Povestiri clasice: Probabil primul caz de publicitate mascată din lume

Daniel Defoe (?) — A True Relation of the Apparition of One Mrs. Veal the Next Day after her Death to One Mrs. Bargrave at Canterbury the 8th of September, 1705

Cu mult înaintea lui Dorel a fost Eustacia Veal. Sigur, am exagerat puțin în titlu, cazuri de publicitate mascată or mai fi fost, dar acesta este unul care îi este atribuit unui scriitor celebru: Daniel Defoe, mai cunoscut ca autor al lui Robinson Crusoe. Legenda spune că Defoe, care pe lângă a fi scriitor era şi un foarte activ jurnalist şi autor de pamflete, ar fi scris povestirea pentru a face reclamă cărții The Christian Defense against the Fears of Death (1651), scrisă de Charles Drelincourt. Cartea, chipurile, nu se mai vindea şi un editor cu prea puțin simț al riscului era pe punctul de a rămâne în brațe cu o grămadă de exemplare. Chemat în ajutor, Defoe a spus că ştie el cum să schimbe această stare de lucruri.

Sigur, toate acestea pot fi interpretate diferit: că Defoe a încercat de fapt prin acestea să-şi piardă urmele şi să nu poată fi recunoscut ca autor al povestirii/pamfletului sau că a luat lucrurile ca pe o provocare.

Aşa s-a născut A True Relation of the Apparition of One Mrs. Veal the Next Day after her Death to One Mrs. Bargrave at Canterbury the 8th of September, 1705, care, inițial, nu a fost publicată în calitate de povestire, ci de pamflet – anonim însă, nu sub semnătura lui Defoe. Aşa se explică, poate, şi stilul mai degrabă jurnalistic al textului, preocupat mai mult de adunarea unor dovezi şi de combaterea obiecțiilor ce s-ar putea aduce povestirii şi mai deloc de atmosferă, mister, supranatural şi toată recuzita specifică, inclusiv în epocă, genului.

După cum rezultă şi din titlu, povestirea – care acum stă liniştită în ediții de povestiri clasice cu stafii – este una a unei apariții. Doamna Bargrave şi domnişoara Veal au fost bune prietene până când timpul şi depărtarea, necazurile matrimoniale ale celei dintâi şi mutarea în alt oraş a fratelui celei de-a doua au dus la răcirea relației, fără ca între ele să fi survenit vreo ceartă. Într-o bună zi, la amiază, domnişoara Veal îşi face apariția pe neaşteptate la uşa prietenei ei, spunându-i acesteia că pleacă într-o călătorie şi că a vrut s-o vadă mai întâi şi s-o asigure de dragostea şi prietenia ei, în ciuda anilor de absență. Nimic nu-i indică doamnei Bargrave că prietena ei ar fi altfel decât vie şi sănătoasă. Cele două se sărută, doamna Bargrave inspectează rochia de mătase a prietenei sale, apoi stau de vorbă în salon despre prietenie, viață, moarte, lumea de apoi, context în care cartea lui Drelincourt este pomenită de şase ori, nici mai mult nici mai puțin, ca fiind cea care descrie cel mai bine cum stau lucrurile în viața de după moarte.

Apariția dă discret semne că este ceea ce este – o întreabă pe prietena ei dacă o găseşte mult schimbată, refuză să servească un ceai şi face referire la un poem despre continuarea prieteniei dincolo de moarte – dar toate sunt indicii pe care doamna Bargrave le va interpreta aşa cum se cuvine abia după plecarea domnişoarei Veal. Care nu dispare într-un nor de fluturi, ci iese pe uşă şi se pierde în mulțime. Nu înainte de a-i cere prietenei sale să-i scrie fratelui ei despre un inel şi alte câteva mărunțişuri. Vom vedea că, de  fapt, nu soarta inelului era importantă, ci dorința Eustaciei de a-i împărtăşi doamnei Bargrave detalii pe care puțini le ştiau, astfel încât aceasta să fie crezută.

Povestea are şi o falsă prefață, în care ni se spune că toate acestea sunt atestate de un judecător de pace şi de alte câteva persoane respectabile. Încă dinainte să aflăm exact despre ce este vorba, ni se certifică firea minunată şi mintea echilibrată a doamnei Bragrave, dar ni se şi sugerează că există detractori ai acesteia. Îndoielile cititorului sunt anticipate şi, se speră, spulberate din faşă.

Dar a fost sau nu Defoe?

Că autorul anonim al pamfletului este Daniel Defoe e un lucru de care mai toată lumea este convinsă astăzi. Ca povestire, aceasta apare în diverse antologii clasice, fiindu-i atribuită lui.

Există însă şi voci care pun sub semnul întrebării această ipoteză, invocând ca argument faptul că, aşa cum reiese din scrierile lui, Defoe nu credea în fantome, deşi era preocupat de supranatural. De altfel, în epocă, argumentează George Starr – unul dintre cei care se îndoieşte de teza conform căreia Defoe a scris textul – existența fantomelor era un punct cu privire la care catolicii şi protestanții nu se înțelegeau deloc,  întrucât aceasta ar fi presupus existența unui purgatoriu, în care protestanții nu cred, şi nu doar a Raiului şi Iadului. „Sufletele desprinse de trupuri nu apar şi nu se preocupă cu problemele celor vii; cei buni n-ar vrea nici dac-a putea, cei răi n-ar putea nici dacă ar vrea”, avea să scrie Defoe într-o lucrare. În plus, argumentează Starr, pe lângă cartea lui Drelincourt, Eustacia Veal menționează şi două cărți ale unor autori pe care Defoe nu-i suferea şi asupra cărora îşi dezlănțuise pana şi sarcasmul în repetate rânduri (inclusiv la un an după publicarea povestirii de față).

Sigur, toate acestea pot fi interpretate diferit: că Defoe a încercat de fapt prin acestea să-şi piardă urmele şi să nu poată fi recunoscut ca autor al povestirii/pamfletului sau că a luat lucrurile ca pe o provocare. Nu ştiu însă suficiente despre personalitatea autorului ca să pariez pe această ipoteză, plus că, am eu impresia, pe vremea aceea oamenii îşi luau credințele şi antipatiile mai în serios decât le luăm noi astăzi şi nu se jucau cu ele numai aşa, de dragul exercițiului. Cert este că, în afară de „legenda” perpetuată în mediile literare, nu există nicio probă concretă că aceasta i-a aparținut lui Defoe. Ceea ce ne lasă în minunata situație de a crede fiecare cum ne convine despre această problemă.

*

Linkuri:

De citit (şi downloadat) – aici.

Povestirea plus o prefață a unui editor anonim care include legenda lui Defoe drept copywriter sau cum s-o fi chemând asta – aici

Eseul lui Starr despre posibilitatea ca Defoe să nu fie autorul – aici.

Despre Laura SORIN

Laura SORIN a scris 1 articole în Revista de suspans.

Laura Sorin (n. 1975) a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bucureşti. A lucrat ca jurnalist în presa centrală – din 1995, la Cotidianul, apoi la Evenimentul zilei – şi ca PR politic, în perioada 2006-2011. În prezent este din nou jurnalist la Evenimentul zilei. A debutat ca scriitor în 2012 cu povestirea Copiii Diavolului, publicată în antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, editată de Oliviu Crâznic. A fost colaborator al revistei Suspans, unde a publicat recenzii şi eseuri, remarcabilă fiind, mai cu seamă, seria dedicată literaturii gotice clasice. Actualmente colaborează cu Revista de suspans.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *