Genuri

Publicaţie de gen fiind, mi se pare normal ca Revista de suspans să lanseze o scurtă dezbatere pe tema genurilor literare. Şi dacă noi ne asumăm genul, am vrea să aflăm ce gânduri/sentimente aveţi dvs. faţă de această temă.

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Se poate realiza un top al genurilor literare? Este vreunul mai artistic decât celelalte?

Şi corolarul: Genurile – la ce bun?

M. P.

— • —

Participă:

Cătălin BADEA-GHERACOSTEA • Dan-Liviu BOERIU • Marius MIHEŢ • Cătălin STURZA • Adriana TEODORESCU

— • —


Cătălin BADEA-GHERACOSTEA
(critic şi istoric literar)

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Aș vrea să clarific de la început despre ce literatură vorbim, fiindcă dacă facem teorie sau comparatistică, nuanțele sunt diferite de cazul particular al literaturii române și mai ales dacă situăm literatura română în 2012. Presupunând că vorbim despre literatura română la 2012, răspunsul meu ar fi că nu ar trebui ca genul să influențeze valoarea. Dar cine semnalează și legitimează valoarea unei scrieri, în literatura română la 2012? Să fie critica? Să fie media culturală? Să fie industria editorială? Să fie publicul? Vedeți cum se ramifică discuția? Și, în continuare? Care este proporția “românească” între cei patru vectori de legitimare valorică? Avem cazuri în care o operă de gen este mai valoroasă în România decât, să zicem, în Burkina Fasso?

Spațiul literar românesc este original, cum tot ce se întâmplă în spațiul carpato-danubiano-pontic este. Critica literară românească are foarte puțini critici specializați, critici de gen, deoarece criza universală a mass media tipărite a lovit imediat după ce sistemul comunist a falsificat viața literară. Adică lipsa rubricilor constante și dedicate, sub aceeași semnătură, cu același domeniu de criticat s-a adăugat îmbătrânirii și încremenirii criticii românești după două modele șaptezeciste: Nicolae Manolescu și Eugen Barbu, iertată fie-mi aparenta eliminare a celor câteva zeci de critici care există, dar cred că am dreptate. Criticii “manolescieni” sunt a-politici, literaturocentrici, estetizanți și cosmopoliți. Cei “barbieni” sunt aserviți sau de vânzare, extra-literari în analiză, “etici” și cel puțin dâmbovițo-centrici, dacă nu neo-protocroniști. Realizarea maximă a criticii de azi este întâmpinarea, dar nu pot numi aici nici un critic de viziune, în niciunul dintre cele două modele.

Media culturală românească știe să îmbine Internetul cu vechile mijloace, mai ales cu tiparul, doar parțial. Bloggerii nu prea tipăresc, iar criticii vechi nu prea citesc ce e pe net.

Nu putem vorbi de o industrie editorială ca fiind veritabilă dacă a noastră clamează la o populație vorbitoare de limbă română de aproape 20 de milioane, fără să adăugăm încă vreo 2 în Basarabia și vreo 3-4 în diasporă, că o carte în 30 000 de exemplare este “best-seller”.

Publicul românesc este, prin urmare, lipsit de o critică specializată și vizionară, este lipsit și de o media care să permită schimbul de idei dincolo de polemică, este lipsit de o industrie editorială puternică. În chestiunile de gust, nu mi se pare că publicul românesc este diferit de altele educate sub valorile culturii occidentale, de cel puțin 150 de ani.

Deci, ca să răspund întrebării propriu-zise: în mod normal nu, genul nu crește, nici nu scade valoarea operei literare, într-un spațiu literar normal. În România, este posibil.

Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Nu există constrângeri ale genului. A, vorbim de manieră, orizont de așteptare, enciclopedii de cititor? Nu, acestea nu sunt constrângeri, ci rețete, algoritmi, căi de receptare. Toată literatura se face așa.

Consideraţi că un autor bun, foarte bun, iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Nu. Ba da. Nu, pentru că genurile sunt doar etichete, literatura de calitate e una singură. Da, pentru că genul dispare în capodoperă.

Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Da. Dar cui îi folosește? În scop educativ? În scop polemic? Ca legitimare? Nu avem ceva mai bun de făcut?

Se poate realiza un top al genurilor literare? Da. Dar cui îi folosește? În scop educativ? În scop polemic? Ca legitimare? Nu avem ceva mai bun de făcut? Mă repet? Da.

Este vreunul mai artistic decât celelalte? Nu.

Şi corolarul: Genurile – la ce bun? Pentru a ști despre ce vorbim, în conținut măcar.

— • —


Dan-Liviu BOERIU
(cronicar literar)

Mi se pare că discuţia pleacă de la nişte premise confuze. Cred că tinzi să valorizezi „subgenul” ca gen de sine stătător. Iubitor de literatură de suspans fiind tu, era firesc să-ţi doreşti ca această crenguţă a genului epic (că doar n-o fi liric!) să se substituie, triumfător, poziţiei genului-tată (sau mamă? Irelevant, I guess). De dragul dialogului, însă, vom purcede la desluşirea acestor mistere (iată, am intrat deja în atmosferă!) şi vom răspunde, sârguincios, fiecărei nelinişti.

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Nicidecum. Dacă ar fi aşa, am asista la dispariţia treptată a tuturor genurilor „necâştigătoare”, pentru că pornim de la prezumţia că fiecare autor îşi doreşte să livreze un produs cultural (ah, ce odios sună) valid din punct de vedere estetic, valoric. E drept că, cel puţin în receptarea vulgară a literaturii, există clişeul conform căruia doar anumite genuri se potrivesc emoţiei tremurătoare ori erosului dezlănţuit. N-ai auzit niciun părinte încurajându-şi copilul să citească ceva „frumos, o poezie, un Coşbuc, o Otilia Cazimir”, nu „porcării SF”? Lăsând gluma la o parte, genul nu poate decât, eventual, să potenţeze un anumit mod de percepţie a literaturii: epicul e, desigur, mai „inteligibil” pentru lectorul comun decât „liricul” luxuriant. De aici şi tristeţea cu care poeţii îşi recunosc înfrângerea în faţa romancierilor, de pildă, în lupta pentru cât mai mulţi cititori.

Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Nici, nici. Sau şi-şi. S-ar putea să fiu criticat din nou pentru idealism, însă eu cred că literatura nu se naşte neapărat programatic. Încât nu accept că poţi „alege” un gen şi să i te dedici, având siguranţa că e cel realmente potrivit pentru povestea ta. Sau poţi, dar suporţi tocmai consecinţele acestei constrângeri care are legătură mai multă cu „manufactura” decât cu intenţia literară. Consider că teme diferite, obsesii diferite reclamă genuri diferite; că, altfel spus, tema precede genul. Şi că singurul criteriu în decuparea istoriei proprii şi transpunerea ei pe hârtie este onestitatea faţă de gândul originar, faţă de euforia iniţială, care te-a făcut să te aşezi încrezător la masa de scris.

Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Da, cred asta. Şi chiar iubesc trangresiunile de acest tip. Îmi place enorm literatura care se naşte la graniţa dintre genuri, care pendulează haotic şi iresponsabil între extreme. Să nu uităm că până şi clasicii ştiau lucrul ăsta: adu-ţi aminte că Gogol îşi prezenta romanul „Suflete moarte” ca fiind „poem”. Şi da, mai cred că un autor creează o capodoperă tocmai când ignoră cu superbie banalitatea regulilor castratoare şi se ridică deasupra acestor hachiţe tehniciste.

Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Evident că e posibilă. Numai că trebuie ţinut cont de faptul că, atâta vreme cât critica literară – canonică şi conservatoare – vorbeşte şi de „genuri minore” (literatura poliţistă, de exemplu), o eventuală capodoperă „de gen (minor)” nu va beneficia de entuziasmul critic rezervat pentru genurile mari. Agatha Christie, Raymond Chandler, Georges Simmenon pot avea „capodopere”, dar ele vor fi mereu circumscrise, fatalmente, unei anume marginalităţi.

Se poate realiza un top al genurilor literare? Se poate, dar cine-l ia în seamă?

Este vreunul mai artistic decât celelalte? Hm, termenul de „artistic” nu se simte foarte confortabil aici. J Ce înseamnă, în fond, „artistic”? La rigoare, toate genurile literare sunt artistice, pentru că, last time I checked, literatura era artă. În limbajul comun, „artistic” înseamnă, probabil, valoros din punct de vedere estetic. Aşa că nu, nu cred că vreunul dintre genuri e mai abonat la valoare decât altele ori mai predispus la rateuri decât surorile lui.

Şi corolarul: Genurile – la ce bun? Dac-aş fi hâtru, aş spune că ne găsim în faţa unei taxonomii născute din raţiuni pur didactice. Dar, pentru că nu sunt hâtru, răspund aşa: habar n-am! Şi ce bine e că nu ştiu…

— • —


Marius MIHEŢ
(critic literar, redactor asociat revista Familia)

Fălcile lui Cain

Genurile sunt măşti identitare. Unii pot ieşi din ecuaţia indeterminării, alţii nu. E nasol să rămâi cu masca unui singur gen. Eşti alungat din sentimentul aşteptării unei noi producţii. Eşti gripat. Trebuie, numaidecât, să surprinzi. Pui altă mască, iar genul hibrid, chiar şi în aparenţă, vinde mai bine iluzii. Inclusiv autorului. E, iată, şi o problemă psihanalizabilă. Nu mă bag, e limpede că te prinde. Poţi, apoi, să te aventurezi în canonul genurilor. Dar e inutil. De vreo 150 de ani genurile au rămas etichete pe care le-a folosit fiecare cum a crezut. Simţit, văzut… Experimentat. Astăzi poţi pune, ca editor, de pildă, orice etichetă lângă un titlu. Roman e tot ce-ţi trece prin cap. La fel poezia. Îmi pare tare rău că un roman precum Falca lui Cain a rămas necunoscut. D.R. Popescu încerca acolo – şi reuşea parţial – fuziunea totală a genurilor. Un alchimist de modă veche, sfidând laboratoarele năstruşnice postmoderniste. Dar aşa suntem noi. Mai întâi vrem ADN-ul lui Cain, abia apoi purcedem spre măştile unui mare scriitor…

— • —


Cătălin STURZA
(redactor la revista Cultura, jurnalist Radio România Cultural)

Să încuiem genurile în manualele de liceu

Pornind de la întrebarea „Genul literar – la ce bun?”, aş spune că genul literar este un rău necesar. E necesar pentru a întocmi o hartă – sincronică, dar şi diacronică – a literaturii. Sincronică, în sensul în care fantasy-ul e, de exemplu, un gen „la putere” în ziua de astăzi, odată cu popularitatea, venită şi în urma unor ecranizări faimoase, atinsă de seriile Lord of the Rings, Harry Potter şi, mai nou, A Game of Thrones. Diacronică în sensul în care, acum 50 de ani, departe de a fi fost la putere, fantasy-ul era doar un gen emergent, iar centrul scenei literare occidentale era ocupat de romanul realist modern.

De asemenea, genul este necesar din consideraţii care ţin de marketing – cum ar fi să intrăm într-o bibliotecă sau într-o librărie în care toate cărţile ar fi înşirate la întâmplare? Cum ar fi să nu ne putem orienta deloc, în hăţişul literaturii lumii, între romance-uri, science fiction-uri şi policieruri? Pentru un puşti care intră într-o librărie e important să găsească, în două secunde, raftul de SF-uri. Pentru o tânără domnişoară, seara e ratată dacă nu nimereşte, urgent, secţiunea romance-urilor. Domnul distins, cu păr grizonat şi ochelari, se va îndrepta, în acest timp, cu pas tacticos spre raftul de literatură poliţistă. Fiecare cu nişa lui, iar etichetele de la raft sunt vitale pentru ceea ce se cheamă intersectarea cererii cu oferta. Desigur, nu toate aceste etichete sunt precise, şi suprapunerea dintre etichetele de la raft şi genurile definite de critica şi istoria literară ţine mai degrabă de criterii arbitrare. Cât despre eroarea umană – a librarului, a bibliotecarului sau chiar a editorului – aceasta îşi are şi ea locul ei foarte bine definit. N-o să uit niciodată momentul de iluminare în care am descoperit, în Biblioteca Municipală din Cosntanţa, „Între cucută şi Coca Cola” a lui Dan Grigorescu la raftul de… agricultură.

Dar genurile sunt percepute ca fiind şi un „rău”, un compromis cu care suntem nevoiţi să trăim, mai ales pentru că ele sunt, de obicei, cu un pas sau doi în urma scriitorilor – şi a cititorilor. Un instrument necesar pentru criticul literar – cu care critica adesea se împăunează, şi pe care îl foloseşte pentru a privi de sus actorii care au curajul să păşească în scena literaturii –, genul este, de cele mai multe ori, complet inutil pentru cititor, şi de-a dreptul enervant pentru scriitorii care sunt împinşi într-o categorie sau alta a insectarului de criticii aroganţi. Pentru că tot am vorbit despre fantasy – întrebaţi-l pe George R.R. Martin ce fel de fantasy scrie – high fantasy, sword and sorecery, slipstream? Credeţi că un autor îşi propune: „azi voi începe să scriu o mare capodoperă în subgenul slipstream”, sau „astăzi o să mă apuc să scriu un roman în care mă voi regăsi, eu însumi, care va fi exact cartea pe care mi-am dorit din totdeauna s-o citesc şi unde voi lăsa să treacă tot ce am citit în ultimii ani – de la basmele arabe la Ulise, de James Joyce?” Nici nu-i de mirare că scriitorii sunt atât de iritaţi de etichetele – pe care le consideră de cele mai multe ori arbitrare – ale genurilor literare.

Genurile sunt, aşadar, apanajul criticului şi al teoreticianului literar. Ele sunt utile pentru a construi o hartă a literaturii – aşa cum toate categoriile din lumea aceasta sunt utile pentru a ne ajuta să ne orientăm prin ceaţa necunoscutului. Gândiţi-vă la zodiac. Un el şi o ea stau împreună la prima cafea. Ea îl întreabă: „ce zodie eşti?”. El se gândeşte: „vai, nu din nou…”, dar îi răspunde, din complezenţă: „leu”. Ea vizualizează deja leul care stă leneş la umbra copacului, trimiţându-şi leoaica să facă toată treaba, şi necunoscutul devine deja cunoscut. Aşa e şi cu genurile liteare: spui policier, de pildă, şi unii oameni vor şti că trebuie să se ţină la o sută de metri de acel raft, în timp ce alţii vor şti că numai acolo vor avea treabă. Pentru cititori, genurile pot fi o distincţie utilă – mai degrabă în termenii marketingului, decât în cei ai criticii literare – atâta timp cât nici marketerii, nici criticii nu vor încerca să abuzeze de ea. O categorie aparte o reprezintă cititorul snob, „avizat”. Pentru acest cititor, genurile sunt o pereche de ochelari de cal. Sunt la fel ca zodiile pentru domnişoara care îşi chestionează potenţialul partener la cafea. Domnişoara, dacă horoscopul i-a spus că zodia ei e incompatibilă cu a leului, se va ţine departe de acel tânăr, indiferent de câte calităţi ar avea el. La fel se întâmplă şi cu „puriştii” genurilor, care, odată ce vor auzi, de pildă, că o carte ar putea avea o latură „practică”, o vor ocoli ca dracul tămâia. Cărţi „practice” pot fi şi cărţile de bucate – însă snobii ştiu una şi bună, ei nu citesc nimic tipărit şi legat între două coperţi care s-ar putea coborî sub nivelul lui Derrida.

Eu, unul, aş încuia clasificarea literaturii pe genuri între coperţile prăfuite ale manualelor din liceu, şi aş păstra etichetele din librării – roman realist sau policier – cu menţiunea că ele au un rol pur orientativ. Şi, pus în locul cititorului care trebuie să aleagă pe ce să-şi cheltuiască puţinii bani din portofel, aş deschide, cel puţin, o carte care se cheamă „De la cucută la Coca Cola”, ca să mă conving că din ea nu voi putea să învăţ nici un lucru util legat de agricultură.

— • —


Adriana TEODORESCU
(redactor revista Discobolul)

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Relaţia dintre gen şi literatură este destul de complicată. Iar cea dintre gen şi valoare literară încă şi mai mult. Într-un anumit sens, mi-o imaginez asemănătoare binomului mediu social/context socio-istoric şi înzestrare genetică/ereditate, care a făcut să curgă multă cerneală în literatura de specialitate a ştiinţelor socio-umane. Cât dintr-un om se datorează zestrei genetice şi cât mediului în care trăieşte – familie, grup social, instituţie de învăţare etc. rămâne în continuare greu de spus. Sociologii tind să acorde mai multă importanţă determinărilor sociale, iar mulţi dintre psihologici pun accentul pe datele înnăscute ale personalităţii umane. Cu genul şi cu valoarea literară e la fel. Teoretic există genuri literare mai fericite, mai ofertante genetic şi genuri mai puţin capabile să asigure o valoare literară (pe care, personal, o înţeleg în sens istoric) menită să transceadă cadrul genului şi să aibă o reprezentativitate valorică la nivelul general al literaturii, la un moment dat. De pildă, sunt mai puţine şanse pentru un autor de imnuri sau pentru un autor de literatură pentru copii să îşi găsească locul în posteritatea recunoscătoare şi flatantă, decât pentru un autor de roman realist. Dar lucrurile astea sunt relative şi privite (încă) simplist. Există şi o istorie a genurile de care trebuie ţinut cont în judecarea lor. Şi, o contra-istorie sau o istorie periferică, aşa cum se întâmplă cu absolut orice.

Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Am impresia, dar poate mă înşel, că astăzi se tinde mai mult să fie privite cu mefienţă staţionările clare într-un gen. Se apreciază mult, în contemporaneitate, inter şi transdisciplinaritatea, frontierele depăşite, întâlnirea, pe toate planurile, cu Celălalt. Poate fi un deziderat etic, spiritual, cultural, dar acest lucru nu implică şi o valoare estetică per se. Poţi sparge un gen cu brio şi tot să nu ai valoare literară. După cum poţi sta foarte bine în genul tău cu istorie lungă şi să creezi ceva fenomenal. Se poate însă şi invers, nimic de spus. Cu autorul bun e la fel. Poate scrie o capodoperă într-un gen, sau la confluenţa dintre două sau mai multe genuri. Mă repet, dar trebuie să o spun, nu cred că valoarea artistică ţine într-o proporţie nemijlocită şi etern condiţionată de gen.

Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Da, normal, de ce nu ar fi posibilă? Aşa cum se dau premii 1, 2, 3 în şcoală la toate clasele, deşi sunt diferite între ele, şi ca profil şi ca număr de elevi. Şi aşa cum în fiecare există câte un elev ceva mai răsărit care rupe gura târgului.

Se poate realiza un top al genurilor literare? Este vreunul mai artistic decât celelalte? Se pot realiza topuri. Important însă este criteriul după care se decide ordinea, logica topului. Dacă criteriul este unul atât de general precum artisticitatea, s-ar putea să fie o problemă. Capcana este să se postuleze o esenţă tare a artisticităţii, o natură imună la diversele forme care o actualizează efectiv. Am ajunge la o circularitate vicioasă, la paradox. De fapt, artisticitatea este şi ea un produs temporal, rezultat al ideologiei estetice a vremii. Revenind însă la întrebarea anchetei, trebuie tranşat între putinţa de a realiza topuri, şi aici, da, indubitabil ea există, şi etica realizării de topuri. Câtă vreme se ţine cont de natura istorică a categoriei artisticităţii, topurile în funcţie de acest criteriu nu sunt atât de greşite. Mai ales că ele se pot face de pe o meta-poziţie, critică, luându-se şi un alt criteriu în calcul. De exemplu, pot spune că, în epoca contemporană, pentru publicul obişnuit (nespecialist etc.) poezia este mai artistică decât proza scurtă. Sau romanul realist decât romanul erotic. Lupta însă cred că se dă mai acut pentru genurile considerate mult timp minore, genuri care, la un moment dat, datorită mai multor împrejurări, doresc şi sunt capabile să îşi depăşească această condiţie.

Şi corolarul: Genurile – la ce bun? Dacă genurile sunt esenţiale sau nu, nu ştiu, dar ştiu că genurile sunt bune. Sunt ca parcelele pe un câmp sau ca sesizările de adâncime pe o mare ce ţine de o plajă anume. E nevoie de ele înainte de a intra în gen – pentru scriitorii mai mult sau mai puţin experimentaţi, ca un soi de tipar pre-formator şi ca orizont de aşteptare. E nevoie de ele şi după ce ieşi din gen – pentru cititori şi pentru critici, ca orientare a privirii şi ca auxiliar de plasare într-un spaţiu literat-cultural. Dar nevoia de gen nu înseamnă că nu se poate trăi, în destul de multe condiţii, fără el sau fără a-l submina, fie şi programatic.

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 74 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *