Ciprian Mitoceanu: “Dacă ai o mie de povestiri în sertar, nu se pune”

Ciprian Mitoceanu s-a născut în data de 19 martie 1976, la Suceava. În 1999 a absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe, secţia Istorie-Geografie, a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava. Studii aprofundate în domeniul istoriei statelor din SE Europei, în cadrul aceleiaşi universităţi (2003). Studii postuniversitare, profesor documentarist, la Universitatea Bucureşti (2007). În prezent este profesor la Şcoala cu clasele I-VIII din Mileanca (jud. Botoşani). A debutat cu romanul Colţii (Ed. Tritonic, 2008), căruia i-au urmat Amendamentul Dawson (Ed. Millennium, 2011) şi În sângele tatălui (Ed. Millennium, 2012). Este prezent cu proză scurtă în revistele Nautilus şi Suspans, dar şi în antologiile Dincolo de noapte – 12 feţe ale goticului (Ed. Millennium, 2012), Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF (Ed. Millennium, 2012) şi Zombii: Cartea morţilor vii (Ed. Millennium, 2013). Este membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy şi redactor-şef adjunct al Revistei de suspans.

Recent a publicat volumul în limba engleză Dark Tales of Sorrow and Despair, disponibil ca ebook Kindle pe Amazon. Cu acest pretext l-am provocat să ne răspundă următoarelor întrebări.

M.P.

*

Ce te-a făcut să ieși cu proză pe piața anglofonă?

Ce m-a determinat să încerc piaţa anglofonă? În primul rând, sunt un om — sau mai degrabă un scriitor; îngăduiţi-mi să mă consider aşa ceva — căruia îi plac provocările. Iar piaţa anglosaxonă este o provocare serioasă, poate cea mai serioasă. În al doilea rând, spre deosebire de piaţa românească, reticentă la horror şi genurile afiliate, pe piaţa anglosaxonă literatura „de groază” ocupă un procent important. Am vrut să văd dacă merge „şi altfel”. Şi am încercat.  E balta mai mare. Dar şi înghesuiala. Mai ales înghesuiala.

Ai publicat o primă povestire în Massacre Magazine. De ce nu ai ales să continui ofensiva pe câmpul publicațiilor de profil și ai preferat publicarea unui volum, în format ebook pe Amazon, cum e Dark Tales of Sorrow and Despair?

„Ofensivă” este mult spus. Pentru că ofensiva apare când ai pe cine ataca. Ori în cazul povestirilor subsemnatului situaţia n-a fost prea roză. Nu ştiu, poate e de vină ghinionul propriu, poate acolo, pe piaţa anglosaxonă e într-adevăr o altă lume, dar majoritatea editorilor caută poveşti cu o lungime sub 5000 — 7000 de cuvinte. Or, subsemnatul are nevoie de ceva mai mult spaţiu pentru a se exprima. Pe de altă parte, cei care acceptă povestiri mai lungi aveau la intrare mesaje de genul „submission closed până la…”. Şi era destul de mult până la acel la… Uneori trebuie să aştepţi şase luni pentru un răspuns. Sincer, nu-mi prea place să aştept. Nu mai am răbdare. Un scriitor e scriitor atunci când e pe piaţă, când eşti accesibil cititorului. Dacă ai o mie de povestiri în sertar, nu se pune. Contează doar ce e accesibil. Şi poate fi citit şi criticat.

Parcă nu-ţi prea vine la îndemână să-ţi cedezi munca pentru vreo doi lei. Şi, odată ce ai făcut-o, trebuie să te gândeşti că majoritatea revistelor au o problemă cu reeditările. Fie nu le acceptă, fie le vor moca, fie oferă fabuloasa sumă de 1 cent pe cuvânt sau un dolar pe povestire.

Un alt motiv care a dus la decizia de a scoate „indie” un volum (vor mai urma şi altele) a fost că multe dintre revistele de profil nu ofereau decât sume simbolice pentru povestiri, de genul cinci dolari sau chiar zece (ce noroc, nu?). Unii avansau chiar şi 12,5 dolari australieni. Vă daţi seama? 12, 5 dolari… Şi încă din ăia australieni. Bine, dacă aş stăpâni la perfecţie limba engleză… Cei mai mulţi aveau pretenţia de moca. Spusă de la bun început, desigur, dar tot degeaba se cheamă. E criză şi pe la ei, oportunităţile oferite de internet s-au dovedit a fi sabie cu două tăişuri. Parcă nu-ţi prea vine la îndemână să-ţi cedezi munca pentru vreo doi lei. Şi, odată ce ai făcut-o, trebuie să te gândeşti că majoritatea revistelor au o problemă cu reeditările. Fie nu le acceptă, fie le vor moca, fie oferă fabuloasa sumă de 1 cent pe cuvânt sau un dolar pe povestire. Aşa că… Or mai fi şi alte reviste care oferă bani, bani adevăraţi, poate că nu sunt prea vizibile. Şi dacă sunt invizibile, pe cine interesează?

Spre lauda mea, nu am înregistrat prea multe „reject”. Dar, din păcate, acceptările nu însemnau prea mulţi bani, aşa că am renunţat la ofensivă şi am schimbat tactica. Nu de alta, dar încercarea moarte nu are. Dar are urmări.

O bilă neagră o ofer din inimă agenţilor literari din România. Nu lucrează cu români, nu-i interesează să reprezinte scriitori autohtoni pe alte meleaguri. Nu-i condamn. Trăim într-o economie de piaţă şi banul face legea. Dar parcă nu e O.K să ceri C.V. recomandări şi în final să spui că de fapt nu te interesează scriitorii români. M-au făcut să pierd timp destul. Şi n-a fost vorba de un refuz de-acela politicos. Mai mulţi autori mi-au confirmat. Nicio şansă cu agenţii de pe la noi. Aşa, ca la început de an, mi-aş dori să ajungă să se roage de scriitorii români să le reprezinte interesele. Nu neapărat de subsemnatul, deşi asta e partea cea mai frumoasă a visului.

Pe ce criteriu ai făcut selecția textelor date spre tradus?

Feed-back de la cititori. Şi de la antologatori. Regretatul Ştefan Ghidoveanu a avut o contribuţie însemnată. Apoi prietenii care mi-au citit povestirile. Mulţumesc cu această ocazie lui Mircea Pricăjan şi Oliviu Crâznic, doi „ochi critici” a căror părere merită luată în serios. Şi intuiţia personală, deşi aceasta s-ar putea să joace unele feste; pentru scriitor, toate poveştile din portofoliul personal sunt „tari”, altfel nu le-ar mai scrie. Cel puţin aceasta este varianta ideală. Dar Micile Mămici a fost scrisă special pentru a fi tradusă în engleză. Nici nu a apărut în limba română. Încă…

Știu că una dintre povestirile din volum a fost scrisă special pentru o viitoare antologie realizată de celebra Ellen Datlow. Ce ne poți spune despre ea?

Despre Ellen Datlow sau povestire? Despre Ellen, numai de bine. O persoană agreabilă, simpatică, serioasă. Mai ales serioasă. În tot ceea ce face. Şi promptă. Despre povestire… O povestire scrisă „la comandă” pentru o antologie coordonată de Ellen, dar care, în final, a ajuns în Massacre Magazine. O povestire de groază a cărei acţiune are loc în Rusia. Rusia, un spaţiu fascinant (din punct de vedere al posibilităţilor literare, nu vă gândiţi la altceva şi la alte prostii). Micile mămici… Locuitorii dintr-un mic orăşel siberian descoperă că râul ce trece pe lângă localitatea lor e plin de păpuşi. În aval, un degenerat sexual îşi aduce aminte de vremurile bune. Există vreo legătură între cele două evenimente? Sigur că da.  Care e anume? Să vă dau link la Amazon, acolo găsiţi povestirea şi lămuririle necesare.

Ce reacții ai avut până acum din partea cititorilor din afara granițelor?

Una dintre cele mai frumoase reacţii a venit după aparţia Numărului 3 din Massacre Magazine unde am publicat prima mea povestire în engleză. Scriitoarea Catherine Cavendish a spus cam aşa: „I devoured this issue in one summer afternoon, as I sat by the river, and how deliciously appropriate that was, for the story, ‘Little Mothers’ by Ciprian Mitoceanu, centred on a river. As I looked into the Welsh waters, I was greatly relieved that this wasn’t the one of which I was reading! As with the previous two issues, the editors have amassed a super collection of innovative, creative and downright scary horror and dark fiction. There isn’t a weak story here. If you’re a horror fan, this is a must read magazine.”

Mi-au mers la inimă cuvintele ei.

Ce proiecte ai pentru anul 2015? Pentru cititorii tăi români ce pregătești?

Să scriu. Şi să public. Indie, dacă nu se poate altfel. Să termin cât mai multe din proiectele pe care le-am început şi abandonat de-a lungul anilor. Pe cele care consider că merită duse la capăt, desigur. Să termin măcar un roman. Personal, intenţionez să ofer măcar un roman cu zombie. Unul bun, fără falsă modestie. Creaturile astea gălăgioase sunt în stare de ceva mai mult decât să urle gâlgăit, să umble după creier şi să moară într-un final de-a dreptul exploziv.

În plus, i-am pus gând rău lui Făt-Frumos. Romanul e aproapte gata. Şi cine ştie ce-mi mai vine în cap pe parcurs…

Sună bine. Forţă de muncă şi inspiraţie, atunci. O să fim cu ochii pe tine.

Decembrie 2014

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 74 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *