Helen Marshall: „Istoria seamănă cu o poveste de groază: toată lumea moare la sfârşit”

Helen Marshall este autoare canadiană, editor şi doctor în studii medievale. Prozele şi poeziile sale au fost publicate în The Chiaroscuro, Abyss & ApexLady Churchill’s Rosebud WristletTor.com şi republicate în mai multe antologii Year’s Best. Prima ei colecţie de povestiri Hair Side, Flesh Side” (ChiZine Publications, 2012) a fost inclusă între primele zece cărţi ale anului 2012 de către January Magazine. Colecţia a câştigat premiul British Fantasy 2013 la categoria Cel mai bun debut şi a fost pe lista scurtă la premiile Aurora 2013, acordate de Societatea Canadiană de Science Fiction şi Fantasy. Autoarea a mai publicat şi două volume de poezie, „Skeleton Leaves” (Kelp Queen Press, 2011), câştigător al premiului Aurora în 2012 şi nominalizat la Rhysling Award, şi „The Sex Lives of Monsters” (Kelp Queen Press, 2013), nominalizat anul acesta pentru premiul Bram Stoker. A doua colecţie de povestiri a lui Helen Marshall, „Gifts for the One Who Comes After”, va ieşi pe piaţă în toamna acestui an la editura ChiZine Publications.

*

Mihai ADĂSCĂLIŢEI: Îţi mulţumesc că ai avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Voi începe cu un citat din unul dintre interviurile tale: „Când eram mică, credeam sincer că toţi scriitorii sunt morţi de mult. Ca dinozaurii. Nu văzusem niciodată un scriitor. Mă gândeam că oamenii nu mai scriu cărţi.” Deşi acest lucru nu te-a îndepărtat de scris, pot să te întreb ce te-a determinat să îmbrăţişezi cariera de scriitor? Când ai pus stiloul pe hârtie cu scopul de a scrie ficţiune?

Helen MARSHALL: Scrisul, la fel ca la mulţi alţii, a venit din citit. Am crescut cu nasul în cărţi şi-mi amintesc, foarte clar, că în clasa întâi, învăţătoarea le-a cerut celorlalţi copii să se împrietenească cu mine—îmi pare rău, ştiu că sună destul de trist când o povestesc!—dar nu eram în mod special interesată: Eram fericită cu cărţile mele. După mai multe lecturi, am început să scriu. La început poezie, apoi, când am mai crescut, povestiri. În liceu, mama a vorbit cu un prieten de familie, Jeff Fitzgerald, să înceapă să mă înveţe cum să scriu. Acesta publicase câteva povestiri şi a fost prima persoană care m-a ajutat să pregătesc un manuscris pentru a-l trimite spre publicare: o povestire intitulată „The Deep” despre doi studenţi care pleacă în căutarea ţinutului pierdut Lyoness—Doamne, se pare că încă o mai am pe computer—şi care se termină foarte tragic (aşa am crezut eu) cu cei doi înecându-se. Bineînţeles, a fost respinsă. Cea de-a doua persoană care m-a ajutat a fost un tip pe nume Ben Trafford, dar nu pot spune că discuţiile cu el aveau ceva special. Eu eram la universitate, luptându-mă să împac scrisul cu continuarea studiilor. L-am întrebat cum poţi ajunge autor publicat şi mi-a răspuns ceva de genul: „O faci, pur şi simplu.” Avea dreptate: atunci mi-am dat seama că nu există o anumită cale spre succes, pur şi simplu începi s-o faci. Nimeni nu te invită să fii scriitor. Nimeni nu-ţi face cadou acest lucru. Pur şi simplu, începi s-o faci.

M.A.: Care dintre scriitorii dispăruţi de multă vreme ţi-au inspirat şi influenţat felul de a scrie? Dar dintre cei aflaţi în viaţă?

H.M.: Până am crescut, am citit cu precădere genul fantasy (precum şi diferite cărţi despre mitologia scandinavă, celtică, greacă şi romană) şi cred că cea mai mare influenţă la vremea respectivă au avut-o Neil Gaiman, ale cărui povestiri sunt primele pe care le-am citit, Guy Gavriel Kay, Charles de Lint şi Peter Beagle. Când i-am citit prima oară, am crezut pur şi simplu că toţi erau morţi (scuze!), dar mi-aduc aminte ce încântată am fost să descopăr că Guy Kay locuia în Toronto. În Toronto! Ştiam unde e! Am fost acolo! După aceea, copil fiind, am vizitat oraşul sperând în secret de fiecare dată că o să-l întâlnesc. Interesant, atunci când m-am mutat la Toronto cu facultatea, am ajuns să locuiesc destul de aproape de el, aşa că ne-am mai întâlnit la câte o cafea uneori.

Totuşi, una dintre cele mai mari influenţe din ultimii ani o are Robert Shearman, a cărui operă este de un umor negru foarte inteligent. După ce i-am citit colecţia de povestiri Love Songs for the Shy and Cynical, mi s-a aprins beculeţul. Mi-am dat seama că puteam scrie povestiri din perspectiva mea, despre propriile mele reacţii emoţionale, zbateri, pasiuni şi plăceri. Mi-am dat seama că puteam fi amuzantă—dar în felul meu. Sau bizară. Sau tristă. E ciudat cum opera altei persoane mi-a arătat cum să-mi dezvolt propria onestitate interioară, dar aşa a fost.

De-a lungul carierei mele universitare, am devenit tot mai interesată de scriitorii decedaţi, mai ales cei din perioada medievală: poeta lui Gawain, Christine di Pizan, o grămadă de scriitori anonimi şi, desigur, Geoffrey Chaucer. Unul dintre lucrurile care-mi plac atunci când citesc lucrări medievale este că uneori dai peste note din partea autorului, de genul „Roagă-te pentru mine după ce mor” sau ”Vă rog, corijaţi această lucrare”. Deoarece, în ciuda faptului că aceşti scriitori au trăit cu secole în urmă, ei şi-au anticipat propria moarte şi şi-au imaginat o anume poziţie în istorie. Au prevăzut o vreme în care scrierile lor urmau a fi copiate şi recopiate. Şi, într-adevăr, ei încă ne vorbesc. Găsesc că momentele acelea conferă operei lor un soi de urgenţă care trece peste ani. Îi fac să pară straniu de umani, un lucru important, deoarece este foarte uşor să consideri că oamenii care au trăit cu secole în urmă sunt în sine altfel decât noi.

M.A.: Ai un doctorat în studii medievale, dar decizia de a urma această carieră are vreo legătură cu pasiunea ta pentru ficţiune şi cărţi sau este strict de interes academic? Atenţia pe care o necesită manuscrisele medievale se reflectă asupra scrisului şi muncii de editor?

H.M.: Împac activitatea academică cu munca de scriitor într-un mod interesant, e o chestiune cu care jonglez şi mă lupt necontenit. Îmi place să cred că mă inspir din activitatea academică, o aduc în scrierile mele. Hair Side, Flesh Side este un exemplu perfect: multe povestiri au fost inspirate din pasiunea pentru istorie care mi-a fost inculcată de munca mea, iar altele—cum este “Blessed”, unde o fată primeşte trupul Sfintei Lucia din Siracuza sub formă de cadou la ziua sa de naştere—s-a inspirat direct din munca mea de cercetare. Atunci când studiezi Evul Mediu, dai peste atât de multe amănunte ciudate, credinţe bizare, elemente ritualice stranii şi altele asemenea care n-au fost explorate din plin, în ciuda tonelor de scrieri fantastico-epice inspirate din istoria Europei.  Mai e şi acea înfiorare imensă de a fi parte din tradiţia intelectuală de la Oxford sau Cambridge: M. R. James şi-a scris povestirile cu fantome în timp ce pregătea cataloage cu manuscrise în engleza medievală pe care încă le folosesc şi eu; Tolkien a scris The Lord of the Rings pe când studia piesa în dialect scandinav Reeve’s Tale a lui Chaucer; C. S. Lewis a redactat The Chronicles of Narnia pe când ţinea conferinţe despre alegoria şi romantismul din perioada medievală. Avem de-a face cu o tradiţie nobilă aici.

În multe aspecte, scrisul şi cercetarea sunt sarcini foarte diferite. În cercetare încerc să ţin obiectul de studiu cât mai aproape ca să-l pot percepe în cele mai mici detalii. Realităţile despre care vreau să scriu le obţin din fapte şi ipoteze fundamentate. Atunci când scriu, ţin la distanţă în mod deliberat obiectul naraţiunii (care este adesea înrădăcinat în vreo componentă a vieţii mele reale) pentru ca mintea mea să-l perceapă în mod nedesluşit. Acest lucru îmi permite să mint despre el mult mai bine. E o mare diferenţă, cred eu, între imboldul de a descoperi faptele şi imboldul de a minţi cu neruşinare—încerc să le privesc separat!

M.A.: S-a întâmplat să descoperi ceva într-un manuscris medieval şi să devină subiectul unei lucrări de-ale tale? Se poate spune că trăsăturile „întunecate” al Evului Mediu, cum sunt violenţa, ciuma sau sărăcia, ţi-au influenţat şi ele scrisul?

H.M.: Mi-am dorit întotdeauna să descopăr ceva într-un manuscris medieval care să facă parte apoi din scrierile mele, dar, dintr-un anumit motiv sau altul, lucrurile nu stau chiar aşa. În parte, şi datorită imboldurilor contradictorii de care am pomenit mai sus. Cea de-a doua întrebare a ta, cea despre trăsăturile „întunecate” ale Evului Mediu, este probabil mai aproape de adevăr. Studiul istoriei mi-a conferit un simţ al unei perspective mai largi. Am mai spus că istoria seamănă cu o poveste de groază: toată lumea moare la sfârşit. În consecinţă, mare parte din scrierile mele este despre felul în care raportăm sentimentul nostru iminent ca persoane care trăiesc, respiră şi iubesc la perceperea propriei insignifianţe în termenii unei naraţiuni mai ample. Mă gândesc la această chestiune iar şi iar. În Hair Side, Flesh Side, această problemă s-a manifestat în termenii unei valori a strădaniei artistice faţă de modul în care ne raportăm obiectelor istorice în particular. În cea de-a doua colecţie de povestiri a mea, Gifts for the One Who Comes After, problema se manifestă în termenii moştenirilor personale lăsate copiilor noştri.

M.A.: Să fie acesta unul dintre motivele pentru care ai ales să abordezi partea întunecată a poveştii lui Peter Pan în colecţia ta de debut în poezie „Skeleton Leaves”? Care sunt celelalte motive care te-au făcut să explorezi şi mai adânc mitul lui Peter Pan?

H.M.: Sinceră să fiu, Peter Pan este una dintre acele povestiri în care există atât de multe elemente care stau să iasă la suprafaţă, tensiune şi sentimente reprimate atât de bine ascunse, încât a trebuit să lucrez foarte puţin să le expun. Am fost întotdeauna fascinată de personajul Peter Pan: o personalitate absolut sociopată pe care Wendy o găseşte irezistibilă. Ce mi se pare interesant la el este că J.M.Barrie îl prezintă atât ca o figură a morţii, dornic să ucidă toţi Băieţii Rătăciţi care sunt prea bătrâni pentru el, cât şi ca o figură supremă a vieţii şi tinereţii veşnice. E o contradicţie care te intrigă, în cele din urmă una, e înfricoşătoare. Deşi cred că îmi cam place imaginea unor copii care sunt şi psihopaţi, şi fericiţi—nu sunt sigură că o accept în totalitate, dar îmi place să mă joc cu relaţia dintre inocenţă şi ignoranţă morală. Într-una dintre povestirile din noua mea colecţie, intitulată „Lessons in the Raising of Household Objects”, o tânără fată ia hotărârea să facă exerciţii de maternitate prin adoptarea a două conserve de supă de roşii, din care pe una o rostogoleşte în jos pe scări şi, în cele din urmă, o mănâncă. Este, probabil, una dintre cele mai bizare—şi amuzante!—povestiri scrise de mine, dar care izvorăşte din chestiunea a ceea ce înseamnă pentru un copil să încerce să înţeleagă lumea în care trăieşte.

M.A.: Cu atâtea povestiri moderne care reinterpretează basmele clasice, eşti tentată să dai o versiune proprie acestor basme pe viitor, în afară de Peter Pan? Care-ar fi basmele care te atrag cel mai mult din punctul de vedere al reinterpretării?

H.M.: Tocmai am terminat de scris pentru noua colecţie o povestire numită „Ship House”, care se concentrează asupra unei tinere femei care se întoarce la casa părintească din Africa de Sud pentru a o convinge pe mama sa, care se pare că se îmbolnăveşte de Alzheimer, să-şi facă bagajele şi să se mute într-un loc mai sigur. Acolo, ea descoperă cele două jumătăţi ale lui Rumpelstiltskin (precizare: acesta se rupe în două la sfârşitul basmului!) în pivniţa de sub casă. E o povestire foarte stranie, şi una extrem de personală, care împleteşte perioade distorsionate din istoria propriei mele familii cu această prezenţă mitică mai amplă. Povestirea este şi despre modul în care, de-a lungul generaţiilor, te raportezi la istoria incomodă şi discreditată care se naşte din traiul într-un loc ca Africa de Sud şi la faptul de a fi profitat, chiar fără ştiinţă, de pe urma unei poziţii sociale. Îmi place ideea de a-l vedea pe Rumpelstiltskin ca fiind un secret malign trecut sub tăcere, un secret despre care ştie toată familia, dar despre care nimeni nu vrea să vorbească.

M.A.: Deşi în Skeleton Leaves avem o versiune mai sinistră şi mai periculoasă a basmului Peter Pan, înţeleg că ai fost întrucâtva surprinsă atunci când unele povestiri din colecţia ta Hair Side, Flesh Side au fost categorisite ca fiind horror. Eşti de părere că, în ciuda calităţilor literare, colecţia ta a eşuat în încercarea de a atrage mai mulţi cititori doar pentru că a fost etichetată ca fiind în genul horror? Eşti percepută diferit ca scriitor doar pentru că scrii ficţiune horror şi weird?

H.M.: O întrebare delicată: la început am fost surprinsă să fiu etichetată drept scriitor de horror pentru că, în mintea mea, multe dintre povestirile mele sunt mai degrabă din categoria absurdului, nu a ororii autentice. De asemenea, de mic copil aveam o aversiune puternică faţă de horror: Nu digeram genul câtuşi de puţin. Totul mă înfricoşa. Singurele materiale horror pe care le citisem înainte de a scrie Hair Side, Flesh Side au fost volumele pe care le editam pentru ChiZine Publications, iar dintre acele cărţi stranii şi întunecate numai câteva se încadrau în ceea ce eu consideram a fi genul horror pur. Acum, însă, găsesc că exact acele lucruri îmi provoacă cele mai puternice reacţii, lucruri pe care acum le explorez pentru a da de subiecte pentru scris—aşa că, în această privinţă, abordez mult mai lejer idea de a fi numită scriitoare de horror. Am citit mult mai mult în acest gen—Stephen King a devenit în ultima vreme o influenţă uriaşă, nu neapărat pentru horror, ci pentru naratorii lui extrem de agreabili—însă tot nu ştiu dacă sunt un scriitor de horror per se, deoarece, dacă e să ne luăm după vechiul adagiu cum că oroarea este o emoţie, nu un gen, eu încerc adesea să transmit mai multe emoţii deodată. Rareori frica este emoţia dominantă cu care aş vrea să rămână cititorii mei. Poate că doar am despicat firul în patru: Găsesc că apare multă ficţiune interesantă care combină horror-ul cu sensibilităţile literare. Îmi vine în minte Nathan Ballingrud ca fiind unul din cei mai buni în acest sens în ultimii ani. Mai mult de-atât, cred că ficţiunea horror are extraordinar de mult de oferit ficţiunii literare în ceea ce priveşte, după cum spunea Kim Newman, arta de a duce lucrurile prea departe. Este—sau poate fi—un gen fără limite. Şi asta este foarte atrăgător.

M.A.: Consideri că ceea ce scrii aparţine strict unui anume gen? Cât de important este pentru un scriitor să iasă din genul său pentru a fi original şi a-şi găsi stilul propriu?

H.M.: Cred că ceea ce scriu are câte ceva din toate, deoarece, ca cititor, am citit tot ce mi-a picat în mână. Citesc foarte multă literatură, întrucât găsesc că grija pentru stil, voce şi formă mă îndeamnă adesea să încerc abordări noi. Pentru a-mi exploata mai bine cuvintele şi frazele. Totodată, îmi place scriitura care forţează şi rupe graniţele realismului: Îmi plac surprizele. Ador toate momentele care mă fac să râd cu plăcere când se întâmplă ceva care este absolut surprinzător, dar şi complet compatibil cu firul narativ. În plus, mă şi plictisesc repede, aşa că adesea trec de la un stil la altul atunci când citesc sau scriu în speranţa că o să mă surprind pe mine însămi. Alţi scriitori preferă să-şi dezvolte un stil mai consistent, este prerogativa lor—nu-i condamn pentru asta!—dar mie îmi place libertatea de a face ceva complet diferit, de a trece peste tradiţii şi de a aduce împreună elemente din culturi diferite. Coordonatorul meu de doctorat m-a numit odată „teoreticianul-coţofană”, ceea ce, în contextul de atunci, nu a fost neapărat un lucru bun: dar când vorbim de ficţiune, găsesc că tendinţa unei coţofene de a ciuguli tot ceea ce străluceşte poate fi destul de utilă. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care nu-mi place neapărat „să citesc în domeniul meu”: Nu vreau cu dinadins să fac şi eu ce fac scriitorii ca mine, ci mai degrabă să găsesc ceva diferit şi să sprintez în acea direcţie.

M.A.: Ai publicat până acum două volume de poezii (Skeleton Leave şi The Sex Lives of Monsters) şi o colecţie de povestiri (Hair Side, Flesh Side). În care dintre ele te regăseşti mai bine? Ai început să scrii deja proză mai amplă? Cât de curând vei aborda formatul unui roman?

H.M.: Am descoperit că poezia şi povestirile au efecte diferite. Poezia îţi oferă adesea un moment singular, frumos cristalizat, o singură lovitură în plex. Povestirea îţi oferă mai mult spaţiu în care să-l „tăvăleşti” puţin pe cititor, să-l oboseşti, apoi să-l faci knockout. Îmi plac ambele forme, dar interesul meu actual este pentru proză, în parte deoarece îmi place procesul de elaborare a unor idei bizare ca să văd încotro mă poartă. Lungimea unui text schimbă ceea ce poţi face cu o idee. În prezent, am început lucrul la un roman intitulat Icarus Kids în care copiii încep să se întoarcă din morţi. Cu aripi. Şi cu toate că aduce puţin a roman cu zombi, de fapt este vorba despre moartea ca transformare şi durerea celor care rămân. Ceea ce am descoperit la scrierea unui roman este că firul narativ trece spre realism cu cât explorez mai mult o idee, şi anume, prefer să dezvolt consecinţele umane ale ideii, nu să elaborez pe premiza esenţială în sine.

M.A.: Poate poezia să dea mai multă profunzime prozei autorului? Această experienţă o face mai frumoasă, mai compactă şi mai eficientă?

H.M.: Ori de câte ori mă lupt să intru în starea de a scrie proză, cititul de poezie reprezintă leacul perfect. Am auzit un citat excelent din Dan Paterson ieri la o conferinţă, care defineşte sentimentele mele despre poezie:

„Poezia este o artă întunecată, o formă de magie, deoarece încearcă să schimbe modul în care percepem lumea. Cu alte cuvinte, ea are scopul de a maleabiliza textura percepţiei noastre prin însămânţarea şi plantarea de lucruri în memoria cititorului cu o asemenea forţă şi originalitate subtilă, încât acestea nu mai pot fi deprogramate.”

Ce-mi place la poezie este că te forţează să încerci a-l aduce pe cititor într-un anume loc, într-o anume emoţie, prin strategii subtile şi mai puţin directe: prin limbaj, imagini subconştiente, textură, voce—şi abia în ultimul rând prin naraţiune. Poezia este asemenea unui truc de magie. Îţi permite să reuşeşti anumite acţiuni care par facile, dar care necesită multă măiestrie tehnică. Există o logică în poezie, diferită de cea din ficţiune, pe care Kelly Link mi-a descris-o odată ca fiind „logica nocturnă” sau logica onirică. Visele îşi au propriile reguli interioare care nu corespund cu cele din lumea reală, dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de consistenţă şi nu sunt ancorate în lumea reală. Găsesc că uneori îmi place să explorez posibilitatea de a aduce logica poetică în ficţiune, doar pentru a vedea ce iese.

Un exemplu scurt: în povestirea de care am pomenit mai devreme, „Blessed”, un copil primeşte trupul Sfintei Lucia din Siracuza de la tatăl ei divorţat şi noua lui prietenă, şi de-aici se declanşează o luptă a cadourilor în care mama îi dăruieşte o sfântă mai bună: Ioana D’Arc. La prima vedere, povestirea pleacă de la o premiză absurdă şi o exploatează în scopul amuzamentului, dar până la sfârşit ea se bazează pe faptul că sfinţii—sau martirii, în cazul de faţă—reprezintă pentru noi două aspecte diferite: atât simboluri ale binecuvântării, cât şi ale rezistenţei pasive, care suferă tot soiul de forme cumplite de violenţă pentru iubire. Pentru mine, subterfugiul povestirii exploatează pe faţă primul aspect la început, în vreme ce-l insinuează pe al doilea în planul secund. Punctul culminant al povestirii se bazează pe modul în care mama, care ajunge de fapt să-şi tortureze fiica, ia cunoştinţă de mult mai întunecata semnificaţie a iubirii cucernice. Pentru mine, povestirea urmează logica poetică, fiind bazată pe transformarea de idei care sunt criptate în rezonanţa unor cuvinte specifice, nu în firul narativ direct.

M.A.: Chiar de la debut, scrierile tale au fost recompensate cu nominalizarea şi câştigarea mai multor premii. Cât de important este pentru un scriitor debutant să primească o astfel de recunoaştere? Este aceasta cea mai bună cale de a învăţa valoarea propriului stil de scriere sau este de preferat popularitatea?

H.M.: Premiile au doar importanţa pe care le-o dai tu: Trebuie să recunosc, unul din cele mai minunate momente din viaţa mea a fost atunci când am câştigat premiul British Fantasy la categoria debut. Am fost în lacrimi toată seara deoarece m-a mişcat această recunoaştere şi privilegiul de a sta pe aceeaşi scenă cu idolii mei—Neil Gaiman a fost maestrul de ceremonii, Susan Cooper primea premiul pentru întreaga activitate—şi de a şti că făceam parte din acea comunitate. Asta îţi oferă un premiu: sentimentul de a fi onorat de către colegii tăi. Şi, desigur, ca scriitor tânăr—foarte tânăr, publicasem o singură povestire până atunci—a trebuit să muncesc din greu ca să-mi construiesc de la zero un public cititor. În multe privinţe, am fost copleşită de modul în care a fost primită prima mea colecţie de povestiri. Aşteptările mele fuseseră mult mai umile.

M.A.: În acest an vei co-edita, împreună cu Sandra Kasturi, cea de-a treia colecţie a celor mai bune proze speculative canadiene, Imaginarium. Cât de importantă este experienţa ta ca editor asociat/administrativ la Chizine Publications la editarea volumului Imaginarium 2014? Pentru Imaginarium ai căutat povestiri din genul tău predilect sau vei alege ceva diferit?

H.M.: Experienţa mea ca editor la Chizine Publications mi-a dat şansa să colaborez cu Sandra Kasturi la multe proiecte de amploare şi am descoperit un spirit înrudit adevărat, o persoană caldă, înţeleaptă, amuzantă, pe care doream s-o impresionez neîncetat. Sunt foarte încântată de colaborarea mea cu ea la Imaginarium 2014 deoarece—în ciuda celor spuse de mine, că nu vreau să „citesc în domeniu”—nutresc o dragoste profundă pentru scena de gen canadiană. Există nişte autori deosebiţi cu care am avut ocazia să lucrez la Chizine Publications, precum şi mulţi alţii pe care i-am întâlnit pe la convenţii şi alte asemenea. În Canada se întâmplă ceva special, un fel de renaştere a genului, şi deşi există teama că odată ajuns pe val, totul se poate termina într-o clipită, ştiu că mulţi autori canadieni încep să prindă „pământul sub picioare”. E greu de spus în mod clar ce căutăm să avem, eu împreună cu Sandra, în Imaginarium: Cu siguranţă, mă aştept să dau peste o mare varietate de abordări ale genului, diferite de cele pe care le am eu, dar pot spune că voi căuta lucruri pe care încerc să le pun şi în propriile mele lucrări: momente de surpriză, încântare şi transcendenţă. Şi fără greşeli de ortografie.

M.A.: Chris Roberts ţi-a ilustrat toate volumele publicate, ba mai mult, viitoarea ta colecţie de povestiri, Gifts for the One Who Comes After, va fi ilustrată tot de el. Cum a început colaborarea cu Chris Roberts? Vei dori să repeţi experienţa de a-ţi ilustra volumele, dar cu un alt artist?

H.M.: L-am întâlnit pe Chris Roberts la World Horror Convention în Austin şi s-a oferit să-mi ilustreze coperta şi grafica de interior pentru prima mea broşură, Skeleton Leaves. Am fost impresionată de fiecare dată de atenţia lui la detalii şi de abilitatea de a alege momente de nuanţă emoţională pe care să le proiecteze în formă grafică. Tocmai săptămâna trecută am văzut desenele de interior pe care le-a făcut pentru Gifts for the One Who Comes After, şi sunt uluitoare. Absolut uluitoare. M-aş hazarda să spun că sunt cele mai bune piese pe care le-a făcut până acum.

Ca istoric de carte, îmi place forma în sine a cărţii, precum şi posibilităţile artistice ale acesteia. Ceea ce m-a atras la cărţile publicate de ChiZine Publications a fost faptul că Brett Savory şi Sandra Kasturi au fost dispuşi să aloce timp şi muncă designului acestora, încorporând în mod frecvent grafică sau configuraţii interesante. Asta m-a impresionat şi cred că i-a impresionat pe toţi.

Bănuiesc că mi-ar plăcea să repet experienţa şi cu alţi artişti care să-mi ilustreze cărţile, ba chiar am văzut nişte lucrări de grafică frumoase în povestirile mele, cum este piesa de copertă a lui Chris Buzelli pentru povestirea „The Hanging Game” de pe site-ul Tor.com—dar Chris Roberts mă atrage mai mult. Şi el pe mine. Rezultă o relaţie profesională excelentă.

M.A.: Dacă tot am pomenit de Gifts for the One Who Comes After, ne poţi da câteva amănunte despre noua ta colecţie de povestiri? La ce să se aştepte cititorii tăi, vechi şi noi, de la Gifts for the One Who Comes After?

H.M.: Gifts for the One Who Comes After va conţine optsprezece povestiri—numai şase din ele, până în prezent, au mai fost publicate. Aşa cum am mai spus, în vreme ce Hair Side, Flesh Side aborda istoria şi preţul artei creatoare, noua colecţie explorează tema moştenirii ca povară monstruoasă şi brutală. Colecţia cuprinde câteva din povestirile mele favorite, printre care „Lessons in the Raising of Household Objects”, care a fost pe lista scurtă la premiile Gloria Vanderbilt Short Fiction; „Ship House”, ceva asemănător combinaţiei dintre Rumplestiltskin şi The Haunting of Hill House; „The Slipway Grey”, care a fost pe lista de vot la premiile Bram Stoker, despre un bunic care îşi contemplă propria moarte sub forma unui rechin-taur uriaş care bântuie minele Selebi din Zimbabwe; şi „The Gallery of the Eliminated”, despre un băiat în vizită la o grădină zoologică specială care vede cum un acrobat de circ dă naştere unui vierme uriaş dintr-o specie dispărută (documentarea pentru ultima povestire a implicat câteva filmuleţe destul de explicite de pe YouTube!) Acestea sunt doar câteva povestiri—dar vă promit că sunt o nebunie!

M.A.: În afară de Gifts for the One Who Comes After şi Imaginarium 2014, ce alte proiecte de viitor ai? La ce lucrezi în momentul de faţă?

H.M.: Cele două volume sunt programate să apară în 2014, deci mă aflu în faza finală de trimitere a manuscriselor. Pe lângă asta, lucrez la romanul pentru adolescenţi Icarus Kids, pe care mă aştept să-l termin în următoarele două luni, mai am şi o bursă post-doctorală la Universitatea din Oxford unde o să-mi transform într-o monografie dizertaţia recent susţinută. Am foarte multă treabă!

M.A.: Îţi mulţumesc pentru timpul acordat şi pentru răspunsuri.

*

Traducere de Dan Butuza

Mihai Adascalitei

Despre Mihai ADĂSCĂLIŢEI

Mihai ADĂSCĂLIŢEI a scris 15 articole în Revista de suspans.

Escapist in other worlds, seeking portals to fantasy and horror realms, but not exclusively. Drifter in the beauty of visual art, in its various appearances. He's the author of the Dark Wolf's Fantasy Reviews blog.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *