte cu carul. Şi e imposibil să savurezi un film SF, orice film, de altfel, când ai lângă tine o ciocănitoare.

Jean Luc Margot, expert în planetologie şi profesor la UCLA, găseşte şi el o „hibă”: nu e plauzibil să se trimită în spaţiu o persoană care s-a antrenat numai şase luni înainte, aşa cum a făcut dr. Ryan Stone. Însă tocmai asta face filmul mai atrăgător, adaugă Margot (un tip enervant de inteligent pentru vârsta lui), iar sub aspect ştiinţific, realizatorii au făcut o treabă excelentă şi merită cu prisosinţă să le dea  nota 10. Buzz Aldrin (un tip enervant de lucid şi raţional pentru vârsta lui, dar i se iartă, doar a fost astronaut) consideră că efectele vizuale sunt remarcabile. Mai important, filmul ne aduce aminte că există pericole în spaţiu, mai ales în cazul activităţilor extravehiculare. Fostului astronaut american Scot Parazynski i-a plăcut foarte mult Gravity (Vezi Vulture.com). Da, i-a găsit cam multe cusururi care i-au stârnit râsul, însă l-a făcut să-i fie dor de spaţiu, să retrăiască senzaţia inegalabilă de-a se afla „acolo” (being out there), iar asta înseamnă că părţile bune ale filmului atârnă mai greu în balanţă decât „hibele” scoase la iveală cu satisfacţie de cârcotaşi.

Partea cea mai bună a filmului, dar şi cea mai grea – în două sensuri, de rol dificil, dar şi extrem de important – e prestaţia Sandrei Bullock, care o interpretează pe dr. Ryan Stone. Ea „duce” filmul de la cap la coadă, aşa cum Will Smith a „dus” singur filmul I Am Legend. Să mă ierte George Clooney, dar contribuţia lui nu e vitală în acest film şi, la statutul lui, nici n-ar fi trebuit să accepte un rol atât de scurt.

Gravity e un film despre cât de puternic devii atunci când te pândeşte moartea în cosmos. De ce-i sperie pe unii gândul că mor în cosmos, şi nu pe Pământ? Pentru că „out there” au senzaţia că nu vor mai fi recuperaţi niciodată, că nu există viaţa de apoi, nici măcar Judecata de Apoi, că trupurile lor nu se întorc pe Pământ, nu devin ţărână, ci se vor dezintegra şi vor pluti veşnic, printre fărâme de cosmos. Dar nu e mai frumos aşa? Nu e mai bine să te transformi în praf de stele, decât în ţărână?

Gravity se termină la timp şi e conceput astfel încât să nu ceară şi nici să nu permită continuări. Orice prelungire ar fi riscat să-l banalizeze, poate chiar să-l arunce la graniţa penibilului.

Acţiunile disperate ale dr. Stone, duse la capăt mai degrabă de instinctul de conservare decât de mintea tulburată în faţa unui sfârşit iminent, îi dau puterea necesară pentru a înţelege că nu a venit încă vremea să răspundă la asemenea întrebări. Dr. Stone e un personaj de excepţie şi, după câte acte de curaj face, nu e deplasat să ne întrebăm dacă există cu adevărat printre noi astfel de fiinţe omeneşti, cu reacţii supraomeneşti. Dar, din nou, e vorba de un film, nu de un documentar despre cum reacţionează psihicul uman şi cât de puternic este în faţa primejdiei morţii. Dr. Ryan Stone nu e un personaj cu care ai vrea să te confunzi, pentru că n-ai vrea să fii în pielea lui. E, în schimb, un personaj de la care ai ce învăţa şi care-ţi va rămâne în memorie un timp mult mai îndelungat, pentru că defineşte un tipar comportamental pe care puţini sunt în stare să-l adopte.

Există actori născuţi să joace anumite roluri şi să se consacre ca un anumit personaj, şi numai unul, în sufletul publicului. John Nettles se confundă cu inspectorul Tom Barnaby, iar David Suchet nu mai e de mult David Suchet, ci Hercule Poirot. Din cu totul alt registru tematic îl amintesc pe Robert Powell, cel care l-a interpretat pe Isus în filmul lui Zeffirelli şi care n-ar mai fi trebuit să joace în alte filme, odată ce şi-a jucat rolul vieţii. Sandra Bullock nu intră în această categorie, dar ceea e de admirat la ea este că s-a adaptat perfect la un rol „ştiinţific”, dificil, cum spuneam, după ce a jucat în multe comedii sau drame romantice. Poate că Angelina Jolie ar fi făcut, şi ea, un rol bun în Gravity, având în vedere cât de vânjoasă e în Tomb Raider, dar nu trebuie regretat că nu ea a fost, până la urmă, alegerea producătorilor. Jolie e mai potrivită aventurilor fantasy cu final copilăros, previzibil.

Mexicanul Alfonso Cuarón a vrut să devină astronaut, dar, cum nu s-a împăcat cu armata, a ajuns regizor. Gravity e prima lui realizare impresionantă. Până la acest film excelent, s-a antrenat, printre altele, cu Harry Potter şi prizonierul din Azbakan şi cu distopia SF Copiii tatălui. James Cameron, tatăl Avatarului, consideră Gravity filmul după care a tânjit foarte multă vreme.

Gravity se termină la timp şi e conceput astfel încât să nu ceară şi nici să nu permită continuări. Orice prelungire ar fi riscat să-l banalizeze, poate chiar să-l arunce la graniţa penibilului. Însă totul se încheie raţional şi cu bine: dr. Stone aterizează cu o capsulă chinezească undeva în Asia, iar primii paşi şovăitori pe care îi face pe nisip sunt paşii spre o viaţă în care lucrurile sunt, probabil, mult mai aşezate şi mai limpezi decât se văd din spaţiu.



Gravity (SUA, 2013); R: ; S:  ; Cu:  


  

Antuza-Genescu

Despre Antuza GENESCU

Antuza GENESCU a scris 19 articole în Revista de suspans.

Antuza GENESCU (n. 14.01.1968), absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea de Vest, Timişoara. Este preşedinta Clubului de Anticipaţie H.G. Wells din Timişoara. Traducătoare, scriitoare, organizatoare de evenimente SF. A organizat, cu sprijinul cenaclului H.G. Wells, cele două Săptămâni Internaţionale de Science-Fiction (1999, 2003) în cadrul Schimbului Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român, în colaborare cu clubul Phoenicians din Londra. Este membră a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy. A tradus romane de Gene Wolfe, Vernor Vinge, Jack McDevitt, Robert J. Sawyer, Ken Grimwood etc. şi povestiri publicate în antologiile The Year’s Best Science Fiction (Gardner Dozois) şi The Year’s Best Fantasy & Horror (Ellen Datlow). A publicat povestiri science-fiction în „Paradox”, „Helion”, „Orient Latin”, „Banat”. Susţine rubrica „Lectograf SF”, în suplimentul literar „Paralela 45” al „Renaşterii Bănăţene”.

Print Friendly

2 Comentarii

  1. Buna ziua, as dori sa-mi spuneti daca romanul Death comes to Pemberley,este tradus in romana si de unde as putea sa-l cumpar.Va multumesc,Mihaela Mirea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *